OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Virgil NEMOIANU
Romania si liberalismele ei. Atractii si impotriviri
Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2000, 240 p., f.p.


Romania si liberalismele ei, volumul publicat recent de Virgil Nemoianu, are un titlu inselator. Reflexia asupra liberalismului, sau asupra doctrinelor politice in genere este numai unul dintre obiectele atentiei sale. Privita in ansamblu, cartea ilustreaza un proiect bine articulat si are un ductus demonstrativ evident. Cititorilor care sint la curent cu scrierile anterioare ale lui Virgil Nemoianu programul acesta le va aparea familiar.

Situat exact in partea mediana a volumului, studiul Imitatie si identitate ne reveleaza Supra-tema volumului: reactia inadecvata a societatii si a culturii romanesti fata de modernitate (inteleasa de autor in acceptia weberiana a termenului). Inca mai precis, ar fi vorba de o modernizare intirziata, anevoioasa si inca incompleta, pentru care Virgil Nemoianu breveteaza o sintagma proprie – nemultumirea tranzitiei: „Intr-adevar, se poate spune ca istoria ultimelor doua sute de ani a fost o istorie a acomodarii cu procesul de modernizare. Ori de cite ori exigentele modernizarii s-au aplicat unei societati traditionale, rezultatul a fost o fierbere uriasa: adeziuni entuziaste, opozitie violenta, compromisuri, dezordine economica si sociala, efervescenta intelectuala, anxietate, exaltare si nefericire.
Faptul istoric fundamental al istoriei romanesti moderne este ca tranzitia de la o societate arhaic-tribala la modernitate s-a facut incomplet, piezis, precum si cu anumite recalcitrante. Aceasta stare de lucruri a ramas o povara durabila pe umerii istoriei romanesti, pina in ziua de azi“.

Argumentatia lui Virgil Nemoianu merge constant in favoarea Multiplului in confruntarea cu Unul, in beneficiul hibridarii, al sintezelor, al variantelor, al combinatiilor, al discontinuitatilor si al nuantelor, al sistemelor de referinta complexe – intr-un cuvint, al PLURALISMULUI rodnic.
Mina in mina cu evaluarea lucida a beneficiilor pluralismului este articulata pledoaria impotriva reductionismelor de orice fel: rigiditatea, monolitismul, inflexibilitatea, manicheismul steril, reificarea in tipare. Paranteza deschisa de autor inainte de a ataca frontal subiectul ii etaleaza optiunile valorice, dezvaluind si tropismele discursului sau: „Sa spun din capul locului ca, desi consider polemica, dezbaterea, disputa un lucru sanatos pentru orice comunitate si pentru orice individ, nu ramin orb la patologiile posibile (si frecvente chiar) ale modului polemic: mai cu seama faptul ca pe aceasta cale se poate ajunge la o invirtosare, uneori la o calcifiere iremediabila a unor pozitii care altminteri ar fi fost mai flexibile, mai sanatos dezordonate, mai tolerante“.

Sub lupa analistului intra in primul rind modul in care se autopercepe si se defineste consecvent cultura autohtona: „De peste o suta cincizeci de ani, eforturile elitelor intelectuale si politice romanesti, indiferent de orientarea lor ideologica (pasoptistii, liberalii, nationalistii si comunistii) au mers in directia formularii unui concept monolitic (si unificator) al propriei identitati de grup. Accentul era pus totdeauna pe continuitate si convergenta (lingvistica, de idei, de credinte, de datini s.a.m.d.)“.
Chiar proiectiile mai sofisticate ale identitatii nationale, orientind constructia – si la rigoare inventia de sine – in functie de repere si de modele legitimante prestigioase, sufera evident de aceeasi carenta: perceptia simplificanta, lipsita de nuante a modelului de imitat – indiferent ca ar fi in discutie ideea de Europa sau modelul de civilizatie transoceanic (numit intr-un pasaj din carte energia mereu reinnoita, dispersata, egoista, voioasa si indignata totodata a universului uman din America de Nord): „Modelul nu poate si nu trebuie sa fie unul static (pozitia euro-atlantica de la ora X si ziua Z), ci mai curind dinamica acestei lumi, miscarea si dezvoltarea ei, felul in care a inaintat si s-a comportat vreme de secole“.

