OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aceste consideraţii, pe care probabil destui le-ar contrasemna şi astăzi fără ezitare (cel puţin înainte de a prinde de veste cui îi aparţin...), sînt formulate de C. Dobrogeanu-Gherea la începutul unui lung şi bine-cunoscut articol publicat în 1887 în Contemporanul, „Critica criticei“ (reluat, ulterior, în primul său volum de Studii critice cu un titlu schimbat, „Asupra criticei“). Nu se poate să nu-ţi aminteşti de Gherea şi de afirmaţiile lui tranşante – dar pe cît de tranşante, pe atît de bine argumentate – în chestiunea criticii româneşti parcurgînd recentul volum, Asupra criticei de azi, în care Nicoleta Sălcudeanu şi-a adunat o serie de articole apărute în ultimii ani în Vatra, Cultura şi Viaţa Românească. Intertextul din titlu, ca şi constantele – deşi discretele – referiri la critica gheristă strecurate în corpul textelor din volum semnalizează intenţiile polemice ale autoarei. Polemica nu e de formă, pentru deliciul galeriei, ci obstinat ofensivă. Polemista nu se joacă, nu cochetează, ci provoacă, atacă, loveşte, taie în carne vie, privind cu încîntare în urmă spre cortegiul de victime descăpăţînate – sau, mă rog, spre ceea ce (de o manieră simpatic-donquijotescă) pare că i-ar plăcea vadă... – judecăţi definitiv compromise, verdicte şi conduite critice mortal ridiculizate, ierarhii arbitrare făcute ţăndări. O subversiviate „otrăvită“ infuzează aceste texte ale Nicoletei Sălcudeanu. Iar în formula acestei subversivităţi intră, ca un catalizator, referinţa Gherea. Cu atît mai eficientă cu cît e mai insidioasă.

 

Şi-a propus Nicoleta Sălcudeanu să-l reabiliteze pe – nomina odiosa! – criticul „marxist“? Subliniez: nu explicit! Şi nu doar pe acesta. Ci, pare-mi-se, în principiu, o întreagă serie de nedreptăţiţi, de blamaţi – de, într-un fel sau altul, victime ale revizuirilor etice (sau, cu un termen clişeizat, „est-etice“) –, care înfierbîntă spiritele şi agită, de două decenii încoace, mica noastră lume literară, împărţind-o în „tabere“ de luptă, cu combatanţi inflexibili sau cu mercenari zgomotoşi, dar şi, uneori, cu soldaţi ce defectează la „inamic“, cu grupări şi regrupări de trupe surprinzătoare. Şi, evident, cu exagerări de ambele părţi. Cînd nu îşi asumă rolul de avocat al apărării, nesfiindu-se, de exemplu, să formuleze consideraţii favorabile asupra operei critice a unui „lustrat“ ca Mircea Iorgulescu sau asupra mult prea incomodului (pentru oameni din „tabere“ diferite) Marin Mincu, Nicoleta Sălcudeanu adoptă poziţia celui care vrea să le facă dreptate unor critici consistenţi şi oneşti (precum Gabriel Dimisianu, Gelu Ionescu sau Gheorghe Perian), rămaşi oarecum într-o zonă de penumbră, punînd în antiteză modestia muncii lor discrete şi zarva creată în jurul unor intelectuali/critici mediatici. Cu riscul de a-i nedreptăţi uneori pe unii dintre aceştia şi, poate, tocmai în ideea că acest exces de subvalorizare îl compensează pe cel de semn contrar (care oricum dă nota dominantă a receptării), autoarea articolelor cuprinse în Asupra criticei de azi ia partea celor consideraţi de ea nedreptăţiţi. Şi asta cu scopul de a încerca o firească echilibrare a balanţei. Cu un gest ce îţi lasă impresia că, dacă raportul de forţe s-ar inversa, grija sa ar fi să aşeze greutăţi pe talgerul „defavorizat“. Aşa se explică, de pildă, şi anumite „revizuiri“ ale sale în chestiunea criticii manolesciene – elogiate altădată; supuse acum unui examen nu lipsit de cruzime. Într-un climat cultural în care adulaţia de multe ori interesată – ce ţine loc de admiraţie onestă – nu e concurată în amploare decît de rîvna – ce ţine loc de spirit critic! – de a stigmatiza şi ostraciza, un critic de felul Nicoletei Sălcudeanu va fi simţit imboldul de a se angaja, la rîndu-i, într-un „război“. Unul în care (aşa mi se pare, şi cred că nu mă înşel) se confruntă principii, idei, puncte de vedere, nu interese personale. Iar principiul pe care îl apără în primul rînd criticul în discuţie mi se pare a fi cel în virtutea căruia în cultură în general, şi în critica literară, în particular, orice autoritarism e nociv, oricare ar fi cei ce l-ar ilustra la un moment dat. Principiu liberal, fără îndoială, în cel mai larg şi mai generos înţeles pe care îl poate avea termenul de „liberal“.

 

„Ne împărţim în zelatori şi detractori şi, dacă nu ne dăm efectiv în cap cu tomurile unui Maiorescu, Lovinescu, Călinescu, nici mult nu ne mai trebuie. În cel mai fericit caz manipulăm opiniile unui critic în detrimentul celuilalt. Dacă îl preţuim pe Lovinescu, nu se poate să nu-l «radem» pe Călinescu şi viceversa, în virtutea unei disocieri de tipul galeriilor de fotbal. Logic, e din tabăra adversă. Surplusul de partizanat se revarsă din păcate asupra clasicilor, folosiţi cu cinism, puşi, ei, să ne rezolve idiosincraziile. Un sistem critic este perpetuu aşezat în opoziţie cu un altul, în loc a li se evidenţia imbricaţiile, capilarităţile comune, mutualismul şi, da, diferenţele.“

 

Cartea Nicoletei Sălcudeanu despre „critica de azi“ nu e nici ea lipsită de anumite devieri de la ecumenismul pentru care cu justeţe pledează, nu e lipsită de excese şi de (supra sau sub) evaluări riscate ori de mici contradicţii. Nu intru acum în amănunte, pentru că am de gînd să revin într-un alt articol asupra obiecţiilor. Dau numai două exemple. Primul: supralicitarea importanţei pe care ar avea-o acţiunea critică a unui Tudorel Urian – „liberal cu faţă umană“, îi concede autoarea (conotînd, parcă, negativ eticheta de „liberal“...). Şi asta cu argumente foarte ciudate, pentru că, după ce a schiţat (expresiv!) profilul criticului cu pricina – e „critic de datorie, nu de vocaţie“; „lucrează numai cu plasă de siguranţă, nu riscă niciodată nimic“; „El nu promovează, ci consolidează. Nu descoperă, ci reconfirmă“ „din interiorul unei literaturi ierarhizate gata“; comentariul său „alb“ „nu diferenţiază, nu ierarhizează“, „nu entuziasmează, nu exaltă, nu intrigă, nu enervează“ şi alte asemenea calităţi – Nicoleta Sălcudeanu conchide că Tudorel Urian este „o voce de maximă credibilitate“ în absenţa căreia critica românească actuală ar avea de pierdut. Iar afirmaţii „paradoxale“ ca: „Tudorel Urian este, în fond, criticul fără însuşiri. Iar aceasta e o însuşire în sine“, nu sînt altceva decît frumoase piruete stilistice.

 

Un alt exemplu de evaluare riscată: aprecierea conform căreia Ioana Pârvulescu ar fi „un soi de specialistă în fabricări de trecut“, iar În ţara Miticilor. De şapte ori Caragiale e „o carte degeaba“ (?!) invalidată de faptul că spumoasa şarjă juvenilă ţine loc de argumente expuse cu calm şi cu metodă. Sigur, Nicoleta Sălcudeanu ar putea obiecta printr-un paradox: „N-avem [...] ştiinţă să fi apărut vreun aparat de măsurat erorile critice, cu atît mai puţin un justificoscop“. Dar atunci, nu cumva chiar demersul său critic (şi orice fel de demers critic) e lovit de nulitate?