Spre deosebire de alţi ani, cele (ca întotdeauna) zece
spectacole selectate din anul teatral precedent, s-au bazat foarte puţin pe
dramaturgia clasică şi aproape exclusiv pe texte contemporane, mai multe dintre
acestea avînd ca temă, ce-i de mirare, sărăcia, criza economică mondială şi
crahurile bancare. Poate că şi din această cauză spectacolele au părut să fie
anul acesta mai puţin reverenţioase în faţa tradiţiei, mai inovatoare. Iar balanţa
selecţiei a înclinat – mai spune tot Iris Laufenberg – nu doar spre
„personalităţile regizorale puternice“, ci şi spre „piesele puternice“.
În Omule, încotro?, spectacolul realizat la Münchner
Kammerspiele după romanul lui Hans Fallada (1893-1947) în versiunea scenică –
un maraton actoricesc de patru ore şi jumătate! – şi în regia belgianului Luk
Perceval, tot despre criza economică mondială este vorba: despre aceea din
1929, însă, deşi cîteva trimiteri la cea actuală sînt evidente, şi despre cum se
descurcă (sau nu) oamenii mărunţi cu greutăţile ei. Cunoscut în traducere şi
cititorului român, acest roman sentimental, de enorm succes, al lui Fallada
narează povestea de iubire din timpul marii crize dintre Pinneberg şi soţia
lui, Lämmchen (Mieluşel), care îşi închipuie amîndoi că unor oameni cumsecade,
harnici şi economi ca ei „de fapt n-are ce să ni se-ntîmple nimic rău – ar fi
lipsit de sens!“ Perceval, care lucrează de cîţiva ani buni în Germania şi a
fost angajat din stagiunea 2009/10 ca regizor-şef la Teatrul Thalia din
Hamburg, voia de mult să pună în scenă romanul scris în 1932, pe care, ţinînd
cont de cele ce-au urmat atunci în Germania şi dincolo de ea, l-a considerat
dintotdeauna ca avînd „un caracter profetic de o precizie aproape înfricoşătoare“.
Pe deasupra, a fost fascinat şi de „extrema naivitate a celor doi
protagonişti“. În centrul scenei altminteri goale (scenografia: Anette Kurz) se
înalţă ca un altar o relicvă a erei tehnice, un orchestrion, ceva între un
tonomat şi un synthesizer. Pe scenă sînt proiectate imaginile impresionante
dintr-un clasic al filmului mut, Simfonia unei metropole (1927) al lui Walther
Ruttman. Nouă actori admirabili – dintre care se evidenţiază, în rolurile
principale, Paul Herwig (Pinneberg) şi Annette Paulmann (Lämmchen), ambii
distinşi la acest festival cu Premiul 3sat (dotat cu 10.000 de euro) al
televiziunilor publice reunite, iar Paul Herwig în plus, şi cu premiul „Alfred
Kerr“ (5.000 de euro) – interpretează treizeci şi opt de roluri diferite
(trecînd uneori cu o rapiditate uimitoare de la un rol la altul): Hans Kremer,
de pildă, care briază în rolul unui codoş lunecos, sau Wolfgang Pregler, în cel
al unui şef de „cadre“, şi care tot el mai joacă alte şapte roluri de bărbaţi
şi femei. Dramatizarea lui Perceval face un pariu riscant pe care-l cîştigă:
dialogurile scenice alternează cu (lungi) pasaje narative preluate ca atare,
aproape neschimbat, din roman. Dacă rezultatul e cumva plicticos? Nici gînd!
Văzînd acest spectacol constaţi că, cert, teatrul epic (care, pe alocuri,
îmbracă aici forme extreme) încă n-a murit. Un spectacol remarcabil, răsplătit
în final de public, deşi extenuat, cu aplauze prelungite.
Alături de alte spectacole din festival, precum Life and
Times (sosit din Austria, concepţie şi regie Kelly Copper & Pavol
Liska/Nature Theater of Oklahoma, de la Burgtheater), spectacolul prezentat de
Schauspielhaus Graz demonstrează şi el efortul de conlucrare internaţională
dintre teatrele instituţionalizate şi diversele trupe de actori liber constituite.