De altfel, autoperceptia si perceptia celuilalt sint inevitabil complementare. In fata unei Europe ideale proteiforme, abundente in forme de manifestare, cu straturi istorice eterogene si glisante, atuul principal al Romaniei l-ar reprezenta exact discontinuitatile sale, faliile, eclectismul, denivelarile, alchimiile inconfundabile, adica pluralismul sau genuin si nu – exact dimpotriva – unitatea automutilanta, fixata in tipare sclerozate si etalata emfatic cu orice prilej: „Pluralism si pluralitate inseamna si complexitatea unei comunitati sociale, multiplicitatea ei, bogatia in nuante, variante si posibilitati. Doua acuzatii principale as aduce definitiei romanitatii asa cum a fost ea institutionalizata dupa 1848 si 1866. Defectul prim si principal al modelului etnic traditional – impus si autoimpus – era tocmai saracia sa. Ea s-a dovedit treptat incapabila sa dea seama de potentialitatile considerabile ale realitatii umane de la Carpati la Dunarea de Jos. Dar in al doilea rind acest model institutionalizat (ca si oricare altul de acelasi tip) are tendinta de a se reifica rapid, de a deveni o simpla unealta, de a-si pierde cita bruma de viata si subtilitate va fi avut la inceputurile sale“.

In mod compensator pentru aceasta stare globala de fapt, volumul lui Virgil Nemoianu ne propune o fenomenologie a pluralismului modern autohton atita cit exista, mai precis a formelor embrionare in care poate fi surprins acesta, de la nivelul eticii si al doctrinelor politice, pina la acela al expresiei literare. Din unghiul sau particular de vedere, tot ceea ce este flexibil, antimonolitic, nuantat, dinamic, tolerant, hibrid – fie ca este vorba de eseul conversational ca gen al scrisului, de doctrina socialist, sau democrat-crestina, de optiunile politice numite in mod curent conservatoare sau liberale, de optiunile estetice ale lui Ion Negoitescu sau cele politice ale lui Vlad Georgescu etc. – devine exemplar si demn de atentie.

O ocurenta ilustrativa a optiunilor plurale ar putea sa fie setul de valori central-europene, intr-una dintre dimensiunile sale majore, ethosul instruirii, de ale carui ipostaze autohtone Virgil Nemoianu s-a mai ocupat cu alte ocazii. Ethosul instruirii valorizeaza instructia ca factor de mobilitate sociala, spre deosebire de ethosul protestant si puritan al muncii si este identificat in carte drept solutie de consonanta a individualismului cu structurile prestabilite ale cadrului comunitar.
In planul politic, autorul insista asupra structurii spectrale a unor doctrine politice majore, cum ar fi liberalismul si, respectiv, conservatorismul. Despletirea lor contemporana in ramuri si in variante diverse, bazate la rindul lor pe traditii distincte, identificate doct si cu claritate didactica de Virgil Nemoianu, contrazice benefic prejudecatile manicheiste ale simtului comun, deprins sa opereze cu blocuri ideologice de tip monolit.

O mentiune aparte merita studiul consacrat democratiei-crestine, nascute dintr-o dubla radacina – liberalismul democratic rationalist si individualist de stirpe iluminista, pe de o parte, si modurile de gindire traditionale, atasate mai curind de formatiile comunitare integratoare si pastratoare ale socialitatii crestine, pe de alta: „Iata, asadar, cum a luat nastere miscarea crestin-democrata, nu ca o impotrivire la alte grupuri (etnice, religioase, sociale) ci, dimpotriva, ca un factor de incluziune, de unificare, un factor care incearca sa sparga separarile de clasa, de rasa si, la urma urmelor, chiar pe cele religioase. s…t Vocatia crestin-democrata se dovedeste a fi o vocatie centrista, o vocatie a armonizarilor, a medierii intre pozitii diferite“.
Traditia filozofica neoplatonica este de asemenea identificata in carte drept un fundal coagulant cuprinzator pentru o serie de demersuri mai rationaliste, mai analitice, sceptice sau contestatare, in care s-au lansat intelectuali ca Tudor Vianu, Ion Negoitescu sau membrii Cercului literar de la Sibiu. Acestia din urma ramin exemplari pentru autor exact prin optiunile lor ideologice flexibile, prin modelul de combinatie intre traditional si cosmopolit, intre etica individualista si trairea comunitara, intre rationalismul urban si interioritatea emotionala pe care il ilustreaza.
Unii dintre membrii gruparii intruchipeaza chiar pentru Virgil Nemoianu Figuri ale impotrivirii, care au sustinut un program alternativ, de rezistenta la scleroza, la osificare, la rigidizare, la incremenirea intr-o formula etc. Dintre toti, Ion Negoitescu si Stefan Aug. Doinas beneficiaza de analize mai ample.

