OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cunoscutul prozator şi universitar timişorean Daniel Vighi şi-a reunit publicistica, în 2008, într-un volum bric-à-brac, intitulat Majuscule. Minuscule. Incursiuni literare, apărut la Editura Universităţii de Vest din Timişoara. Meritul principal al cărţii este tocmai acela că pune la dispoziţia publicului – deşi nu s-ar putea spune că Editura Universităţii de Vest ar avea o bună difuzare (din fericire, volumul este disponibil şi pe Internet) – o serie de articole risipite, în timp, în paginile revistelor, în special în revista Orizont din Timişoara. Demersul întreprins de autor este, de bună seamă, recuperator şi de un interes situat în principal în planul istoriei literare: „Din raţiuni de istorie literară am socotit necesar să ordonez recenziile şi studiile de la începutul anilor optzeci, din vremea studenţiei literare, pînă astăzi“ („Cuvînt înainte“). Mărturisesc că tocmai aceste raţiuni de istorie literară m-au făcut să mă opresc asupra paginilor cărţii de faţă, care conţine articole din anii ’80 şi articole postdecembriste, adică articole „inhibate“, abstracte şi aluzive vs. nonşalante, atente la starea de fapt şi foarte directe. Evoluţia condeiului şi cea a atitudinii devin simptomatice: dacă în textele din prima categorie, cititorul de azi e curios să depisteze „şopîrlele“, scrierea pe sub rînduri, în cea de-a doua, interesul major rezidă în consideraţiile privitoare la postmodernismul optzecist şi în ceea ce Vighi numeşte „literatura locului“ sau „provincialismul exotic“. Scriitor din Banat – regiune istorică a României, supusă mai profund, prin vecinătate, influenţelor occidentale –, Daniel Vighi e mai în măsură să vorbească despre localism şi descentralizare culturală în România, ca şi – cu umor şi autoironie – despre un postmodernism avant la lettre furnizat tocmai de acest tip de cultură regională. Sprinţar în ton, lipsit de încrîncenare şi cu un umor relaxat, scriitorul publicist (şi profesor) e un reprezentant al acestui spirit multicultural al Banatului, de la care are de învăţat şi Bucureştiul (un alt reprezentant de marcă, pe un alt palier, este criticul Cornel Ungureanu, autorul unor excelente studii geo-politice ale literaturii române – căruia Daniel Vighi îi dedică, de altfel, o serie de două articole, în volumul de faţă).

 

 

Înainte de a discuta cele două puncte de interes anunţate, trebuie să remarc, totuşi, că volumul – ediţia de faţă este, probabil, o reeditare, deşi nu se specifică – e deconcertant prin greşelile de ortografie frecvente, dar şi printr-o serie de neglijenţe de ordin „tehnic“: deşi aşezate cronologic, o bună parte dintre articole nu indică la final locul şi data la care au fost publicate, ultimul an de publicare al unui text, precizat la un moment dat, este 2002 (primul fiind 1980), iar cîteva texte apar – se spune – în Observatorul literar (?), deşi toate indiciile par a trimite către Observator cultural (de pildă, textul „«Ce faci, bătrîne», mă întreba Mircea din dosul tejghelei“ a apărut clar în Observator cultural, nr. 20/ 11.07-17.07.2000, la un an de la moartea lui Mircea Nedelciu). Neglijenţe supărătoare, ce îngreunează lectura articolelor, care, în bună parte, nu pot fi citite fără situare în context.

 

Revenind, textele din anii ’80, de pe vremea studenţiei, dincolo de limbajul neutru, impersonal (cerut de epocă) şi încă lipsit de marcă personală, prezintă purul interes istoric al tipului de scriitură critică practicată în comunism: o analiză strict estetică şi o netă punere în paranteză a realităţii social-politice, cu rare fraze aluzive, vînate cu deliciu de „cunoscători“. Sau, cum spune Marcel Tolcea în textul de pe coperta a patra: „Călcarea interdicţiei trebuie să fi fost în acea vreme prilejul unor indicibile răsfăţuri intelectuale, răsplătite, între altele, şi de o hedonică raportare la temele exilate“. Printre analize poetice consacrate poeţilor timişoreni (Mircea Bârsilă, Adrian Derlea, Petru Ilieşu, Ion Monoran, Vasile Dan ş.a.), comentarii pe marginea lui Caragiale sau a studiilor profesorului Eugen Todoran (despre Eminescu, Blaga), cronica volumului de eseuri Pe contur al lui Norman Manea (CR, 1984) – în care abordează problema conjugată a esteticului şi a eticului –, articole pasionate de „erezii, schisme, gnoze şi revoluţiile mitico-religioase“ (e titlul unui articol consacrat lui Eliade, Orizont, nr. 10/1982) se strecoară mici fraze aluzive, pe care cititorul de atunci le căuta probabil cu înfrigurare şi care, astăzi, sînt atît de dezamăgitoare: „Şi ne mai atrage atenţia romanul Vestibul (Alexandru Ivasiuc însuşi) despre faptul că politicul, dacă nu ţine cont de om, riscă să se piardă în abstracţiuni şi să degenereze în erori, în războaie, în totalitarisme febrile şi antiumane, în măsuri opresive îndreptate împotriva delictelor de opinie ameninţate de spectrul spaţiilor concentraţionare“ („Romanul unor opţiuni fundamentale“, articol din Orizont, nr. 30/1984). În altă parte (mereu spre finalul articolului) vorbeşte despre „reîntemeierea acelor valori pierdute pe drumul istoriei fără de care ne scufundăm într-un preludiu al incomunicării şi al condamnării la singurătate“ („Condamnarea la singurătate“, articol despre Viaţa pe un peron, CR, 1981, locul şi data apariţiei nu sînt specificate). Daniel Vighi glosează, peste timp: „Incomunicarea şi singurătatea erau desigur efectele vieţii într-o societate poliţienească. Atît am putut spune în acel an îndepărtat cînd speram ceva neclar. Astăzi nici nu mai ştiu ce anume“.

