OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Daca teoria, estetica, analiza de tip stiintific sterilizeaza opera, la rindul ei istoria literaturii ii anuleaza acuitatile integrind-o im spatiul linistitor al culturii. Opera n-a fost scrisa ca sa completeze un loc liber intr-un tablou sinoptic ori ca sa se adauge altora si sa le anunte pe urmatoarele. Ea este expresia unei singuratati cutremurate sau iluminate si nu traieste decit in izolare, nu i se deschide decit unei alte singuratati – a cititorului care o intimpina cu sfiala, iubire si, indeosebi, tacere.

Cind, foarte rar – aproape niciodata – Lucian Raicu se hotaraste sa-l aseze pe scriitor intr-o serie literara, isi ia toate precautiile, isi minimalizeaza gestul si isi administreaza singur o intepatura preventiva: „Nu vreau sa intocmesc o fisa de istorie literara, neavind nici documentatia necesara si nici tragerea de inima la fel de necesara unei atari intreprinderi, dar, intrucit asa se obisnuieste, si intrucit nu dispun de taria de caracter trebuitoare spre a ma sustrage regulii si obisnuintei, voi face un efort istovitor si voi enunta propozitia asteptata: Gellu Naum apartine, (impreuna cu Virgil Teodorescu, nu-i asa?, si cu altii) celui de al doilea val al suprarealismului romanesc.
Marturisesc ca rostirea acestei propozitii simple si usoare ca buna-ziua, m-a epuizat...“.

La originea actului critic veritabil sta indoiala asupra rostului si, mai mult decit atit, a justificarii lui. Cine, are a se intreba criticul, ii ingaduie lui sa tulbure literatura si „sa-i rapeasca inocenta, vigoarea prima, autenticitatea“? intrebare cu atit mai acuta cu privire la poezie. Oare nu contemplarea reculeasa este singura atitudine fireasca in fata ei? „Limbajul critic, tesut din inevitabile stereotipii pretentioase, lipsite de humor, risca sa devina ridicol de inaderent“ cind se aplica la poezie. Comentate, versurile par a se posomori, iar criticul ajunge de la o vreme la satietate intrucit exegeza poeziei produce un „exces de consum «sufletesc». insa grav este mai ales sentimentul ca s-ar putea ca ceea ce face el sa fie ceva nepermis. («Comentariul critic profesional se cristalizeaza si sovaie de fiorul propriei inutilitati si neputinte, asaltat de banuiala ca face un lucur nepermis»)“.

Cu alte cuvinte, critica se naste dintr-un pacat originar. Ca Adam dupa ce si-a pierdut inocenta, „criticul este un cititor alungat din paradisul tacerii...“. Tot ce-i ramine cu putinta este ca, scriind, sa-si aduca aminte ca „a trecut pe acolo de unde a fost alungat“ si sa refaca intr-un fel tacerea. Tentatia lui permanenta va fi sa se intoarca in paradisul lecturii tacute, de unde si tendinta de a inlocui comentariul prin citat.
Criticul este somat sa inteleaga totul. A face critica presupune credinta, care numai unor spirite simple li se impune de la sine, ca a-l intelege pe altul este posibil atunci cind, de fapt, e un „miracol puterea de a ne intelege unii pe ceilalti“. A-l intelege pe scriitor inseamna, mai intii, sa te intelegi cu el, sa-l suporti, sa te acomodezi cu lumea lui, ceea ce se intimpla si mai greu cu scriitorii mai mari decit cu cei obisuiti.

„A «plonja» de-a dreptul in Faulkner, in Proust, in Joyce, in Kakfa, nu e obligatoriu o delectare, un viciu nepedepsit etc., uneori e o pedeapsa fara sa fie un viciu exaltant“. Ce-i drept, marii scriitori ii permit criticului sa se imbogateasca, descoperindu-si resurse nebanuite, dar pentru asta ei ii cer doua lucruri, „unul greu de acceptat si unul greu de realizat“. ii cer sa se paraseasca pe sine pentru a fi identic cu altul si, in al doilea moment, sa se descopere pe sine ca strain. Cum capodoperele includ cea mai mare noutate, adica cea mai mare alteritate, tocmai adaptarea la capodopera se realizeaza cel mai greu. Criticul se gaseste „cu totul dezarmat, cu totul incompetent in fata lor“ si risca tot timpul sa faca descoperiri greu de suportat. Trece si prin riscul ca, la urma, acolo unde il cauta pe scriitor sa gaseasca nimic. Te intrebi daca urmatoarea constatare este entuziasmanta sau de speriat: „Scrisa de Gogol, nuvela Nasul este poate numai atit: o bucata usoara de divertisment. Citita, abia atunci ea devine geniala“. De speriat, pentru ca, pornita in cautarea spirirului creator, critica ajunge, cel putin in unele cazuri, la concluzia ca originea creatiei este o absenta, un vid.