Viktor Bodó, tînărul regizor ungur, considerat un soi de „copil-minune“, a fost
angajat cu doi ani în urmă la Schauspielhaus Graz de o directoare cu experienţă
şi fler, de origine poloneză, Anna Badora (care a lucrat pe lîngă Giorgio
Strehler, la Piccolo Teatro din Milano, şi mai apoi a fost asistenta lui Peter
Zadek, la Berlin). În aceşti doi ani, Bodó – care şi-a făcut un nume şi cu două
montări după Kafka, un autor pentru care are o afinitate specială – a făcut ca
teatrul din Graz să atragă atenţia cîtorva importante festivaluri europene, iar
anul acesta, de pildă, să fie invitat pentru prima oară la festivalul berlinez
cu un spectacol realizat după piesa lui Peter Handke, Ceasul cînd n-am ştiut
nimic unii despre alţii (durata: ceva mai mult de o oră şi jumătate). Cei
cincisprezece actori cu care lucrează aici Bodó provin atît de la
Schauspielhaus Graz, cît şi din trupa experimentală înfiinţată chiar de regizor
în 2008 la Budapesta sub numele uşor bizar de Szputnyik Shipping Company. Piesa
lui Handke din 1992, fără cuvinte, dar cuprinzînd în schimb 60 de pagini de
minuţioase indicaţii de regie, nu face decît să-i prezinte spectatorului nişte
trecători traversînd o piaţă însorită dintr-un oraş – circa 350 de personaje
diferite (nu numai orăşeni, ci şi pescari şi ţărani sau personaje de basm şi
mitologice). Regizorul declară cu francheţe că a optat pentru această piesă
fiindcă „e foarte obositor să lucrezi într-o limbă pe care n-o înţelegi la
perfecţie“.
Cu acordul autorului, Bodó a dat o altă interpretare „libretului“:
„Piesa lui Handke a fost pentru mine doar un punct de plecare: o poveste
dintr-un spaţiu urban, o piesă mută. Aproape tot restul l-am schimbat apoi“. El
a schiţat în spaţiul unei zone pietonale (scenografia: Bodó şi Pascal Raich)
din apropierea unui parc (la început, liniştea nu-i tulburată decît de un
idilic ciripit de păsărele) nucleele unor trame dense, alerte, fulgurante, care
se intersectează sau se desfăşoară în paralel şi a căror semnificaţie e mai
totdeauna doar parţială, ceţoasă ori pur şi simplu impenetrabilă, deşi
majoritatea personajelor în jurul cărora se ţes aceste frînturi de poveşti sînt
desenate precis şi au reacţii puternice: un electrician-instalator, care tot
meştereşte ceva fie la canalizare, fie la tabloul electric (ceea ce stinge şi
aprinde luminile de pe scenă, şi uneori le reaprinde inoportun pe cele din
sală), un turist cu harta oraşului în mînă, dar cu probleme de orientare, o
misterioasă femeie în roşu, un tip boem şi aiurit (ar putea fi un poet), care
cînd şi cînd izbucneşte triumfător în cîntecul Maria, Maria! din Westside
Story, un motociclist (drogat sau traficant de droguri, poate şi killer în
serviciu comandat sau, cine ştie, poate că n-a comis decît un nefericit
accident de circulaţie?), o femeie-manager aflată într-o relaţie neclară cu
precedentul, un paznic la muzeu care, niţel sadic, le tot arată vizitatorilor
ocazionali ceva misterios printr-o fantă şi care-i înspăimîntă de moarte, o
sinucigaşă (care se aruncă sub ochii noştri, pe fereastră, dar se zdrobeşte de
caldarîm abia peste vreo jumătate de oră, spre sfîrşitul spectacolului), o
funcţionară de la poştă excedată de muncă, care trece printr-o dramă obscură şi
e concediată cu cruzime, şi o sumedenie de alte poveşti la fel de încărcate sau
de lipsite de semnificaţie. Ele se petrec pe scena deschisă sau în cele cîteva
mari containere de pe margine (pe role, putînd fi împinse în mijlocul scenei şi
devenind atunci locul principal de acţiune), care reprezintă cîteva spaţii
distincte: o cafenea, un salon de spital, un oficiu poştal, o încăpere într-un
muzeu, un compartiment de tren etc. Poate că tot acest puzzle de situaţii şi
trame, care se desfăşoară pe scenă într-o coregrafie extrem de elaborată, nu
ascunde mare lucru (dar viaţa noastră de zi cu zi adeseori n-o face nici ea),
poate că totul nu-i decît un act de bravură al prestidigitatorului Bodó –
oricum ar fi, perfecţiunea sincronizării pe un ritm trepidant e fascinantă, la
fel şi trecerea de o uluitoare precizie de la întîmplările vizibile pe scenă la
cele ascunse ochiului spectatorului, dar filmate live de un cameraman virtuoz
(care e, totodată, şi personaj) şi proiectate pe un ecran. Iar muzica lui Klaus
von Heydenaber e excelentă şi se cuvine menţionată în mod cu totul deosebit.