 

Ei bine, acelaşi Vighi recunoaşte postdecembrist inconsistenţa unor asemenea gesturi minore („minuscule“): „Cultura pentru cultură este o formă a unei libertăţi atît de subtile încît, astăzi, nu ne mai poate ajunge. Este ca o picătură de apă, ca un burete umezit lipit de buzele însetate ale unui răstignit. Ne putem întreba, pe bună dreptate, la ce folos totul, dacă literatura postbelică de pînă acum nu ne ajută să ne eliberăm în sens civic. Literatura română ne-a învăţat prea puţin pentru că s-a mulţumit să fie liberă pentru sine într-un egoism pe care literaturile Estului nu l-au avut. Rezultatul: mase largi de inşi care asimilează libertatea cu golănia şi adevărul cu înjurătura. În mare parte, naţiunea noastră vrea linişte (o a-nume linişte), pentru că nimeni nu a obişnuit-o cu zarva spiritului, cu neliniştea de a fi prin cultură într-o formă de libertate politică, socială. Ideologică şi filozofică. Pentru noi toţi gîndul militant şi disident, aşa cum exista el în Estul cultural european, este încă o formă de instabilitate stresantă căreia i-am prefera tăcerea laşă“.

 

 

La 20 de ani de la Revoluţie, disputele umorale s-au stins şi afirmaţiile de genul celei anterioare nu mai irită spiritele. Da, în România comunistă (ceauşistă în speţă) nu a existat radicalism etic şi politic din partea intelectualilor (cu excepţii individuale, vezi cazul lui Paul Goma) – şi un Caius Dobrescu, în eseurile din Modernitatea ultimă (Univers, 1998), are perfectă dreptate –, iar „strategiile subversiunii“ (textualismul, în speţă) n-au reprezentat decît victorii minuscule şi ocazionale, în lupta cu o cenzură atît de suspicioasă încît ea însăşi le acorda o importanţă supradimensionată. Pe de altă parte, în numele situării în context, trebuie spus că Daniel Vighi reconstituie cu bun-simţ şi luciditate atmosfera anilor ’80, fără cuvinte mari, arătînd cum se putea „rezista“ cotidian la regim şi cît de firească era căutarea alternativelor culturale „evazioniste“: „Sîntem în deceniul opt al vechii orînduiri, cum se spune, şi cenzura ideologică şi cea artistică se manifestaşuţ din plin mai ales asupra mediilor tinere, studenţi, scriitori care se doreau publicaţi, oameni fără acoperire socială, fără notorietate şi care erau, în viziunea autorităţilor culturale, purtătorii unor potenţiale primejdii ideologice prin ceea ce scriau şi gîndeau. Foamea de cultură alternativă, ilicită şi indezirabilă, se regăsea mai ales în zona istoriei religiilor, a simbologiei, a societăţilor oculte. În ce mă priveşte, atracţia pentru ele împletea sindromul fructului oprit cu reveriile unui prozator care voia să ştie şi alte lucruri care i se păreau mai spectaculoase decît studiile de structu-ralism şi poststructuralism“ („Cuvînt înainte“).

 

De semnalat, în acest sens, portretul afectuos al profesorului universitar Eugen Todoran, în articolul „Moş Poveste a făcut cît a putut şi cît l-au lăsat vremurile“. Pagini percutante sînt consacrate Grupului de Ac-ţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), în care critică centralismul bucureştean (în numele multiculturalismului şi descentralizării reprezentate de grupul amintit) şi „ierarhia culturală“ românească în care filozofia e preeminentă, dar mai ales – precum şi altădată Caius Dobrescu – atrage atenţia asupra „singurătăţii istorice“, a excepţiei politice şi civice întruchipate de scriitorii din Aktionsgruppe Banat (Herta Müller, Richard Wagner, William Totok, Johann Lippet etc.): „Poeziile din antologia Vînt potrivit pînă la tare erau altfel: reci, atente la social, lipsite programatic de lirismul dulceag-metafizic, simbolic şi istorist. Era o poezie militantă. Civică într-un fel diferit de ceea ce înţelegeam noi prin lucrurile astea de care ne feream ca dracul de tămîie în numele căutărilor estetice“. Rediscutarea din perspectivă multiculturală a „specificului naţional“, descentralizarea, militantismul Grupului de Acţiune în raport cu estetismul cu „şopîrle“ al scriitorilor români – iată tot atîtea teme importante, abordate, în articole, fără încrîncenare de Daniel Vighi.