Nr. 744 din 17.10.2014

Educatie
On-line - actualitate
Restituiri
Monografie
Focus
Editorial
Eveniment
Actualitate
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Studii culturale
Societate
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2000   |   Iunie   |   Numarul 17   |   Criticul si potrivniciile istoriei

Criticul si potrivniciile istoriei

Autor: Paul CORNEA | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Nu-mi mai amintesc in ce imprejurari l-am cunoscut pe Crohmalniceanu. In orice caz, ceea ce m-a frapat la el din capul locului au fost extraordinarele cunostinte de literatura franceza si romana. Parea sa fi citit tot ce merita atentie de la simbolism incoace si plonja cu o vadita placere in orice discutie pe teme literare. Totusi absolvise Politehnica, iar in perioada in care ne-am intilnit era preocupat sa-si dea ultimele examene si sa-si ia diploma. Cu mintea lui clara, patrunzatoare, bine organizata, e neindoielnic ca ar fi putut sa-si cistige o piine onesta din meseria de inginer. Dar nu mi-l inchipui umblind cu rigla de calcul, proiectind case, poduri ori sosele. Din toti cei ce ma inconjurau atunci era probabil unul dintre oamenii cu vocatia cea mai evidenta si cea mai timpuriu manifestata. Cred ca s-a voit dintotdeauna critic, nimic altceva decit critic, dar critic in toata puterea cuvintului: dispunind de o rubrica fixa la una dintre revistele importante, alternind cronica de intimpinare cu sinteza de directie, cultivind in juru-i o mica clientela de talente tinere pe care sa le ajute sa se valorifice. La inceput, s-a parut ca soarta ii suride. Inainte de a-si cauta o slujba i s-a oferit una si anume, ca intr-un basm cu zine, exact pe masura aspiratiilor lui: cea de redactor la Contemporanul. Iar peste putina vreme, acesteia i s-a adaugat o alta: cea de conferentiar de literatura contemporana la Facultatea de Litere si Filozofie.
Hazard? Nicidecum.

Ambele numiri ilustrau pe un caz concret strategia comunista de cucerire a puterii si transformare socialista a tarii; ea implica schimbarea radicala a legiuirilor existente, eliminarea cadrelor vechi, suspectate, pe drept sau pe nedrept, de a nu simpatiza cu noile rinduieli, promovarea in posturile-cheie din administratie, cultura, economie a unor oameni de incredere. Dar ce cauta Crohmalniceanu printre comunisti? Cei ce l-au cunoscut pot depune cu totii marturie: corespundea prea putin imaginii de marca, agreate de partid. N-avea origine „sanatoasa“, era inteligent si dotat cu spirit critic, calitati prin excelenta dubioase, reputate ca „mic burgheze“; apoi, gusta o literatura de rafinament estetic si spectacol lingvistic, ii placeau avangardistii si decadentii, se dadea in vint dupa Proust si Gide, Matei Caragiale si Blecher, Ion Barbu si Arghezi, autori aflati la distante astrale de normele sumare ale realismului socialist; in fine, lucid, stapin pe sine, lipsit de sentimentalism, avea pareri proprii, pe care le afisa cu aplomb, ceea ce nu putea fi pe placul activistilor ignari ai vremii, adesea certati cu gramatica, totdeauna cicalitori si obtuji.
In pofida incompatibilitatilor (dar cine se gindea atunci la ele?), Crohmalniceanu se inscrisese in partidul comunist, asa cum o facusem si eu, asa cum o facusera si altii atunci, cu entuziasm si o sfinta inocenta.