De şapte ani, de cînd merg anual la acest festival, voiam
mereu să văd un spectacol al elveţianului Christoph Marthaler, care e un
invitat aproape permanent. Nu reuşeam, însă, fiindcă ori ajungeam la Berlin
după serile în care spectacolele lui fuseseră programate, ori trebuia să plec înainte
de a le veni rîndul.
Un pamflet teatral plin de spirit
De data asta am avut noroc, reuşind să văd în Hangarul 5, de
o înălţime enormă, al fostului aeroport Tempelhof (definitiv închis în urmă cu
doi ani) pamfletul său teatral plin de spirit tot la adresa crizei economice, a
celei actuale de data asta, intitulat Butzbach la scară colosală. Colonia
perenă. Ce înseamnă acest Butzbach? Mai nimic, în afară de faptul că numele
trimite la Utzbach, un tîrguşor prăpădit şi grotesc imaginat de Thomas Bernhard
într-o piesă din 1984, Făcătorul de teatru. Marthaler lucrează de multă vreme
mereu cu acelaşi grup de intimi: cu scenografa Anna Viebrock, cu secretara
literară Stefanie Carp, care dă formă dramaturgică ideilor regizorale, şi cu o
„trupă de solişti“ (nu găsesc alt termen pentru aceşti interpreţi străluciţi
care – fiecare pentru sine – ar putea fi vedeta altor teatre, dar care preferă
munca mai degrabă anonimă în acest „colectiv“, şi cărora li se mai spune
„familia Marthaler“. Regizorul, care este şi un talentat muzician şi a debutat
spre sfîrşitul anilor ’80 cu seri teatral-muzicale, şi-a elaborat de-atunci
încoace propriul gen de teatru muzical. În „proiectul“ său Butzbach (durata:
circa două ore şi un sfert), conceput împreună cu Anna Viebrock iniţial pentru
Săptămînile Festivalului de la Viena, ne sînt prezentaţi cei cincisprezece
pensionari (pacienţi, clienţi?) ai Institutului de Producere a Fermentaţiei (ce
nume aiuritor!), în interiorul căruia regăsim o adunătură de elemente
definitorii ale civilizaţiei noastre: este vorba de livingul uriaş – mai
degrabă de o hală unde cei cincisprezece locuiesc şi vegetează – al unei case,
living care e, în acelaşi timp, şi centru comercial, şi bancă, şi sală de
fitness, şi depozit de mobilă, şi azil de noapte ori spaţiu al unei parade a
modei, dotat cu mai multe garaje (interioare!) şi cu multe alte lucruri. În fundal
există un studio radiofonic unde operează ca şef incontestabil un „Controlor
muzical“. Pensionarii se deosebesc prin trăsăturile lor mai mult sau mai puţin
vagi sau chiar perfect nesemnificative ori uşor absurde, purtînd nume precum:
„Însărcinatul cu securitatea“, „Fata precoce“, „Tipul îngrijorat care
telefonează“, „Căutătoarea de noroc“ etc. Toţi aceşti pensionari ai
Institutului formează o comunitate de rătăciţi şi perdanţi ai capitalismului
(aşa cum ar mai putea fi şi mulţi alţii), chinuiţi de spaime existenţiale şi de
patima consumerismului. Reacţia lor la ce li se-ntîmplă fie că nici nu există,
fie că e abia schiţată, atitudinea generală e de aşteptare pasivă, pigmentată
de mici explozii de falsă vioiciune: „Ia, hai să vedem ce ne mai aşteaptă“. Institutul
