OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea A. Diaconu
La sud de Dumnezeu. Exercitii de luciditate
Editura Paralela 45, Pitesti, 2005, 304 p.

Ce fericita oportunitate de a scrie despre o carte al carei autor „postiluminist“ – chiar daca acesta declara de la bun inceput ca nu are stipulat vreun obiectiv precum cel al respectarii principiilor postiluministe („e la mijloc o figura de stil – daca nu ma-nsel, se cheama preteritiune“, observa atent Mircea A. Diaconu cind e sa aduca vorba de Lista si decalogul lui Nicolae Manolescu) – isi expune indirect, inca din Prefata, daca nu chiar din sugestivul motto, in care e citat Caragiale, metoda de lucru: „Eu nu sint un erou, eu sint un burghez“.

Mircea A. Diaconu ne avertizeaza, asadar, ca avem in fata un op alcatuit de „un ins, in care ma recunosc uneori, care pretuieste demonstratia la fel de mult pe cit dispretuieste demersul teoretic si care schiteaza din frinturi un autoportret, prilej, acesta, de a aproxima temeiul judecatii critice“. Dar cum vine asta, sa aproximezi temeiul judecatii critice, avind in vizor un segment destul de larg al textelor metaliterare din prezent si, in acelasi timp, sa reusesti o schita din frinturi de autoportret?

- Un evantai multicolor prin contraste
Cel putin doua sint riscurile care-l pindesc pe un autor cu un asemenea background metodologic. in cazul cind nu se va fi ales cu o privire dezaprobatoare venita de la un public – nu-i asa? – avizat, care, deschizind la cuprinsul Exercitiilor de luciditate, se pomeneste cu un evantai multicolor prin contraste, de 34 (!) de autori-critici (intervievatorii included); cind trece de acest scurt examen, apare cel de-al doilea risc, al metodei. Anume riscul de a nu fi taxata ca subreda, data fiind alergia recenta, tot mai pronuntata, la impresionisme, si de a nu se alege cu un verdict ca cel dat de Albères metodei lui Sartre din cartea lui despre Baudelaire, din care, „ce qui reste – conchide Albères – c’est l’onanie de la méthode“.

Numai ca, incepind cu primele capitole (unul despre Poetica (re)lecturii cu Matei Calinescu, altul despre Aventurile unui anticartezian la Paris cu Eugène Ionesco si inca unul despre Livius Ciocirlie ca Functionar al nimicului), te izbeste un mod – mie personal, relativ nou – de a pune materia in discutie, o maniera sagace de a-si aborda materialul investigat. Iata cum incepe discutia despre Eugène Ionesco: „O introducere (s.a. Mircea A. Diaconu) la Eugène Ionesco ar putea avea doar motivatia ignorantei. O credem, indiscutabil, caduca... desi, dintr-o astfel de posibila imagine sumativa, n-am vrea sa ocolim o interogatie, chiar daca mai degraba una retorica“. intrebarea tine de rezolvarea angoasei „existentialiste“ a acelui Eugène Ionesco preocupat de metabolismul tarii de unde provine. Privind detasat, corespondentele care s-ar stabili intre planul ochiului care analizeaza si cel al fragmentului analizat sint puse in evidenta prin intermediul unor observatii punctuale, autorul reusind astfel, printr-un numar limitat de strategii demonstrative, ceea ce ar fi ratat in cazul „demersului teoretic“ exhaustiv. Acel summum de observatii descriptive configureaza autoportretul. Selectezi din analiza numai necunoscutele din problema ta.
Acest mod de a construi judecata critica lipsea din studiile de critica ale generatiilor mai vechi. Un Nicolae Manolescu, de pilda, nu ocoleste capcanele textuale. Supravegheaza cu grija discursul textului luat in vizor. il crede pe cuvint pe autor, il urmareste din aproape in mai aproape, pindind momentul oportun pentru a da verdictul. Migala e litera de lege a criticii vechi (dar nu invechite). Tributara structuralismului, critica veche urmareste indeaproape mecanismele textuale.

