OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În afara raţiunii evidente pentru care am luat cu mine spre lectură, în Germania, tocmai jurnalul german al lui Florin Manolescu, trebuie să mărturisesc că sînt un avid cititor de jurnale. Pe de o parte, pentru bogata lor anecdotică (acele „fleacuri“ pe care Livius Ciocârlie, într-o întreagă, strălucitoare carieră de diarist, le-a ridicat la demnitatea de concept). Pe de alta, pentru dramatismul inerent. E cunoscută distincţia lui Mihai Zamfir între jurnalele „de criză“, cele care înregistrează epoci de patos sau iluminare într-un stil adesea nervos, ce înregistrează seismografic tensiunea, şi jurnale „de existenţă“, în care inerţia sau disciplina face ca notele zilnice să continue, implacabil, lungi perioade de timp. Ei bine, chiar şi în acest din urmă caz, cititorul construieşte cu de la sine putere dramatismul, folosindu-se de temele universale ale destinului cu suişuri şi coborîşuri sau ale vieţii ce se scurge.

Jurnalul germano-român al lui Florin Manolescu, publicat anul acesta (Cu ochii pe mine, Cartea Românească, 2010), pare, la o primă vedere, unul tipic pentru cea de-a doua categorie. El cuprinde un decupaj impersonal (1 ianuarie-31 decembrie 1995) dintr-un mult mai amplu exerciţiu diaristic: „jurnalul pe care m-am hotărât să-l ţin la Bochum, din mai 1993 până în august 2008“. Motivaţia oferită de autor în prefaţă este caracteristică: „eu îl ţin pe el şi el mă ţine pe mine“. Cu alte cuvinte, scriitorul de jurnal se angajează într-un efort de durată, a cărui miză este observarea personajului din afară, într-o perioadă de schimbare, pentru verificarea coerenţei cu sine (este explicat astfel titlul volumului, destul de inexpresiv dacă nu îl citim ca pe o corecţie mucalită, o îmblînzire a exigenţei autenticiste de autoscrutare perpetuă, nervoasă, uşor paranoică).

Ajută mult la stabilirea tonusului potolit al jurnalului şi faptul că anul ales spre calendaristică exemplificare a vieţii autorului ca universitar în Germania, 1995, a fost unul destul de nespectaculos, cel puţin la scara istoriei româneşti. Dacă punem în paranteză gafele diplomatice, politica primitivă şi iniţiativele economice prost calculate ale unui guvern nepopular ce avea să fie înfrînt în alegerile de anul următor, sentimentul apocaliptic al urgenţei, care caracterizează însemnările diariştilor români încă de prin 1933 încoace, dispăruse. Cenzura ca formă de coerciţie politică fusese, slavă Domnului, abolită, aşa că nu mai era de actualitate răfuiala esopică, in petto, cu „istoria“, ce împrumuta fibră narativă notaţiilor predecembriste ale unui Mircea Zaciu sau chiar însemnărilor de student filolog în anii ’40-’50 ale abstractului Radu Petrescu. În plus, la patru ani şi ceva de la revoluţie, febra acuzărilor vehemente ale trecutului apropiat se mai stinsese, iar exaltarea de primă oră a libertăţii de expresie cucerite în ’89 începuse să cunoască beneficiile temperanţei. Cunoscător desăvîrşit al lui Caragiale, Florin Manolescu ştie deja de la maestru că „nu se prea poate vorbi liber cu nimeni, nicicînd şi nicăieri. Nici măcar într-un jurnal, cu tine însuşi, adaug eu“. Aşa că din jurnalul german al profesorului român sînt excluse pornirile pamfletare, încondeierile expresive şi subiectivitatea ulcerată care asigură şi astăzi, din păcate, succesul nenumăratelor personalităţi accentuate din presa românească.