Era inainte de 1948, partidul nu stapinea deplin situatia in tara, lupta pentru cucerirea puterii se afla in desfasurare, multi asteptau de pe o zi pe alta „sa vina americanii“. In contextul confuz si invalmasit al momentului, stindardul antifascist pe care-l ridicau comunistii, chemarea lor la construirea unei ordini intemeiate pe justitie sociala, fara discriminari, gasise in noi un ecou puternic. Dupa citiva ani, nesfirsit de lungi, in care experimentasem pe pielea noastra mizeriile si umilintele excluderii, in care traiseram cu spaima zilnica a exterminarii, eram dornici sa regasim sensul solidaritatii umane. Stiam prea putine despre fondul doctrinei si n-aveam habar de monstruozitatile aplicarii ei. Ororile stalinismului nu iesisera inca la iveala, iar informatiile negative, care se infiltrau ici si colo, intimpinau adesea rezistenta puternica a iluziilor noastre. Fiindca, din pacate, cu idealismul virstei si facilitatea proprie momentelor de exaltare, ni se intimpla sa descoperim in jur mai degraba ceea ce voiam sa vedem decit ce se petrecea realmente.
Prima perioada a muncii lui Crohmalniceanu la Contemporanul s-a desfasurat, dupa toate aparentele, fara convulsiuni. Chiar daca vor fi aparut momente de incordare ori de nemultumire, ele fusesera depasite, fara sa lase urme. Intre ceea ce gindea si ceea ce trebuia sa faca nu aparusera clivaje. Se afla inca in „luna de miere“ a mariajului cu partidul. Ea avea insa sa se incheie rapid, in catastrofa. In ce fel, ne-a povestit-o singur intr-un capitol memorabil din Amintiri deghizate.

Luindu-si in serios sarcina de indrumator, criticul scrie in martie 1949 doua articole care condamnau prozele de porunceala ce invadasera revistele, asa zicind inspirate din actualitate, „cu chiaburi fiorosi, mijlocasi sovaielnici si tarani saraci, nerabdatori sa intemeieze cit mai urgent gospodarii colective“. Era o literatura insipida, confectionata din lozinci, cu personaje primitive, situatii false, deznodaminte moralizatoare, scrisa de autori fara chemare. Desi in articolele intitulate, cu emfaza obisnuita pe-atunci, Pentru calitate in nuvelistica noastra, Crohmalniceanu isi luase anumite precautii (oferise si exemple pozitive, ii tratase cu menajamente pe autorii criticati etc.), initiativa sa, atit de legitima si de salutara pentru o minte normala, declanseaza un imens scandal. Directia de Agitatie si Propaganda a Comitetului Central convoaca o sedinta de demascare, la care vorbitorii se intrec, conform indicatiilor primite, sa-l infiereze pe critic in modul cel mai necrutator. Pe parcursul sedintei el se transforma nici mai mult nici mai putin decit intr-un campion al „cosmopolitismului“, pacat capital in ochii tovarasilor sovietici, prin urmare si al omologilor lor romani. Protestele lui Crohmalniceanu, pus la zid, caruia nimeni nu indrazneste sa-i ia apararea, ramin fara ecou. Faptele pe care le citeaza in favoarea sa sint ignorate. Criticul e pur si simplu desfiintat. „Mi s-a revelat atunci“ – va scrie el mai tirziu – ca „adevarat e intotdeauna numai ce spune acela care trage concluziile, fiindca partidul nu poate gresi“. Sinistra farsa a „demascarii“ e urmata de masuri administrative extrem de severe: „vinovatul“ e scos de la Contemporanul si trimis in „munca de reabilitare“ la Editura didactica; in acelasi timp, i se retrage dreptul de semnatura pe o perioada nedeterminata.

