OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

[…] Acum citeva luni […] am moderat o discutie al carei subiect era mostenirea de azi a avangardei artistice in Europa de Est postcomunista.
Speram ca toata lumea sa fie de acord cind spun ca avangarda e inca cel mai radical caz de critica modernista de arta – atit in termenii unei critici a artei traditionale a timpului ei, cit si in cei ai unei critici a realitatii existente, exact in momentul – unanim recunoscut si admis – al crizei sale. Dupa cinci ore de dezbateri, concluzia a fost ca nimeni n-are nici o nevoie azi de experienta critica a artei de avangarda, cel putin nu in Estul Europei.

Participantii la discutie erau cu precadere tineri artisti din Centrul si Sud-Estul Europei, din Republica Ceha, Slovacia, Ungaria, Serbia, Romania, dar si din Turcia. De fapt, doar reprezentantul Turciei era pregatit sa ia subiectul in serios si credea ca situarea critica a avangardei are inca sens pentru noi, acum. Cel mai deschis si radical in refuzul sau fata de chestiunea avangardei era reprezentantul Republicii Cehe. El a comentat ca experienta avangardei e, in realitate, o problema de generatii; pentru el, cei care inca vad in avangarda o provocare si sint preocupati de subiect sint o generatie mai in virsta de artisti si istorici de arta. Generatia tinara, dupa cum credea, a depasit deja problema semnificatiei politice a artei sau a relatiilor dintre politica si estetica. Vechea generatie, a dat el un exemplu, discuta in continuare vehement daca ar trebui sa luam in considerare semnificatia politica a operei lui Leni Riefenstahl sau nu. Dimpotriva, pentru tinara generatie e ceva ce pur si simplu nu mai conteaza. Ei au, sa zicem, o perspectiva directa asupra artei ei, fara nici o conotatie politica. O vad asa cum e cu adevarat – o arta pura in pura ei valoare si semnificatie estetica.

De fapt, nu eram deloc interesat de aceasta tema, de vreme ce-i cunosc pe acesti oameni si preocuparile lor, asadar nu ma asteptam ca ei sa fie cu adevarat interesati de avangarda.
Totusi, era o alta problema pe care o gaseam mai interesanta acolo. Participantii erau cu totii membri ai asa-numitului Transit-Project. E vorba de un proiect lansat acum citiva ani de o banca austriaca, avind drept scop sprijinirea artei in Europa de Est. Participantii erau reprezentanti ai proiectului in tara lor. Cum stiu ca acea banca a cistigat enorm de multi bani in Estul Europei, eram curios daca vor avea o opinie despre acest lucru, adica despre modul in care sint platiti pentru munca lor artistica, sau despre rolul artei si al finantarii artei in aceste conditii.

Eram de asemenea motivat de un articol, aparut in acele zile in cotidianul vienez Der Standard. Era un text despre profitul bancilor si companiilor de asigurari austriece in Europa de Est. Puteai citi acolo, de exemplu, ca asa-zisa cifra de afaceri a Generali Holding Viena (o companie de asigurari) se triplase cu un an in urma. Profitul anual net se dublase si el in acelasi an. Te poti intreba cum e posibil asa ceva. Raspunsul era dat in acelasi articol prin subtitlu: „Motorul de crestere Europa de Est“.
Holdingul si la fel bancile austriece isi datoreaza asemenea profituri expansiunii lor catre Est. Doream ca participantii sa abordeze cumva aceasta problema sau, mai deschis vorbind, doream sa provoc un tip oarecare de critica. Din pacate, n-a functionat. Nimeni n-a considerat demne de mentionat conditiile materiale, economice ale activitatii lui artistice.

Pare ca mostenirea critica a avangardei in Europa postcomunista a murit in sfirsit. Mai mult, pare de asemenea ca nu exista nici un interes autentic printre artistii tineri pentru critica institutionala, adica pentru ceea ce am numit mai sus autocritica: constiinta critica a conditiilor de existenta a artei lor, ceea ce inseamna a conditiilor de producere a acesteia.
Motivul e evident: perceptia noastra asupra criticii avangardei e esential limitata de experienta istorica a comunismului. Asta inseamna ca experienta avangardei, ca si experienta criticii radicale, ne apar astazi doar din perspectiva noastra postcomunista (posttotalitarista sau postideologica), ca fiind un fenomen al trecutului, ca fiind un fenomen, utilizind notiunea lui Fukuyama, situat pe un nivel mai jos in evolutia ideologica a omenirii; ca o problema apartinind – ca sa folosesc cuvintele colegului ceh – unei generatii mai vechi care, mai devreme sau mai tirziu, e sortita sa piara.

s…t Avangarda a fost cea care a afirmat criza artei traditionale si – parte a ceea ce noi astazi intelegem a fi pura istorie a artei – a criticat radical toate acele picturi franceze, distrugindu-le valoarea artistica. Mai mult, arta de avangarda era cea care avea acum nevoie de fabrici si mase proletare, ca sa-si articuleze principiile artistice si sa-si produca propriile valori; in locul muzeelor si depozitelor care sa le colectioneze lucrarile de arta si sa le prezinte unui public de care nu le pasa si de care erau chiar dezgustati. Si cine le putea furniza aceste fabrici si aceasta clasa muncitoare de care aveau nevoie? Tehnologia industriala americana, capitalismul adica.

s…t Pentru situatia de astazi, e ceva tipic: nu sintem nici capabili sa ne percepem epoca drept criza, nu incercam nici sa devenim subiecti printr-un act critic. In vremea modernismului clasic, criza era abordata intotdeauna ca reala sansa a unei rupturi, iar critica, drept ruptura insasi. In prezent, noi nu mai sintem in mod evident capabili de asemenea abordari. In nici un caz nu mai exista vreo experienta a unei interactiuni intre criza si critica.
Pur si simplu nu putem ignora avertismentul lui Giorgio Agamben, ca una din cele mai importante experiente a vremurilor noastre e ca nu sintem in stare s-o transformam in experienta. Rezultatul e o critica permanenta, oarba in fata crizei, si o criza permanenta, surda la critica, pe scurt, o armonie perfecta!

Fragment din textul publicat de jurnalul on-line Transversal si reluat de Observator cultural in numarul 320 (11-17 mai 2006).

Articole in legatura

Spaţiul public, ultimul episod (so far)