La un an şi ceva de la mutarea în Germania, Florin Manolescu este, cel puţin în exterior, un asimilat, fără probleme de adaptare la stilul vestic de viaţă. Însă experienţa străinătăţii pune probleme identitare oricui petrece o bucată mai mare de timp în afara ţării. Este un fenomen firesc, care nu cere din partea individului ce-l experimentează nici o sensibilitate patriotardă inflamată, naţionalist, din orice şi nici o fire copleşită de timidităţi, care îşi inventează complexe pe bază de bibliografie străină. Străinătatea obligă la o perpetuă confruntare a două culturi, la o măsurare a „viciilor“ ţării natale (cunoscută mai de aproape) faţă de inconvenientele ţării de adopţie. La Universitatea din Bochum, profesorul discută cu studenţii versuri de Dimov, Nichita Stănescu şi Cărtărescu, le vorbeşte despre Caragiale, despre dezbaterea Orient-Occident la nivelul culturii române şi despre exilul românesc din Franţa. Totodată, el vizitează oraşe istorice ale Germaniei sau Franţei, în care poate să se fotografieze în postura căpitanului Nemo, în biblioteca lui Jules Verne din Amiens, să descrie splendorile sezoniere ale peisajului german şi să se amuze de mania conservaţionistă a nemţilor, consemnînd, hazliu, descoperirea osului premaxilar de către Goethe la temelia unei ruine din Jena (cunosc, totuşi, două exemple de autoironie germană, tot cu Goethe, în Tübingen!). Prezenţa României în presa germană nu e una însemnată şi nici întotdeauna flatantă: infractorii români sînt subiect de reportaje la televiziunea germană; altă dată se difuzează documentarul despre revoluţie al lui Andrei Ujică. La un moment dat, un cunoscut îi aduce profesorului, spre amuzament lingvistic, o poezioară semifolclorică în româno-germană, care celebrează, în maniera suficientă a exilatului estic, „şmecheria“ întreprinzătoare a românului în faţa „neamţului prost“ care îi dă azil. Cum se vede, totul îi vorbeşte profesorului de la Bochum despre distanţa pe care a parcurs-o de „acasă“ pînă în Germania şi îl îndeamnă la comparaţie: pe de o parte, obiceiurile sanitare ale nemţilor (de a colecta reciclabilele în faimoasele gelbe Säcke), pe de alta, ceea ce aici pare mai puţin „natural“, pentru că este mediat de un alt mod de a înţelege natura (ghioceii cultivaţi în grădini de către germani îi par, surprinzător, unei poete române „cam kitsch“).

Cartea lui Florin Manolescu este şi un jurnal al acomodării cu noua sa ţară de reşedinţă. Deja în a doua zi a anului 1995, profesorul coboară în faţa casei sale pentru Winterdienst, serviciul de curăţare a trotuarului de zăpadă. Ultima zi a anului îl va găsi căutînd un echivalent românesc pentru adverbul gemütlich (plăcut, confortabil), fără a găsi un corespondent perfect, semn că acomodarea în Germania are o altă nuanţă decît senzaţia de confort de acasă, o nuanţă ce exprimă, desigur, diferenţa specifică culturală. Şi e drept că sejurul în regiunea Ruhr-ului are pentru diarist momente augurale, între care confirmarea ca profesor al Universităţii din Bochum, la doar doi ani de la sosirea în Germania (după o nedorită carantină de douăzeci de ani ca asistent la Universitatea bucureşteană). Totodată, evenimentele de la Bucureşti, auzite prin relatările telefonice ale fiului, Ion Manolescu, ca şi controversele din presa română de acasă sau din exil îl ating şi îi amintesc că nu poate pleca niciodată de tot: o revistă „reuşeşte să-mi transmită nu numai litera, dar şi starea de spirit a exilului. Iar eu constat pentru a nu ştiu cîta oară că sînt departe de perfecţiunea chirurgului profesionist, care atunci cînd operează reuşeşte să uite că are suflet“. În cele din urmă, visele, înregistrate cu minuţiozitate în jurnal, conţin încă urme ale „universului concentraţionar în care am trăit pînă nu de mult“, deşi sînt vise „mult prea clare“, semn al unui subconştient împăcat cu sine. Declaraţia e deja un semn al integrării, deşi ea nu poate fi făcută de către filologul umanist decît printr-o ocheadă ironică spre vulgata freudiană: „nu sînt deloc mulţumit de subconştientul meu. Din partea lui mă aşteptam la ceva mai multă dramă şi ceva mai mult suspans“.