Dupa acest tipic experiment stalinist, caruia aveau sa-i urmeze multe altele, in toate sferele de activitate, Crohmalniceanu mi-a impartasit, cum avea s-o faca si alta data, peste citiva ani, cu prilejul unei intimplari asemanatoare, intentia, inca ezitanta, de a renunta la activitatea literara si a-si cauta de lucru ca inginer. I se parea ca sanctiunea ce-i fusese data il terminase, ca oamenii care deja il ocoleau pe strada n-aveau sa-l mai primeasca niciodata in mijlocul lor, ca pierduse orice sansa de a mai reveni in presa literara. Se insela. Inca nu se dezbarase cu totul de naivitate. In marea lui intelepciune, partidul nu urmarea lichidarea pacatosilor (de duzina), ci transformarea lor in unelte docile. Ceea ce noi nu stiam pe-atunci dar aveam s-o aflam ulterior (ne gaseam de-abia in faza deprinderii cu stratagemele formarii „omului nou“) era ca spre a fringe cerbicia intelectualilor, spre a-i cuminti si a-i neutraliza, tactica utilizata era a „dusului scotian“. Celui ce se purta nesabuit (fiindca i se suise la cap ori fiindca, mai ales fiindca incalcase consemnele primite) i se aplica intii o strasnica ciomageala. Apoi, cind se considera ca a avut destula vreme ca sa reflecteze asupra mersului lumii, era chemat la sef, care-l primea cordial, ca si cind nimic nu s-ar fi intimplat, ii zimbea cu inteles si-i incredinta o sarcina importanta. Cu Crohmalniceanu lucrurile s-au desfasurat la fel. Dupa vreo doi ani de la trimiterea la Editura, colectivul in care lucra a obtinut Premiul de Stat, cea mai inalta distinctie acordata in epoca, iar semnatura criticului a revenit triumfal in revistele literare.

Desi brevetata de bolsevici si eficienta in multe cazuri, terapia „dusului scotian“ n-a avut asupra lui Crohmalniceanu efectele scontate. Rana lasata de farsa demascarii nu i s-a vindecat niciodata, iar amintirea colegilor care-l lasasera sa se scufunde fara reactie i-a ramas vie in memorie. El s-a desteptat atunci din „somnul dogmatic“ si si-a inmormintat buna parte din iluzii. Multi ani mai tirziu, prin 1993-1994, avea sa scrie ca in 1949, „majoritatea corabiilor mele, pornite sub steaguri rosii catre o lume mai dreapta, naufragiase“. Ce voia insa sa spuna prin cuvintul „majoritatea“? Ca mai ramineau „corabii sub steaguri rosii“ neatinse de ticalosie si duplicitate? Probabil ca da. Insa si dintre acestea unele aveau sa naufragieze in timpul campaniei punitive din 1958, cind Gheorghiu-Dej a aratat din nou „pisica“ intelectualilor, ca sa-i faca sa inteleaga ca eventuala destalinizare a Romaniei o va face el insusi, „daca“ va voi si pe „cit“ va voi.

In orice caz, incepind din anii ’60, practicile staliniste, sub forma lor hiper-represiva, vor fi treptat scoase din „arsenalul de dotare“, datorita Congresului XX al PCUS si tulburatoarelor dezvaluiri ale lui Hrusciov. Vrind, nevrind, Dej mai intii, apoi Ceausescu, mai hotarit, fiindca avea interesul sa se distanteze de predecesorul sau, se vad constrinsi sa reactioneze. Presiunile exercitate asupra culturii isi pierd caracterul brutal, indrumarea ia forme mai putin stinjenitoare, cenzura isi limiteaza interventiile. Spatiul de manevra al creatorilor se largeste, dispar vechile „tabuizari“ ridicole. Autorii despre care nu se putea vorbi, decit eventual injurindu-i, ca Blaga, Barbu, Voiculescu, H. Papadat-Bengescu, Blecher, Matei Caragiale etc. incep sa fie „reconsiderati“. In schimb, o serie de impostori se prabusesc de pe soclurile unde-i instalase conjunctura anilor ’50. Se intra si la noi, ca si in alte parti, sub influenta contextului de ansamblu el Est-ului european, desi mai tirziu si, din pacate, nu in mod ireversibil, intr-o faza de „dezghet“. Cum stim, ea nu va dura mult.

Crohmalniceanu e dintre cei care vor profita la maxim de noua stare de lucruri. Itinerarul sau critic capata de-aci inainte, pentru cine-l examineaza cu buna credinta, aspectul unei continue hartuieli cu ideologia ortodoxiei partinice. Nu e vorba, evident, de o infruntare directa, ci de o incercare tenace de a recicla, intr-un mod pe cit de rezonabil cu putinta, indicatiile „pretioase“. De alta parte, intentia ascunsa e de a interpreta tezele doctrinare intr-un mod tot mai „deschis“ si mai antidogmatic. Modalitatea comuna de a traduce in fapt aceste deziderate consta in testarea permanenta a limitelor permise de cenzura si in deplasarea lor neincetata. De unde o critica de tinuta profesionista, care renunta la militantism, practicind sincer si dezinhibat judecata de valoare.

