Asupra criticei de azi este cartea unei
moraliste. Mai mult decît de examinarea unor teorii şi metode
critice, actuale ori nu, Nicoleta Sălcudeanu se ocupă aici de
ilustrarea unor „moravuri critice“. Nu atît textul critic
în sine, cît contextul ce l-a generat o interesează. Nu
atît descrierea conţinutului propriu-zis al unor cărţi,
analiza meticuloasă a unor strategii discursive, cît decelarea
unor presupoziţii mentalitare ori ideologice aflate în urzeala
textului critic şi relevarea unor variate condiţionări
extra-literare ale actului critic. Fără să ignore încadrarea
într-o formulă sau alta a discursurilor critice examinate (dar
mulţumindu-se cu o circumscriere rapidă, comprimată, redusă la
indicarea unor linii de forţă), Nicoleta Sălcudeanu acordă
atenţie cu precădere modului în care un exeget îşi
formulează judecata de valoare.
Moralitatea criticului
Mereu suspicioasă – căci postulează
necesitatea unei suspiciuni metodice, pe care o mai numeşte şi
„vigilenţă“, în actul critic –, autoarea textelor dinAsupra criticei de azi interoghează cu subtilitate (uneori
sofistică) raţiunile şi implicaţiile unor opţiuni axiologice. De
asemenea, nu ezită să semnaleze, în cazul unor critici,
ezitările (diplomatice) în preajma verdictului; şi nici să
amendeze ceea ce i se pare a fi evaluare eronată. Iar eroarea cu
pricina „se poate trage din comoditatea gîndirii, din
conformism, tentaţia sau capcana unanimităţii, dar şi din motive
mai terestre: simpatii, antipatii, cumetrii, schimb de avantaje,
toate grefate pe graba citirii, în definitiv, prosteşti“.
Iar de „«momentul de graţie» al prostiei“ – ne
încredinţează cu umor Nicoleta Sălcudeanu într-un
savuros text-preambul, într-un soi de schiţă fizionomică a
„neghiobiei culturale“ – nu scapă nimeni. Afirmaţie
recurentă, de altfel, de-a lungul volumului. „Nu există
individualitate critică să nu fi cedat, măcar o dată în
viaţă, capriciului de moment sau parti-pris-urilor“, scrie
autoarea în altă parte. Un semn de minimă moralitate –
adaugă ea de fiecare dată – este recunoaşterea onestă a erorii
(a propriei/propriilor erori). Căci, spre deosebire de poet sau de
prozator, în a căror operă o eventuală „imoralitate“ „nu
pătrunde [...] decît în formă distilată estetic“,
criticul trebuie să fie o structură profund morală. „Componenta
morală a actului critic nu este doar una facultativă, ci e coloana
lui vertebrală. Dacă te uiţi în jur, la moravurile criticii
literare contemporane, bună parte alcătuită pe găşti şi
monopoluri chitite pe voinţa de putere, pe carierism, acum mai mult
decît oricînd, ideea morală se recomandă în
prim-plan, ca singură soluţie de asanare, altfel «competenţa
critică» [...] nu doar ar fi pe deplin neputincioasă, dar
chiar ar dispărea.“ Polemizînd cu Andrei Terian, pentru care
„singura virtute a unui critic rămîne aceea de a comenta
bine operele literare, indiferent de prejudecăţile «omeneşti»
care s-ar ascunde în spatele judecăţilor sale“ (citat
extras de autoare din G. Călinescu şi a cincea esenţă – carte
pe care, altminteri, dincolo de anumite rezerve de fond, o evaluează
pe bună dreptate ca pe „cel mai strălucit şi mai incitant debut
critic, de la G. Călinescu încoace“), Nicoleta Sălcudeanu
afirmă tranşant: „A comenta bine operele literare» ţine de
forma, uneori frivolă, nu de conţinutul actului critic. Splendoarea
autarhică e un înveliş ce ţine mai curînd de
pavoazarea acţiunii critice“.
În linii mari, i se poate da
dreptate autoarei acestor fraze despre imperativul etic al criticii
(mai cu seamă al criticii de întîmpinare). Numai că,
discutînd despre moralitatea actului critic, păşim pe
nisipuri mişcătoare, intrăm în zona aproximărilor
conceptuale şi a controversei. Pînă la urmă, e foarte
dificil de cuantificat moralitatea în critică – cum, de
altfel, dificil de cuantificat e moralitatea în genere în
viaţa socială. Minus cazurile flagrante de „imoralitate“,
realitatea – a vieţii literare, ca şi a vieţii pur şi simplu –
ne pune de foarte multe ori în faţa unor situaţii în
care e greu să discernem cît anume din atitudinea cuiva e
onestitate şi cît e contrariul onestităţii, cît e
francheţe şi cît fariseism, cît e opţiune personală
şi cît e conformism, cît e curaj şi cît e
laşitate, cît e imparţialitate şi cît partizanat, cît
e obiectivitate şi cît capriciu, cît e bună-credinţă
şi cît e calcul interesat.
