OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

John R. SEARLE
Rationality in Action
A Bradford Book, The MIT Press Cambridge, Massachusetts, London, England, 2001, 304 p.

Din Introducerea ultimei aparitii editoriale semnate de ilustrul filozof contemporan John R. Searle, Rationality in action, aflam ca avem in mina „o carte cu o istorie extensiva“. Punctul sau de plecare ar fi fost o invitatie, adresata autorului in urma cu cincisprezece ani de un coleg, sa tina o conferinta universitara cu tema Critica ratiunii practice.

Prelegerea s-a dovedit neasteptat de roditoare: simbure al unor seminarii la Berkeley, printre studentii sai obisnuiti; al unei serii de conferinte publice in Europa (in mod intensiv la Paris: Nicod Lectures), in America de Nord si de Sud sau in Asia (in Coreea de Sud). O versiune timpurie a actualei carti, acoperind ca problematica aproximativ primele sale sapte capitole, a fost publicata initial in limba spaniola, cu titlul Rayones Para Actuar. Volumul a fost recompensat in anul 2000 cu „Jovellanos International Prize“, oferit de Ediciones Nobel.

In paralel, John Searle a continuat sa lucreze la forma finala a actualei editii engleze. In momentul cind manuscrisul a fost acceptat de editorii americani, conformindu-se binecunoscutului avertisment al lui Paul Valéry, pe care il citeaza nostalgic in prefata – dupa care unui text nu i-ar fi niciodata menit sa fie terminat, ci doar sa fie la un moment dat abandonat de autorul sau cu disperare –, John Searle si-a reluat cartea si a rescris-o de la sfirsit spre inceput, aruncind, adaugind, revizuind etc. Astfel s-a nascut, in lungi chinuri parturiente, volumul tiparit recent de MIT si care marturisesc ca are si pentru mine o poveste de rememorat.

Incep, deci, recenzia de fata cu un sentiment inevitabil de complicitate spontana. Am avut de mai multe ori ocazia sa-l vad pe John Searle fabricindu-si meticulos cartea, in mijlocul celor mai neasteptate evenimente, domestice sau publice: in week-end, in cabana familiei de pe malul Pacificului, la un pupitru minuscul cu perspectiva spre coasta californiana abrupta; intr-un hotel din Romania; in avion; in propriul sau birou de la Universitatea din Berkeley – pe un laptop fragil si la un colt de masa, cu aerul ca se afla in trecere pe acolo. Am inca in minte si filmul seminariilor sale postdoctorale de la „Moses Hall“, pe colinele californiene care vegheaza golful San Francisco, unde isi roda cu sarm incisiv ipotezele, intr-o atmosfera de veritabila corrida. Unii dintre colegii nostri romani isi pot aminti memorabila sa conferinta din mai 2000, de la Colegiul Noua Europa, unde a expus proiectul si articulatiile unuia dintre capitole.
Ca totdeauna, John Searle prefera sa lucreze in regim de replica, pornind de la ipoteze pe care le considera inacceptabile, pentru a le limpezi si a le sustine ulterior pe ale sale. Ce il stimuleaza, deci, pe filozoful american sa compuna aceasta critica a ratiunii practice – la urma urmei, un subiect atit de vast, dupa cum admite autorul insusi, incit orice abordare e condamnata sa fie selectiva?

In termenii cei mai simpli cu putinta – acceptind reductionismul inevitabil al acestui mod de a trata problema –, in instanta se afla ceea ce Searle numeste modelul clasic de rationalitate. Cel care l-a format pe el insusi ca profesionist al domeniului, in timpul si dupa studiile sale la Oxford, dupa cum tot acesta a fundamentat conceptual cultura intelectuala occidentala pina azi.
O intentie iconoclasta, daca tinem seama ca este vorba despre traditia filozofiei si a gindirii intelectuale careia ii apartinem si in orizontul careia se plaseaza discursul intelectual modern.