O lupta asemanatoare au dus-o si altii in epoca, unii proveniti din rindurile comunistilor dezamagiti ai anilor ’50, altii, fosti puscariasi anticomunisti, de formatie liberala, monarhista ori nationalist moderata. Ea s-a desfasurat in conditii diferite, in functie de contextul politic general, de abilitatea si curajul fiecaruia, dar si de cimpul specific de manifestare. Intrucit il priveste, Crohmalniceanu se gasea intr-o pozitie vulnerabila, din cel putin doua motive: pe de o parte, se ocupa de literatura contemporana, cea care facea obiectul atentiei prioritare a activistilor de partid, fiind in permanenta suspectata si teleghidata; de alta parte, o buna perioada de timp a condus sau a fost asociat la conducerea celor mai importante publicatii literare. E clar ca nu atit meseria, cit slujba il fixa intr-o conditie de dependenta fata de putere. Ca redactor-sef adjunct la Viata Romaneasca ori la Gazeta literara (apartinea, cum se stie, unui neam al „adjunctilor“!), trebuia sa tina cont nu numai de sinuozitatile si bizareriile liniei partidului si nu numai de imperativele cenzurii, ci si de tifnele activistilor ori de capriciile conducerii Uniunii Scriitorilor. Cit de departe il plasau circumstantele de acea neatirnare materiala si morala din care Lovinescu isi facuse cindva un blazon!

Dar, ar putea intreba un tinar din zilele noastre pentru care vremea pe care o evoc e pe undeva, pe la nord de Evul Mediu: daca ii era realmente greu si daca avea probleme de constiinta, de ce n-a renuntat la functii, de ce nu si-a dat demisia? Dincolo de ceea ce ramine insondabil in orice biografie, as invoca trei motive (si ma pun chezas pentru ele): intii, pentru ca iubea literatura, era bolnav de literatura, asa ca indepartarea de centrul in perpetua fermentatie al vietii literare ii parea insuportabila; al doilea, pentru ca avea convingerea (si era pe deplin indreptatita) ca in conditiile date si in ciuda tuturor obstacolelor, apara o „cauza“, ca munca sa avea rezultate pozitive, ca ea ajuta talentelor sa se lanseze si refacea contactul cu adevaratele valori; in al treilea rind, pentru ca e in natura umana sa gaseasca mereu temeiuri de speranta: in mijlocul raului ne agatam de putinta binelui si in mijlocul binelui, visam mai binele.

Ce facem insa cu erorile, cedarile si compromisurile? Ele au existat, fara indoiala. Faptul ca, in conditiile date, erau pina la un punct inevitabile nu constituie o justificare. Ceea ce se poate spune in apararea lui Crohmalniceanu e ca si in compromisuri, cedari si erori a pastrat o decenta si a avut un stil, care-l scot din vulgaritatea comuna. Astfel, s-a straduit sa-si revizuiasca judecatile strimbe, expeditive ori partizane, revenind asupra textelor vechi; s-a ferit sa iasa in fata ori sa faca altora procese de intentie; a pariat mereu pe talentele autentice si nu s-a crutat ca sa le promoveze: n-a colaborat niciodata la volumele de „Omagii“ si si-a impus o atitudine extrem de rezervata in raporturile cu activistii partidului etc. Ceea ce importa insa in cazul sau, ca al oricarei personalitati creatoare de prim rang, nu sint esecurile, nici indelungatul (uneori) periplu al cautarii de sine, nici macar realizarile pasabile dar mediocre, ci doar operele de rezistenta si valoare, in care ne recunoastem si pe care le asezam in raftul din fata al bibliotecii. De aceea, cind se pune problema de a-i stabili locul in istoria literaturii romane, e aberant si nedrept sa ne impiedicam de volumele de cronici din 1953 si 1957 ori de brosura despre realismul socialist. Cu adevarat relevante sint operele maturitatii, in care criticul ne apare dezbarat de ingredientele vulgatei marxiste ori de impactul unor conjuncturi trecatoare, unde, in pofida vremurilor care continuau sa fie tulburi, el se implineste efectiv.
Nu-mi propun aici sa dezbat activitatea lui Crohmalniceanu in anii sai de gratie. Esentializind lucrurile, cred ca-i revin doua merite majore. Cel dintii e de a fi contribuit in mod decisiv la lichidarea impasului proletcultist si la relansarea criticii profesioniste, de factura moderna, in traditia lui E. Lovinescu si a discipolilor lui.