Ceea ce observam insa la Mircea A. Diaconu, de pilda, tine nu neaparat de un mod general si, prin urmare, comod de a aborda analiza, ci de acea intelepciune a padurarului pe care-l preocupa, bineinteles, padurea intreaga, dar il intereseaza in prima instanta anumiti arbori.
Este vizibila aici un soi de lejeritate care iti permite sa abordezi nonsalant Miturile si contradictiile lui Grigore Grigurcu ori sa pui in discutie Paradigma Mincu, cu tot cu Edificiile, intoleranta si aventura aferente, evitind pe de o parte impresionismul hasurant, pe de alta parte nelansindu-te, pentru credit si credibilitate, in auscultari dezarmant de minutioase. Poti profera O insolitare cu „Omul din Cajvana“ despre „prosperitatile viciului“ (aista ii Luke McPitoo, aka Luca Pitu) fara sa te spurci, asa cum avertiza O. Nimigean intr-o prefata a unui studiu de hermeneutica lucapituliana. Dar poti aduce in discutie si unele amendamente, cind din acel bradet ti-ai alege sa analizezi unele portiuni flagrante de uscaturi. Aici ar fi de gasit discutiile pline de invataminte privind monografia lui Constantin Calin despre Bacovia. A se privi cu atentie, pare sa avertizeze Mircea A. Diaconu, Gratuitatile istoricului literar si Amoralitatea axiologica. Chiar si din teleferic te poti angaja polemic intr-o dezbatere privind Mirajul tranzitivitatii al unui Gheorghe Craciun, acesta fiind – tiens! – intr-un alt teleferic ce trece pe linga tine.

- O evidenta alura de proza confesiva
Aceasta ar fi povestea perspectivei – o parte semnificativa a metodei. Cealalta parte semnificativa tine de un criteriu calitativ al analizei. Mircea A. Diaconu nu se sperie de numarul mare de carti analizate pentru ca acesta cauta in fiecare autor trasatura definitorie, esenta, am putea spune. In aceasta privinta tinarul critic nu se mai deosebeste prea mult de criticii vechi. Si acestia au incercat sa ajunga la radacina faptelor de literatura, fie ca era vorba de un personaj literar sau de metoda de abordare propriu-zisa. in critica veche toate personajele se regasesc, ajung sa fie ele insele, toti autorii realizeza dimensiunea operei lor. in cazul lui Mircea A. Diaconu, arghezianul deziderat: sa pipai si sa urlu „este!“ functioneaza perfect. De aici si o evidenta alura de proza confesiva in Exercitii de luciditate. Uneori crezi ca ai in fata cel mai pur text de critifictiune.

in treacat fie spus, Exercitiile de luciditate ale lui Mircea A. Diaconu au atuul de a fi flancate, de o parte, de Trei epistole catre prieteni si, de alta parte, de vreo patru interviuri luate de alti, sau poate aceiasi, prieteni. Epistolele pica bine, venind ca un fel de captatio, ce predispune la un soi de pasionant exercitiu de recrudescenta eseistica pe varii teme; iar interviurile incoroneaza opul, pentru ca verifica o data in plus o metoda de lucru onesta.
Parca mai lamurita apare acum si chestiunea burghezului din motto. Un burghez abordeaza intotdeauna mai detasat, pune problema cu manusi albe, selecteaza ambientul si perlocutia. Asa arata criticul nou (a nu se confunda cu cel care produce noua critica). Eroul se potriveste mai bine tipului vechi de critic, criticul cu aplecare hiperangajata, gata sa dea tircoale masivelor de trei ori si a patra oara, de verificare, sa le escaladeze, timp in care se va emotiona, se va infuria, va muri si va reinvia de vreo mie de ori, iar in final, asteptind laurii, o va lua de nevasta pe fata imparatului ori pe Elena din Troia. Burghezului i-ar veni mai la socoteala, parca, niste tratative, un negot n-ar fi chiar asa de rau, caci confruntarea fata in fata l-ar intimida.