Pînă la proba contrarie,
prezumţia de bună-credinţă trebuie să funcţioneze. Altfel, fără
a prinde chiar de veste, riscăm să alunecăm în zona
supoziţiilor şi a proceselor de intenţie. Ceea ce, trebuie
accentuat, Nicoleta Sălcudeanu nu face, preferînd să
procedeze cu precauţie şi rămînînd în zona
securizată a discuţiilor de principiu. De alfel, cum încercam
să arăt şi în articolul de săptămîna trecută,
criticul în chestiune se remarcă şi printr-o cu totul demnă
de stimă inaderenţă la practici ale vieţii sociale/literare
precum stigmatizarea, anatemizarea, marginalizarea – atitudini
extreme pe care Nicoleta Sălcudeanu le amendează şi cărora le
contrapune o pledoarie implicită în favoarea reabilitării lor
necesare, a revalorizărilor lucide; altfel zis, în favoarea
renunţării la ideile preconcepute (în virtutea cărora cineva
e cvasidefinitiv etichetat într-un fel sau altul) şi la
habitudinile maniheiste în acord cu care, nu de puţine ori,
viaţa noastră literară capătă aspectul unui „război de
tranşee“ în care, conform unei percepţii evident simpliste,
se confruntă „bunii“ şi „răii“, „oamenii lui x“ cu
„oamenii lui y“.
Nu pot să nu deschid din nou o
paranteză pentru a nota că, din păcate, sintagma „oamenii lui
cutare“ (cu varianta „oamenii cutărui cerc“ sau apropiaţii
cutărei reviste) e încă activă în discursul public şi,
mai mult decît atît, are uneori (îmi place să cred
că doar uneori) nu doar conotaţiile, ci şi consecinţele
stigmatului. Nu dau exemple: cred că fiecăruia dintre eventualii
cititori ai acestor rînduri îi vor veni în minte
cîteva, istoria vieţii culturale româneşti a ultimelor
două decenii e foarte ofertantă în acest sens.
Revenind la cartea Nicoletei
Sălcudeanu: într-un preambul, autoarea sugerează (aproape
ameninţător) că textele critic-agresive din corpul volumului se
vor dovedi mai mult decît incomode pentru „criticii
volintiri“ – expresia îi aparţine lui Gherea şi este
preluată strategic de Nicoleta Sălcudeanu. Cine sînt aceşti
„critici volintiri“? Pentru Gherea, în 1895 (cînd
publică un articol al cărui titlu este dat chiar de sintagma cu
pricina), aceştia sînt recenzenţii (tot mai numeroşi!) ai
momentului, „tineri goi de prezent, dar plini de viitor“ şi care
„şi-au fixat [...] domiciliul lor critic“ în special la...Convorbiri literare, susţine criticul – după cum, în
partida adversă, Maiorescu se obstina să-i acuze de impostură doar
pe cei din afara Convorbirilor... Dar să trecem peste asta. Zice mai
departe Gherea: „Ajunşi la gradul de critici, aceşti tineri
vorbesc... adică să mă întrebaţi despre ce nu vorbesc,
vorbesc despre toate, despre literatură, filozofie, începînd
cu Aristotel şi Heraclites şi sfîrşind cu Spencer inclusiv,
despre istorie, morală, sociologie ş.a.m.d., şi ceea ce e mai
interesant, ca să nu spunem mai îngrijitor, e că vorbesc
despre toate acestea cu aceeaşi gravitate pretenţioasă, ridicolă
şi cu aceeaşi competinţă îndoioasă“. După o sută de
ani şi mai bine, Nicoleta Sălcudeanu schiţează la rîndu-i
profilul criticilor de întîmpinare din specia
„volintirilor“: „Deloc puţini, gregari în expertiza
critică, aceşti «volintiri» îşi rînduiesc
judecata în funcţie de notorietatea, meritată au ba, a
autorilor de «opere» mai mult sau mai puţin izbutite,
notorietate preexistentă pe care, adesea, ei înşişi o
făuresc“. Autoarea se abţine însă de la exemple concrete
(deşi, pe alocuri, mai pot fi citite în ghicitură anumite
sugestii în sensul acesta) – şi poate că bine face: sîntem
în zona judecăţilor controversabile, iar o nepotrivită
exemplificare ar fi decredibilizat nişte afirmaţii altminteri de
aprobat în principiu.