In acest sens, vreau sa reamintesc un lucru mai putin stiut: ca a dat semnalul noului drum, inca spre sfirsitul anilor ’50, intr-un curs despre simbolism, din pacate nepublicat, care a facut senzatie la timpul sau. Aici se analizau pentru prima data, fara reticente si clisee, raporturile poetilor romani cu cei francezi, iar lirismul, ca muzicalitate, sincretism, sugestie a non-spusului, intuitie a profunzimilor, era scos din caricaturala lui anexare la realismul, asa zicind, „sans rivages“. Au urmat cele doua micromonografii despre Arghezi (1960) si Blaga (1963). Cititorul care le parcurge azi, dispunind de o bibliografie intinsa si de o perspectiva cuprinzatoare, poate fi dezagreabil surprins de o serie de denivelari, banalitati ori timiditati interpretative. Se cuvine insa ca el sa puna aceste lucruri in contextul vremii. Oricit ar parea astazi de neverosimil, Crohmalniceanu trebuia atunci sa lupte din greu pentru a-i „reabilita“ pe cei doi mari poeti, era obligat sa argumenteze evidente si sa-si croiasca drum printre barierele incremenirii ideologice... Ca si alte lucrari de pionierat, si acestea platesc tribut istoriei: par temerare la aparitie si devin caduce o data cu schimbarea mentalitatilor.

Cu Literatura romana intre cele doua razboaie, publicata in climatul mai relaxat din a doua jumatate a anilor ’60, criticul intra in faza sa de „clasicizare“. E vorba, cum stim cu totii, de o ampla si comprehensiva panorama a beletristicii noastre dintr-una din cele mai faste perioade ale evolutiei ei, scrisa din unghi estetic, dar fara a neglija si alte deschideri posibile, o opera de viziune si eleganta analitica si, in acelasi timp, un excelent manual prin sistematizare si echilibru. Lucrare fundamentala a criticii contemporane, pe care au „tocit-o“ mai multe generatii de studenti, cartea va ramine probabil o referinta indispensabila, chiar si dupa ce va fi depasita, ceea ce nu s-a intimplat pina acum.

Teza de doctorat din 1971, Literatura romana si expresionismul, confirma jonctiunea dintre critica si istoria literara... Fara a-i acorda expresionismului statutul de curent autonom, criticul urmareste iradierile sale in poezia, proza si dramaturgia interbelica, luind ca punct de referinta comparativ literatura germana. El evita peremptoriul definitiilor care impun salvarea coerentei prin sacrificarea detaliilor rebele, operind nuantat, cit mai aproape de concretul operelor studiate. In felul acesta, doct dar in acelasi timp credincios impresiei directe, improspateaza nu numai peisajul intelectual si estetic al literaturii epocii, ci si modalitatea de a face analiza textuala. Ofera astfel un exemplu fecund, care nu va inceta sa faca prozeliti.

