De-a lungul primelor cinci ediţii şi pînă la conferinţa de
presă pentru ediţia a şasea, am păstrat tonusul unei autosugestii pozitive şi
chiar partizane faţă de ceea ce prefer să prescurtez (ca în cazul consacrat al
TIFF-ului de la Cluj) cu iniţiale englezeşti: IIFF Anonimul (International
Independent Film Festival). Nu de alta, dar traducerea românească (Festivalul
Internaţional de Film Independent), cu afişarea mecanică a iniţialelor FIFI, se
pretează la ironia deplasată care mi-a ajuns la urechi, cu trimiteri nominale
ireverenţioase: „Fifi cinefila“.
Contam pe perpetuarea sau redescoperirea vocaţiilor enunţate
la Clubul Prometheus în 2004, atît oral, cît şi în textul semnat de Sorin
Marin, preşedintele fundaţiei, în care era citată la loc de frunte revista
Observator cultural, mai mult decît ca partener media, în cadrul unui
parteneriat de lucru public-privat. Imaginasem şi am pus în titlul articolului
despre prima ediţie schiţa unei ontogenii a instituţiei festivalurilor de film
profesioniste şi autonome din România, în care DaKINO ar fi fost precursor,
TIFF-ul de la Cluj, pionier, iar IIFF Anonimul, adevăratul fondator. Fiindcă
era primul care situa decis competiţia pe primul plan, fără a o limita la
filmele de gen sau de debut, implicînd egal toate categoriile de pelicule,
inclusiv şi distinct filmul documentar. Iar Satul Filmului, construit la Sfîntu
Gheorghe (din Deltă), se profila, în unicitatea sa, ca locul optim de întîlnire
şi dialog al profesioniştilor de vîrf ai regiei şi criticii de film – virtuală
replică românească la un Oberhausen, unde a fost elaborat, în 1963, Manifestul
Noului Film German.
Dar „problemele“ au început să apară încă de la ediţia a
doua, cînd Moartea domnului Lăzărescu a fost ignorat la înscrierea în concurs,
directoarea festivalului, Miruna Micu-Berescu, invocînd un veto de la distanţă
al unei partenere de ocazie de prin Orientul Apropiat, care văzuse filmul şi
nu-i plăcuse. Iar cînd s-a trecut de la formula tandemurilor de
critici-selecţioneri pe secţiuni la aceea a unui selecţioner unic pentru
întreaga competiţie, în persoana lui Alex. Leo Şerban (ştiind de iniţiativa
favorabilă a lui Sorin Marin, dar şi de opoziţia întîmpinată), am votat textual
pentru învestirea suplimentară a distinsului coleg ca director artistic al
festivalului. Vedeam în asta consacrarea locală a formulei de lucru a
festivalurilor internaţionale demne de acest titlu, după ce la TIFF-ul clujean
se impusese, prin Tudor Giurgiu şi Mihai Chirilov, cuplul
regizor/producător-critic de specialitate, iar onoarea festivalurilor
bucureştene avea să fie salvată de tandemul Ada Solomon-Andrei Gorzo (la
NexT-ul rezervat scurt şi mediumetrajelor).
Ca atare, n-am avut cum să rămîn/ rămînem indiferenţi, cînd,
la ediţia de anul trecut, contractul lui Alex. Leo Şerban a încetat, cu
complimentul gentil al unei invitaţii la Sfîntu Gheroghe doar pentru trei zile.
Primului nume din Noua Critică – parteneră a Noului Cinema Românesc – i se
substituia în această manieră (odată cu ideologia aferentă, pe larg etalată deunăzi
la conferinţa de presă de la Hotel Majestic) o selecţioneră nu din Orientul
Apropiat, ci din fostul spaţiu democrat-popular şi al „socialismului real“, în
persoana doamnei Ludmila Cvikova, secondată pentru scurtmetraje de Irina
Nistor.
În fine, dacă în comunicatele şi explicaţiile private
preliminare despre ediţia a şasea s-a invocat criza în curs, care a provocat
„pierderea tuturor sponsorilor privaţi“, la regretabila conferinţă de presă şi
din diverse printuri aferente am aflat că nu criza a determinat renunţarea la
un juriu profesionist pentru acordarea premiilor şi anularea invitării la faţa
locului a criticilor de specialitate, ci o „pohtă“ veche, criza avînd ca „efect
pozitiv“ punerea în practică premeditată şi perpetuă a „pohtei“: „Începînd de anul
acesta, publicul votează şi decide la ANONIMUL“ (s. n.), scrie Miruna
Micu-Berescu în catalogul ediţiei în curs, mai şi făcînd un dezacord
gramatical, în expandările preţioase ale triumfalului anunţ: „... cînd mă
chema(u) guvernanţii la vot...“. Acelaşi e şi registrul textelor de pe site-ul
www.festival-anonimul.ro, cu gafe terminologice în cascadă: „Începînd din acest
an, ANONIMUL devine un festival exclusivist (?!)...“ (s. n.). Şi: „Vă aşteptăm
la Sfîntu Gheorghe, în Delta Dunării, la ANONIMUL, un festival pe nisip“ (s.
n.). Aferim! Reflexul unei refondări diletante e ultimativ: „Începînd cu acest
an, punem accentul pe comunicarea on-line, o mare parte dintre invitaţi sînt
din lumea Internetului şi mai puţini din media clasică“ (s. n. – citiţi, în locul
ultimelor sublinieri, numai, respectiv deloc).
Cu asemenea dihotomii multiplicate, sîntem mutaţi cu toţii,
stimate domnule Sorin Marin, din Orientul Apropiat sau din fosta proximitate
democrat-populară şi a „socialismului real“, direct într-o Coree de Nord gentil
cinefilă. Din cauza demonetizării scrisorilor deschise, de cînd ministrul
Culturii a mărturisit, cu dispreţ subţire, că se amuză citindu-le, iar un
Voronin filozofard, tolerat ca director general la CNC, le-a numit „un atentat
la ordinea de stat“, n-am vrut să recidivez în formula zădărnicită. Nu pot
totuşi să nu mă întreb, retoric, cum înţelege stafful operativ-decizional de la
IIFF Anonimul parteneriatul public-privat, mai ales în condiţiile în care
CNC-ul şi TVR-ul sînt parteneri finanţatori unici şi „producători asociaţi“?!
Se traduce asta doar în racolarea unor fonduri publice, în
schimbul privilegiului acordat cîtorva cinefili admişi la proiecţiile din
mini-sălile fostului Sat al Filmului (căci denumirea a fost radiată din textele
publicitare), plus proiecţiile în nocturnă din camping şi votul numeric al
spectatorilor?! Vot numeric substituit Măriei Sale, Publicului, ca în vremurile
(încă nedepăşite în enclava instituţională a cinematografiei) cînd acesta era
redus la numărarea biletelor (dublă la filmele „epopeei naţionale“), spre a se
indica automat cine e mai tare în parcarea subculturală?!