In fine, la un nivel diferit, programul de actiune romaneasca al lui Vlad Georgescu, in dubla sa ipostaza de istoric si de participant la viata politica, este un exemplu al echilibrului intre contrarii care se potenteaza reciproc: „De o parte se gaseau in acest program dragostea pentru valorile nationale, raspunderea pentru interesele patriotice, un loc pentru dimensiunile religioase ale comunitatii, cultivarea neintrerupta a traditiilor istorice si a unor continuitati organice, de cealalta parte, in egala imperechere, deschiderea larga catre modernitate, refuzul ferm al oricarui nationalism xenofob sau al urii de rasa, optiunea catre democratie, orientarea catre meritul individual, integrarea sensurilor romanesti in cadrele mai cuprinzatoare ale civilizatiei europene, occidentale, atlantice“.

La rindul sau, Mircea Eliade, istoricul religiilor, este inclus printre figurile care au reflectat constant la ezitarile unei mici civilizatii aflate la rascrucea modernizarii si cautind solutii proprii acestor dileme. Turmentat de anxietatea nationala interogativa in fata modernizarii si a civilizatiei contemporane, Eliade gaseste raspunsuri constructive, cu validitate universala: „Pentru Eliade, tensiunea locala, carpato-dunareana intre arhaic si artificial se topeste in alta, mult mai extinsa, cu caracter universal, intre sacralitatea naturala si religiozitatea neolitica, precrestina, pe de o parte si marile religii organizate, cu dimensiuni rational-sociale. Unul dintre raspunsurile posibile ar fi teoriile submersiunii miticului si ale camuflajului arhetipal in existenta cotidiana si secularizata a societatii moderne“.
In cautare de nivele referentiale diverse la care se poate manifesta pluralismul, autorul nu-l evita nici pe cel al formelor literare. I.D. Sirbu devine astfel ilustrator al unui gen numit ad-hoc de Virgil Nemoianu eseul conversational, in care „eruditia si colocvialismul (pina la vulgarisme rafinat-ironic-contextualizate), personalul si abstractul, istoria politica si anecdoticul se leaga organic intre ele“.

De altfel, la un anumit moment, autorul cartii opineaza ca in cultura romana moderna, pluralismul, atit cit a fost, si in formele sale cele mai elevate, s-a consumat exclusiv la un nivel pe care l-am putea numi conversational. Marile campanii nationale s-au petrecut preponderent in planul discursului si al dezbaterilor de idei, pe cind intre acestea si planul practicii sociale a persistat o falie de netrecut, pune Virgil Nemoianu punctul pe i: „Calitatea discursului pluralist a putut da interlocutorilor un sens de falsa putere, un sens de victorioasa eficienta. Transpunerea in practica parea lucru secundar, ce poate urma de la sine, mecanic, in trena unei teorii sau pareri. Cu timpul Conversatia a inceput sa se desfasoare de una singura, de dragul sau, in placerea entuziasta si perversa a jocului propriu“.
Nu voi incheia aceasta sumara prezentare inainte de a atrage atentia asupra a doua dintre notele particulare ale cartii.

Mai intii, continuitatea sa subterana cu productiile anterioare ale lui Virgil Nemoianu, de la Microarmonia la O teorie a secundarului sau de la Jocurile divinitatii la Imblinzirea romantismului. La urma urmei, idilicul ca model uman si societal; recesivitatea ca forma complexa de interactiune intre social si literar; jocul inter-relatiilor dintre religios si estetic; stilul Biedermeier nascut din compromisul intre rationalismul iluminist si organicismul romantic, toate acestea ilustreaza sinteza fertila, valorile medii, armonia intre contrarii, in fine, miza pe pluralitatea relaxata.
Si dupa aceea, o serie de formulari pregnant simptomatice, frecvente in discursul autorului. Printre acestea: „pozitiile sanatos dezordonate; idolatriile culturale marginite si saracacioase; sfarimarea lespezii monopartinice; solidificarea incrincenata; ordinea jucausa; energia voioasa si indignata totodata“ s.a.m.d. Ele amintesc de pledoariile antidogmatice ale lui Eco din Numele trandafirului, in favoarea unui pluralism flexibil si ludic, menit „sa faca adevarul sa rida“.
Nu intimplator, reluind o alegatie semnificativa dintr-un articol anterior, publicat in Dilema, Virgil Nemoianu simte la un moment dat nevoia sa se autociteze inspirat: „Pentru mine, adevarul este un cimp semantic“.