In mod paradoxal, Searle pare decis sa demoleze spectaculos o arhitectura solida, care in ultimul timp se afla sub tiruri pe care el insusi le gaseste inacceptabile, daca nu de-a dreptul ridicole: atacurile contra rationalitatii in numele postmodernismului. Cea mai grava greseala de lectura ar fi sa-l asimilam acestora pe autorul cartii, care se apara ab initio de asemenea suspiciuni potentiale. In primul rind, fiindca si-ar taia propria creanga de sub picioare, mergind impotriva propriului sistem si impotriva propriilor optiuni sau idiosincrazii. Si in al doilea, fiindca, asa cum precizeaza prompt autorul, la urma urmei, actuala teorie a rationalitatii este destul de buna in principiu si am putea sa ne declaram satisfacuti de ea.

In citeva rinduri, John Searle s-a aflat chiar in situatia sa apere rationalitatea in fata unor atacuri irationaliste cabotine – ale lui Jacques Derrida, de exemplu – si a facut-o cu necrutatoare ironie. De ce? Fiindca (citez din volumul aici in discutie) „rationalitatea se afla in programul genetic al omului, ca organism biologic. Ea il programeaza pe ins sa actioneze si in acelasi timp exercita asupra lui o serie de constringeri universale“.
Asa stind lucrurile, nu bate John Searle la usi deschise, lansindu-se intr-o demonstratie tautologica? Fiindca sau cartea sa este un atac nejustificat si contextual inoportun impotriva ratiunii, sau o putem considera superflua. Cum iesim dintr-o asemenea dilema?
Daca sintem atenti, volumul recent al lui Searle este o critica a teoriilor clasice ale rationalitatii, nu a rationalitatii ca atare. Teoriile, ele, pot fi amendate, argumentele lor pot fi reactualizate, contestate, demolate s.a.m.d. Este un punct major pe care il marcheaza Searle cu mare rigurozitate si pe care deconstructionistii si celelalte grupuri de irationalisti il ignora. In sine, rationalitatea nu poate fi obiect de dubiu. Orice demonstratie a existentei sale ar recurge implacabil la… argumente rationale, operind in sistemul ei preexistent si indiscutabil de referinta.

Ceea ce se poate pune insa cu profit in discutie este modul de a se valida si de a se impune o teorie sau alta, premisele si argumentele sale pro si contra. Punind sub tir un anume tip de teorii, cartea lui John Searle poate fi, la rindul sau, contestata.
Plasat strategic in partea mediana a volumului, capitolul 5, Trasaturi particulare ale ratiunii practice, reprezinta coloana vertebrala a argumentatiei lui John Searle. O adevarata cascada de echivalente o sustin. Ma limitez sa le enunt, cu riscul de a trivializa pagini de argumentatie subtila. Rationalitatea, o disponibilitate umana genetica, se manifesta si poate fi studiata doar sub forma de rationament, deci ca actiune de a rationa sau ca act. Iar actul rational este intotdeauna intentional. Mai mult, el vizeaza de asemenea un efect intentional din partea interlocutorului. Ratiune-act rational-intentionalitate-reactie intentionala: iata ecuatia-cheie in sistemul de referinta al lui John Searle.

Aria in care opereaza spiritul mobil al lui John Searle interfereaza fatalmente cu numeroase altele. De multe ori, circumferinta sa dobindeste drept tangente nuclee de dezbatere extrem de fierbinti.
Unul dintre acestea este chestiunea liberului arbitru si al libertatii de vointa (free will). Spatiul si scopul unei simple recenzii nu-mi ingaduie sa intru in detalii specializate. Vreau sa punctez doar doua chestiuni de interes extrem: contextul in care situeaza filozoful american problema si unghiul sau particular de atac.

In primul rind, demonstratia lui Searle se plaseaza in sistemul de repere al alternativei libertarianism sau determinism si al raspunsurilor generate de ea. Urmindu-si propria demonstratie, autorul antreneaza in discutie si chestioneaza si asa-numita ipoteza a compatibilitatii, dupa care, la urma urmei, nici nu ar exista o asemenea alternativa, cei doi antipozi fiind complementari.
Si in al doilea, cheia de bolta a demonstratiei lui Searle este ca totul trebuie analizat precaut, pe nivele. Problema in discutie se rezolva intr-un fel in sistemul de referinta neurobiologic, deci fiziologic; in alt fel in termeni psihologici; si in cu totul alt mod cind se ia in calcul interactiunea constiintei cu un context particular. La acest ultim nivel, se nasc intentiile, se produc optiunile, opereaza determinismele si presiunile cauzale.
O alta dilema nascatoare de polaritati, la care Searle se opreste in cartea sa, este universalitate versus relativism (sau diversitate culturala).

„Una dintre erorile curente careia ii cad victime indeosebi indivizii instruiti si inteligenti este sa prespuna ca, rationalitatea si standardele sale fiind universale, fara doar si poate toti agentii rationali sint identici, fara a mai tine seama de diferentele culturale, nationale, profesionale dintre ei.“ Citeva sectiuni dintre cele mai captivante si mai animate ale cartii demoleaza o asemenea ipoteza, demonstrind cum indivizi programati rational la fel, avind aceleasi standarde etc. etc., pot avea interese si sisteme de valori absolut conflictuale si – totusi! – deopotriva rational-acceptabile!
Printre prejudecatile indivizilor rationali contemporani combatute in carte, trebuie sa consemnam asteptarile curente ca o teorie a rationalitatii – oricare ar fi aceea – sa ne furnizeze si un fel de ghid practic al luarii de decizii majore cotidiene. „Ei, comenteaza amuzat autorul, chiar isi inchipuie ca o carte despre rationalitate merita sa dai banii pe ea doar daca ne ofera metode sigure ca sa decidem: daca sa divortam sau nu, ce investitii sa facem la bursa si pentru care candidat sa votam in alegerile viitoare.“ Ceea ce in mod evident nici o teorie (oricit de orgolioasa) a rationalitatii nu poate sa faca, multumindu-se (ca si John Searle) sa ne explice proprietatile structurale ale procesului de a decide.

In sfirsit, ca sa invocam o ultima chestiune arzatoare aflata pe tapet, il descoperim in aceasta carte pe acelasi John Searle care l-a combatut devastator pe partizanul masinilor inteligente, care ar fi urmat sa-l substituie si sa-l umileasca pe om – Ray Kurzweil (The Age of Spiritual Machines. When Computers Exceed Human Intelligence). Cartea lui Kurzweil ilustra deopotriva euforia si ingrijorarea subterana generate de victoria computerului „Deep Blue“ asupra sahistului Garry Kasparov. In volumul actual, ca si in acida sa recenzie (I Married a Computer, aparuta in Times Litterary Supplement), Searle riposteaza energic ipotezei lui Kurzweil, demonstrind ca nici o masina, oricit de inteligenta, nu va putea sa fie o masina spirituala, fiindca nu poate sa aiba stari si procese rationale, de constiinta.
In fond, meritul principal al cartii lui John Searle este, mi se pare, exact acela de a cauta raspunsuri la o intrebare capitala: ce anume face ca omul sa fie Om, constient, rational si creator, asa cum nici un produs al sau nu va fi, niciodata?

Intrebarile, ca si raspunsurile sale, provizorii, simulate, stimulante etc. se gasesc consemnate intr-o carte cristalina si malitioasa. Stilul fascinant al lui John Searle, modul in care autorul isi sensibilizeaza abstractiile si isi atinge tinta ramin inimitabile si aproape imposibil de transpus intr-un idiom diferit. Doar un virtuoz poate reface pe cont propriu idiolectul lui Searle, fara a cadea fie in pedanterie scrobita si tepoasa, fie in colocvialitate excesiva.
Ca oricare dintre cartile sale anterioare, si aceasta isi intruchipeaza tema, principiul de baza al demonstratiei sale, simburele teoriilor lui Searle. Altfel spus, ea este un act de comunicare care isi implineste intentiile in mod agreabil, captivindu-si auditoriul si obtinind asupra lui efectul dorit: un act de expresie, de comunicare perfect implinit. Perfect tintit, perfect ochit, atins…