Finalmente, această distanţă din propria fiinţă (aceea între fort şi da, ca să citez şi eu din clasici) ocupă centrul aventurii germane a lui Florin Manolescu. De aceea, în noianul de activităţi profesionale de la Bochum (o antologie de proză pentru publicul american, traducerea unui volum de Klaus Heitmann, realizarea de cursuri şi conferinţe de românistică, corespondenţa cu colegii şi cu scriitorii din străinătate), esenţială este decizia profesorului de a se apuca să studieze exilul – iniţiativă din care va răsări monumentalaEnciclopedie a exilului românesc. În acest scop, el va căuta să aprofundeze literatura expatriaţilor ruşi, polonezi, germani (din 1933-1945), remarcînd constantele traumatizantului fenomen la toate popoarele. Expatrierea îl face pe exilat să constate că patria este o realitate psihologică veritabilă şi că relaţia cu ea trebuie cumva gestionată, ca să nu nască monştri de tot felul: „Reuşeşti să echilibrezi «dreptul sîngelui» cu care vii de-acasă, cu «dreptul pămîntului» pe care te-ai mutat, devii «mai catolic decît Papa», impunîndu-ţi să uiţi de unde ai plecat sau, dimpotrivă, te îngropi cît mai adînc în ghetoul naţionalist al trecutului tău?“.

Nu pot fi de acord cu Cosmin Ciotloş care, în cronica sa, afirmă că Florin Manolescu ar fi neinteresat de tema expatrierii. Deşi universitarul romån nu este un „fugit“ sau un „alungat“ peste graniţă, putînd oricînd să se întoarcă şi petrecîndu-şi toate verile la Bucureşti, el lasă în mai multe rînduri să se citească senzaţia de provizorat a locuirii într-o ţară, orice s-ar spune, străină. Într-un loc, citîndu-l pe Eliade, se întristează de uşurinţa cu care un autor absent din ţară (nici măcar postum) devine „inactual“. Mai tîrziu constată că nu şi-a modificat deloc, după doi ani de şedere, locuinţa într-o formă mai „personalizată“, şi îşi răspunde singur cu un citat din Brecht: „Schlage keinen Nagel in die Wand/ Wirf den Rock auf den Stuhl./ Warum vorsorgen für vier Tage?/ Du kehrst morgen zurück“. Exilatul nu trebuie să bată nici un cui de agăţat hainele în perete; el se va întoarce „mîine“ înapoi, acasă. Cartea publicată de Florin Manolescu spune deci o poveste, una a învăţării unei noi identităţi sau a relativizării uneia vechi. Este o aventură şi aceasta, chiar dacă lipsită de dramatismul cu care ne-a obişnuit istoria. Jurnalul de început de stagiu german al autorului este mai mult decît trecerea în revistă, dezabuzată, a unei secţiuni de viaţă contemporană din perspectiva unui european fără drame de conştiinţă. Cu ochii pe mine conţine o „criză“, doar că nu una dezastruoasă; criza trecerii de la o cultură la alta se încheie fericit, cu definirea unei identităţi personale de interval, a emigrantului care se poate întoarce oricînd şi care, de aceea, poate cel mai bine „media“ între expatriaţi şi cei rămaşi acasă. Hotărîrea de a scrie Enciclopedia exilului românesc luminează, retrospectiv, o opţiune identitară, constatată într-un vis neobişnuit de clar: „am avut tot timpul un sentiment de detaşare, ca şi cum aş fi privit totul din afară. Ca şi cum m-aş fi uitat la mine din exil“.

Citind cartea de faţă, îmi vine să cred că distincţia lui Mihai Zamfir între diaristica de criză şi cea de existenţă trebuie revizuită: toate sînt jurnale de criză sau conţin astfel de jurnale. (Cum altfel s-ar explica apartenenţa Jurnalului portughez al lui Eliade la această categorie – Mihai Zamfir dixit –, deşi e clar că face parte din seria diaristică neîntreruptă la care autorul a scris toată viaţa?) Şi jurnalul german al lui Florin Manolescu închide, de fapt, o aventură, doar că una pozitivă, benefică. În plus, e o relatare încărcată de discreţie, mascîndu-şi posibilele puncte de tensiune şi camuflîndu-şi sensibilităţile, protejîndu-se pe sine şi menajîndu-i pe ceilalţi cu graţia unei amenităţi naturale. O carte edificatoare, chiar dacă – mai ales pentru că – nu-şi propune acest lucru.