pare a fi un soi de azil pentru o umanitate cu „termenul de garanţie expirat“
(care deja a „fermentat“) – o critică a capitalismului ajuns într-o fază
tîrzie, dar, fireşte, nu în maniera în care-o făcea cîndva comunismul,
stupid-lozincardă şi plină de ură otrăvită, ci cu umor scînteietor, cu
melancolie fină, reflexivă şi cu autoironie din belşug, fără a pretinde că ai
deţine secretul cine ştie căror soluţii utopice. „Am pierdut totul“, spune
bătrîna doamnă solicitînd sfios un împrumut. „Nu sîntem birou de obiecte
găsite“, îi răspunde sec bancherul. Şi mai încolo: ce atîta vorbărie despre
criză, „importantă e stimularea creşterii economice nelimitate“! Reţeta
obţinerii ei este, vezi bine, la îndemîna orişicui: „Să dăm din banii noştri
băncilor care ni i-au luat, pentru ca ele să pună banii să lucreze în folosul
nostru“. În concluzie: „Gata cu risipa: trebuie să consumăm cît mai mult!“.
Şi-n tot acest timp, contrapunctînd ironic dialogul scenic, muzică şi iar
muzică (pe bandă sau produsă live de excelenţii muzicieni-actori ai
ansamblului: de un cor, de un trompetist care, de fiecare dată, cade leşinat
după un sunet final incredibil de lung, de doi organişti, o cîntăreaţă de operă
ş.a.): finalul din Fidelio („O, cîtă bucurie... “), corul din Cantata cafelei
(„Ce naşte din pisică şoareci mănîncă“), Schubert, Monteverdi, lieduri de
Schumann şi Alban Berg, Bee Gees (Staying alive) şi, să nu uităm, Lili Marleen.
Pe scurt: o seară de o perfecţiune şi o artă extraordinare.
Dar, te-ntrebi, amintindu-ţi de spusele de la început ale lui Jacques Lang: să
fie arta asta „mai politică decît... politica“, să poată ea „oferi o altă formă
de viaţă“ care să... Care să ce? Şi gîndul la acasă, unde-şi dau mîna criza
economică şi bancruta politică şi morală ale unor meşteri-panglicari...
Şi, dacă tot vorbim de România, în cadrul secţiunii „Tîrgul
pieselor“ (Stückemarkt), care-şi propune de mai mulţi ani să descopere şi să
promoveze noi autori din Europa, la acest important festival din spaţiul de
limbă germană a fost pentru prima oară prezent şi un român, Ştefan Peca (n.
1982), cu o piesă al cărei titlu românesc nu-l cunosc, dar care, în traducerea
germană, s-a numit Drahtseilakrobaten (Acrobaţi pe sîrmă). Dintre cele circa
300 de texte primite anul acesta de juriu, au fost selectate opt (printre care
şi cel al lui Peca) pentru a fi montate sub forma unor spectacole-lectură, în
fond nu prea depărtate de nişte spectacole finisate. Piesa lui Peca –
excelentă, cu o suită de situaţii foarte „româneşti“, în care se amestecă inextricabil
comicul şi macabrul, logica şi absurdul – s-a bucurat de o montare foarte bună
şi de nişte tineri actori talentaţi care au pus textul în valoare. Aplauzele au
fost pe măsură de călduroase.
Festivalul de teatru de la Berlin acordă anual trei premii. Pe
lîngă cele două deja menţionate, actriţa Margit Bendokat (n. 1943) a primit
Premiul oraşului Berlin al Fundaţiei „Preußische Seehandlung“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters