OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Două sînt atitudinile cele mai frecvente faţă de statutul încă privilegiat (într-o anumită măsură) al cronicarului literar. Ambele reductive. De o parte, elogiul adus celui care, precum Moise, desparte apele şi impune „tablele legii“. De cealaltă parte, contestarea, afişarea unui dispreţ suveran faţă de superficialitatea, impresionismul, actualismul „publicistului“. Unii îl încarcă pe bietul Cronicar cu o povară pe care, singur, nu e omeneşte posibil să o ducă – să scrie despre tot şi despre toţi, să pună definitiv ordine în lucruri, să facă dreptate, să arate Calea; şi, ca o încununare a operei sale de prooroc, să dea o mare istorie a literaturii române. Alţii îl denunţă ca impostor, mercenar, aservit unor interese de grup, incapabil de altceva în afară de promovarea interesată şi de autopromovare. Dar şi unii, şi alţii constată existenţa unei crize a cronicii de întîmpinare. Cei dintîi, cu îngrijorare dubitativă. Ceilalţi, cu speranţa că această criză e semnul clar al extincţiei unei specii critice desuete şi al dispariţiei unei specii de critici, consideraţi, pesemne, autoritar-castratori. Socotesc însă că atît „îngrijorarea“ unora, cît şi „speranţa“ altora au, în acest context, o mai mică îndreptăţire decît s-ar crede. Şi aş adăuga: din fericire! Am să explicitez.

 

Oricît de „desuetă“, de cronica literară s-ar putea să mai fie nevoie o vreme. Aici, într-o cultură relativ recentă ca a noastră, unde lucrurile sînt încă insuficient aşezate, valorizarea, trierea, ierarhizarea numeroaselor apariţii editoriale sînt operaţiuni mai mult decît necesare – care trebuie făcute profesionist, de către cititori avizaţi, iar nu lăsate în seama capriciilor unor recenzenţi de ocazie, fie cît de talentaţi. Cronica nu e totuna cu „prezentarea de carte“; cronica formulează judecăţi de valoare, nu expune impresii de lectură. Iată de ce blogul literar (cînd nu e ţinut de un critic, desigur...) nu poate înlocui cronica profesionistă. Şi, în paranteză fie zis, iată de ce populara LuciaT a fost recunoscută ca un Nicolae Manolescu (asta pentru a mai glumi puţin...) al blogosferei – ea nu era doar un blogger care povestea ce a mai citit în ultima vreme, ci (deşi pretindea contrariul, alintîndu-se) critic literar, un critic nonconformist, ludic, simpatic. Cum se explică marea audienţă a blogului Terorism de cititoare? Doar prin aspectul prietenos şi jucăuş al postărilor? Nicidecum. Aş zice că tocmai prin (altfel bine disimulată) intenţia valorizării, a verdictului critic. Cei care îi citeau zi de zi postările vor fi fost atraşi – îndrăznesc să presupun – în mod hotărîtor de dimensiunea critică a textelor Luciei T... Nevoia de analiză critică există. Ea trebuie doar stimulată. Există, fără îndoială, un public al cronicii literare – chiar dacă, în mod firesc, nu foarte numeros. După cum există, oricît de restrîns, un public pentru literatura română (contemporană sau nu). Rămîne ca studiile de sociologie să ne spună mai multe despre acest public. Aş risca ipoteza conform căreia, tot astfel cum nu dispare nevoia de „poveste“, nu dispare nici aceea a valorizării. Şi nu cred că Universitatea e ultimul refugiu al criticii valorizante. Universitatea şi Academia lucrează cu valorile sigure, clasicizate. De literatura vie, de valorile mai puţin sigure ale unei actualităţi în perpetuă mişcare cine să se ocupe?!

În principiu, un cronicar literar ar trebui să scrie despre cît mai multe dintre apariţiile recente şi să comenteze mai toate genurile literare – şi proză, şi poezie, şi critică sau istorie literară, şi eseu, eventual şi text dramatic –, în aşa fel încît, punîndu-i cap la cap articolele, să poţi obţine, după un timp, un fel de hartă (sigur, orientativă, subiectivă) a literaturii prezentului. Se presupune că un cronicar literar citeşte şi comentează cam tot ce apare pe piaţă în materie de literatură autohtonă, că nu ratează nici un volum important – sau, cel puţin, nici un volum important al unui autor important. Dar asta e valabil, subliniez, în ceea ce-l priveşte pe cronicarul ideal, adică pe acel comentator de literatură care s-a hotărît să-şi investească, măcar pentru o vreme, aproape toată energia critică în cronica de întîmpinare, publicînd articole săptămînă de săptămînă, dacă nu chiar cu o frecvenţă mai mare. Dar, chiar şi aşa, în 52 de săptămîni pe an, cîte cărţi poţi comenta?! Mai puţin de 100, în vreme ce lună de lună ies de sub tipar alte şi alte volume ce aşteaptă să fie receptate. Şi nu mă refer la maculatura care invadează, inevitabil, librăriile şi tîrgurile de carte, nu mă refer la inflaţia cărţilor lipsite de orice valoare, ci la acele volume a căror apariţie chiar merită semnalată şi al căror număr covîrşeşte, în mod evident, posibilităţile unui cronicar literar oricît de destoinic.