In fine, ultima carte la care ma refer, Cinci prozatori in cinci feluri de lectura (1984), contine eseuri sprintene si spirituale despre Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Matei Caragiale, surizatoare in miscarea lor libera printre furcile caudine ale metodelor, pe care le exploateaza cit sa nu deranjeze farmecul prizei directe cu opera. Mai vizibil poate decit in alte carti, Crohmalniceanu ilustreaza aici trasatura caracteristica a personalitatii sale critice: combinatia spiritului de „finete“ cu spiritul de „geometrie“ al jucatorului de sah si al amatorului de bridge, interesul pentru exercitiile de perspicacitate ale inteligentei cu voluptatea senzuala a degustarii formelor si a imaginilor. Netagaduit ca el conjuga intr-o formula proprie conceptul de magistratura critica, descriptiva si evaluativa, al lui E. Lovinescu cu impresionismul calinescian si rationalismul moderat al criticii franceze.

Ce de-al doilea merit fundamental al lui Crohmalniceanu – si sint sigur ca istoria literara va sti sa-l pretuiasca dupa cuviinta – consta in rolul calauzitor, protector, maieutic pe care l-a jucat in existenta cenaclului Junimea, pepiniera a uneia din cele mai viguroase ramuri ale optzecismului romanesc. Ce a insemnat prezenta lui pentru tinerii de odinioara, deveniti intre timp scriitori notorii, o voi relata cu propriile lor cuvinte. Mircea Nedelciu (1996): „La inceput, un singur profesor a avut libertatea de spirit si lipsa de prejudecati de a accepta sa discute cu noi pe terenul nostru, dupa regulile noastre, intrind in vorba doar cu observatia de bun-simt a omului cu multe lecturi si acceptind sa tina spatele fata de autoritati pentru astfel de intilniri neconventionale.“ Gh. Craciun: „Croh n-a fost un director de constiinta, n-a fost un «formator literar», n-a fost un sef de scoala, a fost pur si simplu un desantist ceva mai batrin si mai cumpatat, usor apatic, usor distant, mai degraba rece decit cald, dotat cu o infinita atentie si rabdare de a asculta si o neslabita curiozitate pentru noi.“ Gh. Ene: „Ov. S. Crohmalniceanu a facut ceea ce, din cite stiu, nu mai facuse altul in literatura noastra de dupa al doilea razboi mondial: ne-a incurajat sa ne simtim cit voiam de liberi, sa experimentam, sa sfidam si – cu multa, indelunga si diplomatica rabdare – sa ne impunem. Domnul Profesor a reprezentat competenta activa si productiva de care aveam nevoie pentru a crede in puterea scriiturii noastre, in ciuda circumstantelor.“

Mai e necesar sa adaug ceva acestor graitoare marturii? Poate doar sa subliniez ca functia de supervizor al cenaclului in anii ceausisti ai goanei dupa vrajitoare nu reprezenta deloc o sinecura. Supravietuirea Junimii, ca o insula de libertate in mijlocul oceanului national-comunist, implica un adevarat exercitiu de prestidigitatie, incomod, epuizant, uneori de-a dreptul primejdios. I-au trebuit lui Croh (cum il alintau cenaclistii) abilitate, rabdare, spirit de raspundere, indeosebi o dragoste sincera pentru literatura si pentru tinerii sai prieteni ca sa fie in stare sa-si duca la capat delicata insarcinare.

As vrea sa ma opresc fugar la o ultima chestiune: autoexilarea criticului in Germania, survenita citiva ani dupa evenimentele din decembrie 1989. N-as spune ca intentia de care vechiul meu prieten m-a prevenit la un moment dat, nu ca sa-mi ceara sfatul, ci ca sa-mi anunte o hotarire, era absolut imprevizibila. M-a uimit totusi graba de a trece la fapt si iluziile asupra vietii de „dincolo“. Ma voi abtine totusi de a specula asupra motivatiilor intime ale expatrierii.
Cred insa ca nu e lipsit de interes sa mentionez ca era foarte dezamagit de evolutia situatiei din Romania postcomunista. Il ingrijorau lentoarea progreselor spre democratie, coruptia deja manifesta in toate domeniile vietii publice, trancaneala tinind loc de principii politice ori de reforma economica. Suporta greu renasterea antisemitismului. Il iritau vechii „fosti“, adapostiti in tabara noilor formatori de opinie. Il raneau, mai mult decit s-ar putea banui, unele intepaturi veninoase si atacuri murdare care-i reprosau, fara discernamint si raspundere, „pacate ale tineretilor“.

Din Germania imi scria din cind in cind, uneori la intervale mari de timp. Avea, mi se pare, momente in care-si regreta instrainarea si singuratatea, altele in care-si dadea curaj, spunindu-si ca a procedat cuminte fugind de bilciul de acasa. Din ultima scrisoare primita, datata 15 decembrie 1999, extrag urmatorul pasaj: „Am o stare anxioasa. Cum imi cade in mina vreo carte sau revista noua romaneasca, nu rezist sa nu-mi arunc ochii pe ea si apoi sint o saptamina bolnav de scirba. Am citit astfel volumul cu scandalul Eminescu, provocat de numarul din Dilema, de anul trecut. Pur si simplu m-a apucat groaza de ce se poate citi in presa literara romaneasca. Trebuie sa ai nervi de otel sa rezisti la atmosfera de isterie intelectuala, pe care o ilustreaza tot felul de articole“. Si mai departe: „Izolarea mea ma scuteste sa fiu fie si martorul acestui spectacol“.

Despre miscarea literara din tara afla doar informatii disparate. Se bucura enorm de succesul fostilor desantisti. Mi-a vorbit o data cu afectuoasa admiratie de Orbitorul lui Cartarescu. Alta data, imi exprima satisfactia ca un reprezentant al Editurii Paralela 45 („Au un catalog cu ce au tiparit pina acum si ce urmeaza sa scoata, de-a dreptul uluitor“) ii propusese retiparirea a doua carti, Literatura romana intre cele doua razboaie si Literatura romana si expresionismul. Ocazia de a tine un curs de literatura romana la München i-a facut o placere enorma, desi era obligat la o naveta obositoare. La fel, s-a investit cu multa tragere de inima in proiectul conceput impreuna cu bunul nostru prieten de la Heidelberg, prof. Klaus Heitmann, de elaborare a unei monografii despre Cercul literar de la Sibiu. In ultima sa scrisoare se declara foarte multumit ca reusise sa duca la capat partea care-i revenea din aceasta colaborare. Imi semnala insa si inrautatirea sanatatii, adaugind: „Noroc ca am terminat lucrarea, altfel nu cred ca mai eram in stare s-o realizez“. N-am dat atentie acestor vorbe, atribuindu-le felului pesimist de a privi viata, catre care inclinase totdeauna dar se accentuase in vremea din urma...

Azi, cind Crohmalniceanu s-a despartit de noi in mod irevocabil, imi imaginez o „istorie insolita“, una in plus peste cele pe care ii placea sa ni le povesteasca in zilele lui bune, cu umor si verva inventiva. Se facea ca intr-o dimineata, in imparatia zeilor, acolo sus, in Biblioteca in care conlocuiesc intr-o agreabila devalmasie oamenii de litere (caci e stiut ca zeii ne repartizeaza resedinta eterna in functie de predilectii), Crohmalniceanu (sau substitutul lui sub forma de duh) se asezase sa rasfoiasca presa literara romaneasca. Si iata ca descoperi cu uimire, dar si cu incintare, multimea de articole calde, pline de stima si admiratie, scrise cu ocazia decesului sau. Zice-se ca atunci s-ar fi intrebat sarcastic, desi nu fara o umbra de regret: „De ce oare au asteptat atita pina sa-si exprime sentimentele?“.

 
 
 
Cele mai citite articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
Pseudopolitica sau despre romanul poliţist al campaniei electorale
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Recviem pentru un muzeu
Cele mai comentate articole
Ce e rău şi ce e bine
Receptarea operei lui V. Voiculescu
BIFURCAŢII. Marile iluzii
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Idealuri în descompunere
Cele mai recente comentarii
Bujor
părerea prostului
manuale si editii critice- literatura romana
Descompunătorii meşteşugari şi ingredientele LOR Minunate
Tot alegeri
 
Parteneri observator cultural
qedfilmul