OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu poate fi rost mai important al criticii decit sa trimita lumea la teatru. Daca, din cei ce citesc cronica, macar jumatate ajung in sala de spectacol, punctul a fost cistigat. Nu i-am inteles niciodata pe criticii care critica. Ori vor sa exhibe pure exercitii de stil (recunosc ca nu am nici un gust pentru goliciunea de informatie si idee), ori vor sa se descarce umoral (si pe cine intereseaza umorile lor?), ori, si mai rau, vor sa se achite pentru rafuieli personale. si aici deja sintem in jurisdictia imoralului: desi se intimpla atit de des, spatiul public n-ar trebui transformat in arena micilor meschinarii. O singura exceptie valideaza discursul raspicat, dar nu invectiva: sfinta convingere. Nu sint, recunosc, mare amatoare de polemici (n-as simti nici o lipsa daca genul ar disparea cu totul), dar cind ideea incinge si obsedeaza criticul, atunci bietului de el nu-i ramine decit s-o exprime. Oricite reactii ar stirni.

Altfel, sa se apuce de scris doar ca sa desfiinteze un spectacol mi se pare curata pierdere de timp. Iar circumstantele sint cu atit mai agravante daca obiectul criticii se refera la incercarile tinerilor. Nimic nu-l justifica pe criticul cu pretinsa experienta care, hirsit si cu sensibilitatea batatorita, rade primele cautari ale unui artist in virtutea miilor de spectacole pe care le-a vazut la viata lui (scuzati cliseul!). Nu stiu ce poate fi mai nociv decit ca entuziasmul de inceput al artistului sa se izbeasca de sastiseala cronicarului care a mestecat deja toate schemele teatrale existente, a mai scris si vreo doua carti (eventual de interviuri) si stie – superior (cine, daca nu el, detine Adevarul teatrului?!) – tot ce s-a facut vreodata pe scena.

Mai ales ca e la indemina sa faci analiza spectacolelor unor regizori ultracunoscuti, cu stilistica bine conturata de ani si ani, multipremiatii creatori ai tarii, despre care toata lumea a aflat ce vor sa spuna si, mai ales, cum. Mult mai greu e sa-ti improspatezi ochiul si sa vezi pertinent ce propun trupele despre care inca nu s-a scris peste tot si, bineinteles, tinerii. Aici e adevaratul si marele pariu. Sa puna si criticul putin umarul la evolutia teatrului, nu numai la istoria lui, si sa incurajeze tinerele valori in care crede. Datoria lui nu e sa-si faca prieteni printre puternicii teatrului, ci sa sustina talentul. Cind sistemul teatral de aici functioneaza, cel mai adesea, pe aranjamente, pe micile interese si meschinarii, cel mai important rol al cronicarului e sa renunte la caile batatorite si sa semnaleze, sa apere, chiar sa se lupte ca sa impuna artistii in care crede.

Consacratii si-au trasat drumul, sint bunuri asimilate, nu mai au atita nevoie de promovare. S-o tii una si buna cu ce teatru se facea pe vremea mea si ce porcarii se fac acum, vai ce limbaj folosesc tinerii astia, vai, cum nu-si mai ridica ei, plini de poezie, ochii catre cer! e o privire nu de critica, ci de bunica. E usor sa spui despre spectacolele tinerilor ca sint dezlinate fara sa te poti lauda ca ai construit vreodata, in vreun articol, o minima argumentatie, dincolo de „imi place/nu-mi place, aceasta montare e o lectie si uite ce emotionata sint, nu mai are rost sa va spun si de ce“. Ca sa nu mai vorbim de modalitatea demersului critic de la noi: in 90% dintre cazuri, descriptiv. Fara cel mai mic efort de analiza. E usor, deci, sa treci iresponsabil cu vederea peste eforturile frenetice care se citesc in asemenea spectacole dezlinate si sa omagiezi montari strinse, cu tehnica ireprosabila, ale unor artisti care au incetat sa caute de ani si ani si a caror imaginatie, uneori, cam refuza sa renasca. Doar pentru ca tu, critic, te-ai pus la punct cu estetica lui si pe ea, har domnului!, o intelegi.

Ceea ce nu e usor deloc e sa scrii un articol bun care sa raspunda la intrebarea: cum sa faci ca in aproximativ 5.000 de semne sa reproduci unele imagini din spectacol ca sa captezi interesul celor multi care nu l-au vazut, sa emiti un punct de vedere si o interpretare pertinente (cu cit mai personale, cu atit mai bune), sa strecori si munti de informatie (autor, text etc. etc.). Caci fara informatie si fara o analiza care sa respecte criteriul coerentei si al constructiei inseamna sa scrii in zadar. Impresionismul mascat in formulari iscusite, in idei-scintilatii sau fraze care se justifica doar printr-o analogie mestesugita este uriasa tara a criticii noastre de teatru de la ora actuala. Ca si hiperactivarea – pretins literara – a subiectivitatii (cu mici povestioare despre cum a fost drumul, ce culoare au avut pantofii purtati de critic, cum a baut el bere cu regizorul etc.), care nu poate fi decit spatiu irosit de pomana. Cind publicatiile sint atit de putine (iar unele mai si dispar)! Daca respectivele cronici se asociaza si cu ortografie gresita, ridicolul e absolut.

Si aici voi face o afirmatie discutabila: cind exista atitea propuneri demne de semnalat si revistele sint in numar atit de mic, cind fiecare cronicar are – inevitabil – preferinte, este, cred eu, spre binele tuturor sa scrie despre ce il incita cel mai tare. Chiar daca mai sint, sa zicem, zece spectacole de valoare similara. Si cronicarul are de cistigat, textul e mai bun, si artistul – a carui opera e astfel mai bine interpretata.
Acum, pe scurt, despre statut. Cuvintul suna pompos, caci, daca rolul criticului e sa fie alaturi de artist, bine ar fi sa se multumeasca sa stea in umbra lui, nicidecum sa aspire la prim-plan. E regretabil cum unii dintre cei ce selectioneaza sau jurizeaza prin varii festivaluri isi supraliciteaza mindri pozitia, facind demonstratii de putere. Schema in care unii decid, iar posibilii selectionati multumesc spasiti, recunoscatori si in continua admiratie fata de competenta juriului e de-a dreptul diabolica. In fond, daca avem cu totii constiinta ca apartinem unei comunitati, celei teatrale, ar trebui sa ne luptam, in cadrul ei, pentru un gram in plus de demnitate.