Dacă înţeleg bine, aceşti
„volintiri“ (nenumiţi), mulţi, „gregari“, dar cu o anume
vizibilitate/autoritate – altfel cum ar putea fi făcuţi
responsabili de pervertirea gustului şi de promovarea eficientă a
unor false „opere“?! – ar fi armata de mercenari care asigură
supralicitarea pînă la gonflare a unor cărţi ori autori sau,
dimpotrivă, sublicitarea acestora şi numai în virtutea
acestei puteri malefice ei intră în atenţia autoarei textelor
din Asupra criticei de azi.
Duhul polemicii
Mi se pare însă că Nicoleta
Sălcudeanu exagerează întrucîtva şi malignitatea şi
forţa acţiunii „critice“ a invocaţilor „volintiri“. De
altfel, unul dintre reproşurile pe care i le-aş face este tocmai
această uşoară tentaţie a exagerării. (Dar cine e cu totul
scutit de această tentaţie?!...) Din raţiuni polemice, i se
întîmplă să exagereze fie cu obiecţiile, fie cu
laudele. (De pildă, Istoria critică... a lui N. Manolescu şi Istoria... lui Alex. Ştefănescu, ambele amendabile din multe puncte
de vedere şi ambele nelipsite de merite, sînt examinate cu
măsuri diferite, aşa încît, bunăoară, excesul de
subiectivitate este aspru amendat în cazul primului, dar privit
cu îngăduinţă şi chiar cu oarecare – deşi echivocă –
simpatie.) Sau i se întîmplă să vadă „pericolele“
la dimensiuni mult amplificate. Sau, pornind pe panta unui discurs
parcă prea pătimaş, nu mai găseşte argumente potrivite acolo
unde, pe fond, are dreptate: nu cred, de exemplu, că deficienţa
scrisului critic al lui N. Manolescu ar consta în aceea că
ascultă de un „principu [...] araţional, efeminat“ – trecînd
peste clişeul: „masculin = raţional, feminin = araţional“...
Alteori, acaparată parcă de duhul polemicii, autoarea volumului de
faţă nu mai e suficient de atentă la punctele de vedere şi la
argumentele celor pe care îi combate – ca în cronica
dedicată Scrisorilor unui geniu balnear (II), volum a cărui lectură
pretinde totuşi ceva mai multă relaxare. Pledoariile prooptzeciste
ale lui Alexandru Muşina – nu chiar atît de nenuanţate în
„generaţionismul“ propovăduit cum lasă a se înţelege
Nicoleta Sălcudeanu (a se reciti şi rechizitoriul pe care A.M. îl
face criticilor optzecişti în Epistolarul de la Olăneşti) –
îi activează autoarei cronicii imaginaţia distopică: „Cum
ar arăta o lume literară formată, de pildă, numai din cete de
optzecişti imaculaţi şi aureolaţi?! Dincolo de faptul că ar fi
teribil de plicticoasă, pe cît de aseptică [...], ar fi
incredibil de nepopulată. Dar nu e A.M. atît de hain încît
să ne impună o distopie atît de seacă“.
Poţi să fii sau să nu fii de acord
cu unele dintre judecăţile formulate de Nicoleta Sălcudeanu, nu ai
cum să-i negi seriozitatea, acuitatea, „nervul“, expresivitatea,
vertebrarea (inclusiv etică) a discursului. Chiar acolo unde mi s-a
părut că se înşală, că exagerează sau că polemica sa
atinge un grad mai ridicat de pasionalitate, impresia mea a fost, în
permanenţă, aceea de bună-credinţă. Nicoleta Sălcudeanu scrie
cronică literară cu inteligenţă, percutanţă, curaj şi –
repet – cu bună-credinţă. Şi încă ceva: ea nu scrie doar
despre cărţi, ea pune probleme, lansează subiecte de reflecţie.
Şi, pentru că volumul de faţă are acest merit de a stimula
apetitul pentru reflecţia în marginea „criticei de azi“,
mă văd nevoită să revin asupra chestiunii în articolul de
săptămîna viitoare.
Nicoleta SĂLCUDEANU
Asupra criticei de azi
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011, 204
p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters