OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bachelard... anti-Bachelard...
Riscul oricarei metode instrumentale in critica este inevitabil: fie textul dilata supralicitind metoda, cautind sa se refugieze in totalitate sub umbrela-i protectoare, fie metoda procustianizeaza textul.
De fapt, ambele situatii ascund o singura inadecvare surprinsa prin avers si revers: inadecvarea dintre metoda analitica si textul viu.
Critica instrumentala a validat o multitudine de astfel de metode, fiecare avind avantajele si dezavantajele perspectivei unice si selectiei interesate narcisiac de autoconfirmare. Uneori metoda ajunge sa ignore textul incercind doar o confirmare in plus, lasindu-se purtata pe „valurile“ speculatiei critice.
Celalalt Pillat merge oarecum pe directia psihocriticii si a criticii simbolice in descendenta Bachelard-Durand-Jung doar in ceea ce priveste poetica imaginarului (care se constituie de fapt in miezul demonstratiei critice). Pornind de la sugestiile poeticii bachelardiene, criticul construieste un scenariu critic autonom. Psihocritica se margineste la rolul ei instrumental si la revelarea spatiilor obscure din creatia pillatiana. Substantialul „rest“ este rezultatul eseisticii si al analizei aplicate care foloseste teoreticul doar ca rampa de lansare.
Conceptele bachelardiene sint dirijate astfel incit sa se muleze textelor pillatiene care asa nu sint constrinse de nici un fel de exigente teoretice. Adaptarea instrumentului merge pina la contestarea lui, gestul provocator si paradoxal devenind norma in creatia lui Al. Cistelecan.

In consecinta, teoriile lui G. Bachelard fac loc unei abordari inedite, unui discurs personal; Bachelard pus in abis face loc, in opinia criticului, unui anti-bachelardianism, rasturnare favorizata tocmai de exegeza pillatiana: „…primind cu bucurie legea de baza a lui Bachelard, dupa care orice poet adevarat, ori macar sincer cu sine, e fidel unui singur element, gasindu-si coerenta profunda in limbajul genuin al acestuia, nu putem sa nu ezitam in a recunoaste «reciprocai» tot atita valabilitate. Problema e, asadar, nu de a gasi coerenta si principiul ei material, ci de a crede ca acestea sint garantele valorii sau ca ele pot functiona si intr-o poezie «asimilationista». Se poate desfasura o pura disponibilitate pe o linie imaginara atit de stringent coerenta?“ (p. 129), se intreaba criticul in mijlocul demonstratiei.

Dupa ce a parasit solul teoretic si a prins inaltime, discursul critic pare a se intoarce profitabil impotriva punctului de plecare, contestind punctual esenta sistemului bachelardian cu armele versate ale criticului. Paradoxal, metoda se muleaza conform analizei, ajustindu-si conceptele in functie de nevoile exegezei. O asemenea adecvare neasteptata deturneaza miza lectorului initiat in psihocritica, oferindu-i perspective inedite. Dupa o selectie riguroasa a instrumentarului, criticul gaseste punctul arhimedic de contestare ori chiar de rasturnare a metodei, nelasindu-i nicidecum posibilitatea de a-si exercita autoritatea asupra exegezei. Analiza epuizeaza de fapt universul pillatian, abordind prin conceptul lax al imaginativului acvatic toate compartimentele posibile, vorbind pe rind despre evolutia cronologica a operei, despre sincronismul ideologie-livresc, despre ideatie, stil, ca si despre structurile de profunzime ale creativitatii lirice. De aceea, granitele „sistemului“ bachelardian sint cu mult depasite, adaptate dupa necesitatile sau capriciile textului in cauza; pe linga afinitatea dintre intuitiile teoretice in sine, intre perspectiva bachelardiana si critica lui Al. Cistelecan se stabileste si o alta legatura subtila ce indreptateste apropierea: expresia stilizata a teoreticului si in mare masura poetizata. De fapt, Celalalt Pillat nici nu este o lectura a poeziei in cauza printr-o „lentila“ bachelardiana, ci doar reconstituirea unei interpretari de suprafata pornind de la aceste constructe teoretice. Dupa provocarea unanimitatii, concordanta dintre propria perspectiva critica asupra imaginarului si oferta sistemului bachelardian au indicat metoda potrivita.

Cita vreme conceptele in cauza servesc demonstratiei, ele sint acceptate ca instrument (si nimic mai mult); in momentul in care ele nu mai tolereaza adaptarea la text, chestiunea teoretica este repusa in discutie, ajungindu-se pina la inversarea polilor demonstratiei.
Revizuind perspectivele criticii asupra creatiei pillatiene, Al. Cistelecan reuseste in acelasi timp si o reconsiderare necesara a metodei bachelardiene in ideea ei esentiala, iscind astfel indoieli periodic necesare. Dupa un astfel de demers critic, nici metoda, nici subiectul analizat nu ramin intacte; supuse indoielii, luciditatii si provocarii, ambele parti ies imbogatite cu noi semnificatii, cu rasturnari spectaculoase ce nu fac decit sa le sporeasca popularitatea, cu inedite contaminari reciproce, criticul lasindu-si astfel amprenta personala asupra ambelor spatii.
Din aceasta perspectiva, metoda bachelardiana serveste doar ca o confirmare a intuitiilor critice anterioare, cu nuantarile care se impun.

Scriitura bidimensionala
Ca un indice al seriozitatii, exegezele care se respecta se simt intotdeauna obligate sa plictiseasca intr-o oarecare masura, practicind din pura placere stilul plat, arid, sec, aplicat strict textului, epurat de orice urma de vitalitate a expresiei. Tomurile groase de stilistica ne-au lamurit ca forma aceasta de mortificare textuala se numeste stil stiintific (sau academic). Orice spontaneitate este exclusa din sala chirurgicala a studiului critic pentru ca – nu-i asa? – instrumentarul analitic, bisturiele metodologice si tot restul trebuie sa fie sterile. La propriu si la figurat – pentru a elimina orice contaminare nedorita. Cu masca pe figura, exegetul purcede la transarea operei in cauza fara pic de emotie. Pretextind un ermetic si migrenoid spirit stiintific, critica literara in genere (exceptiile notabile sint prea putine) e interesata de demonstratia in sine, de fondul conceptual. Uitind ca orice demers critic e perisabil prin gradul de subiectivitate inevitabila, critica ridica pretentii mai mult stiintifice decit literare, riscind in plus ca in acest mod sa piarda din cititori. Si din acest punct de vedere in Celalalt Pillat lucrurile se schimba.
Discursul critic se separa dintru inceput in doua planuri: cel mai amplu, centrul de greutate al analizei este reprezentat, asa cum ne si asteptam, de demonstratia critica in sine si de exegeza pillatiana in speta; planul secund este ocupat de critica viziunii, de operatia subtila de plasticizare a discursului critic, convertire a opiniilor in imagini evidente, cu sarcina revelatoare in ceea ce priveste semnificatiile profunde ale textului. Imbinarea complicata a celor doua planuri recreeaza adevarate „stereograme“ critice in care efortul de a schimba repede perspectiva este accentuat de spectaculoase acrobatii stilistice.

E drept ca efortul lecturii e dublu in acest caz: pe acelasi ecran se deruleaza simultan doua seturi de imagini in care coerenta nu e doar secventiala, ci si simultana. Totusi, un cistig imens pentru cititori in primul rind il prezinta formula interesanta ce nu mai este centrata exclusiv pe informativ, planul plasticizarilor ajungind la o astfel de supralicitare incit exegeza in sine tinde sa fie intunecata de inflatia imagista.
Acest tip de traducere simultana a conceptului in imagine accesibila serveste tocmai antielitismului, fenomen inexistent in critica actuala, din pacate. Printr-o astfel de scriitura, cititorii ingroziti de ariditatea criticii in genere vor fi cuceriti in favoarea ei, discursul imaginativ si plastic intretinind interesul si pentru demonstratia in sine.
In plus, abordarea ironica, aparent distanta a textului, a metodei si chiar a propriului discurs evita rigiditatea „programatica“ a textelor clasice. Luind distanta, criticul poate supraveghea competent metabolismul poetic. Un nonconformism vital pentru critica nascoceste acrobatii stilistice, legaturi inedite, inflorescente imagistice care prolifereaza din stratul concentrat de sol critic, mentinind vie relatia cu cititorul.

Critica temperamentala la rampa
Histrionismul criticului anima textul si da personalitate scriiturii. Incepind inca din Introducere, textul se „hirjoneste“ in permanenta cu cititorul, ba ducindu-l pe cai impracticabile, ba deschizindu-i brusc, prin miracolul unei imagini, perspective inedite.
Cu valoare anecdotica, citam motivatia savuroasa a optiunii criticului: „Cu lectura noastra din Pillat s-a intimplat ceea ce se intimpla adesea pe strada cind vezi, din spate, o femeie frumoasa: devine irepresibila, nu numai justa, dorinta de a o vedea si din fata. De multe ori, aceasta verificare duce la dezamagiri abrupte. Dar sint si cazuri fericite. Asta e tot ce ne-am propus aici: sa vedem poezia lui Pillat si din cealalta parte. Din care, e greu de spus. Cititorul va judeca, fireste, singur, daca femeia e la fel de frumoasa, mai frumoasa ori, dimpotriva, intre fata si revers exista primejdia unei disonante grave“ (p. 6).

Neologisme in vecinatatea celor mai neaose exprimari, formulari subversive, picanterii stilistice, relationari inedite, in poanta unei formulari subtile – toate amalgamate intr-o risipa de spontaneitate, transforma stilul critic, personalitatea scriiturii intr-un spectacol in sine.
Vorbind despre Pillat, criticul vorbeste in fond despre sine. In mod evident, discursul il implica si pe autor, ba chiar il construieste ca entitate textuala, ca parte, in aceeasi masura in care mina care scrie e dominata de propria sa umbra pe hirtie.
Criticul si, mai ales, discursul sau sint marcate, ba chiar construite de textul analizat si de demonstratie in sine; ca o confirmare, inclusiv pagina critica suporta mult discutatul proces de acvificare. Discursul pillatian marturiseste involuntar despre imagologia discursului critic, pentru ca, dupa cum insusi autorul recunoaste la un moment dat, „critica e criticul. Daca nu de jure, atunci de facto“.

Al. Cistelecan parcurge invers drumurile batatorite ale criticii: mai toata lumea debuteaza nonconformist, exploziv, pentru a se „cuminti“, din pacate, pe parcurs, in detrimentul spontaneitatii si vitalitatii propriilor creatii. In cazul nostru, de la Poezie si livresc si pina acum, coordonatele critice si, mai ales, stilistice se precizeaza, se accentueaza, se sublimeaza, parasesc sobrietatea „malitioasa“ pentru o malitie inca „sobra“.
In conformitate cu acest proces evolutiv, asteptam ca urmatoarea aparitie editoriala a domnului Al. Cistelecan sa fie, de exemplu, un roman (evident, critic). Coordonatele stilului oscilind intre o amprenta ludica, parodica pe alocuri si spirituala peste tot, exprimind elocvent o irepresibila bucurie a scrisului, pe de o parte, si un discurs grav, lucid, speculativ, dens l-ar putea indreptati pe critic sa creada in convertiri spectaculoase ale propriului discurs.
Fenomen rar, cartea domnului Al. Cistelecan e o mostra elocventa de critica vie. Formula obsedanta si incomoda a criticii ca „gen parazitar“ isi gaseste in acest caz o punctuala infirmare; cel putin pentru exegeza pillatiana, critica a devenit acum opera de (re)creatie pura.