OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am corectat recent lucrari de literatura romana pentru concursul de titularizare pe post a profesorilor din citeva judete ale Transilvaniei (plus Banatul), concluziile fiind mai degraba amare decit optimiste: conformism ideatic si banalitate stilistica, lipsa de personalitate si stereotipii insuficient asimilate cu toptanul, plus o multime de greseli de ortografie sau de acord (!!!) in textele de examen (!!!) ale unor oameni pregatiti sa predea ortografia si gramatica generatiilor mai tinere.

Tema – o contextualizare istorica si literara a operei lui Mihail Sadoveanu, insotita de o analiza aplicativa si comentarea unui citat aproape clasic din exegeza postbelica – s-a dovedit a fi indeajuns de ambigua pentru a stimula cenusiul de gindire si frazele patriotarde, luate parca din recuzita Romaniei Mari. Am citit, astfel, sute de lucrari in care se spunea ca transhumanta este unul dintre... miturile fundamentale ale culturii romane, cu aparitie inevitabila in Miorita, de unde Sadoveanu se si inspira, sau ca baltagul este simbolul punitiv al justitiarului taranesc, de confectionarea caruia Vitoria Lipan se ingrijeste scrupulos inainte de a porni sa-si caute sotul si de a profita de ocazie pentru a-si initia fiul.

Citeva lucrari, razlete – dintr-un vraf de sute... – aminteau de mitul lui Isis si Osiris, si una singura pomenea numele lui Al. Paleologu. Tot una singura contesta si citatul exegetic din clasicul in viata pe care-l veneram cu totii, precizind ca, pur si simplu, se afla alaturi de adevar, prin supralicitarea structuralista a fictionalizarii in raport cu adecvarea mai complexa a textului literar la istorie si contemporaneitate; celelalte lucrari faceau, cuminte, tamiieri respectuoase in fata unor cuvinte sprintare si a numelui aproape divin al celui care le asternuse pe hirtie, paragrafele critice fiind, in treacat fie spus, indeajuns de ambigue pentru a nu ne intreba daca nu cumva citatul a fost dinadins ales in asa fel incit sa lase deschisa o posibila capcana. Daca intentia a fost cu adevarat aceasta, cei care au formulat subiectul pot rasufla usurati: nimeni n-a cazut in ea, pe simplul motiv ca potentialele victime nu aveau suficienta personalitate sa o ia pe cai nebatatorite, pentru a se razboi cu o sugestie critica bine adusa din condei, dar falsa.

Directorii
si inspectoratele scolare, principala piedica in calea modernizarii scolii
Concursul la care, foarte trist, am asistat mi-a demonstrat inca o data faptul ca una dintre principalele carente ale invatamintului preuniversitar romanesc rezida in lipsa de personalitate a majoritatii celor care il slujesc.

Obedienta are doua explicatii: unii, pur si simplu, nu dispun de personalitatea necesara pentru a motiva intelectual si uman o generatie cosmopolita crescuta in fata Internetului, pentru care profesorimea blocata in cutume vechi, prafuite nu reprezinta mai mult decit o casta de conservatori abulici cu ifose, pe cind altii opteaza pentru obedienta si depersonalizare din ratiuni tactice, adaptative, fiindca asa-i invata sistemul, transformat prin decenii de stereotipizare cenusie intr-un adevarat malaxor de uniformizare. invatamintul preuniversitar romanesc de acum nu este asa cum il vor profesorii – printre care se afla si personalitati atipice, remarcabile –, ci asa cum il ajusteaza directorii si inspectoratele scolare, acestea din urma continuind sa fie principala piedica institutionala in calea modernizarii scolii, prin permanentizarea unor metode de control fixate in cuie prin anii ’50 si asezonate, din cind in cind, cu o terminologie incomprehensibil-alexandrina, potrivit careia – dau un singur exemplu – bietul elev devine „actantul“ (sau „tinta“) unei tehnologii didactice analitico-explicative dotate cu premise strategice si „planuri de focalizare“, ca si cum clasa ar fi un redutabil cimp de batalie intre ignoranta si stiintificitate, cistigat de fiecare data de cel care se afla in posesia tuturor solutiilor tehnico-aplicative si noetice – adica omul de la catedra.
Dincolo de anacronismul duplicitar al „organelor locale de indrumare si control“ (adica inspectoratele), nimic nu afecteaza mai mult invatamintul romanesc preuniversitar decit paradoxala sa relatie cu Ministerul. De ani buni – asa s-a intimplat, in general, cu mai toate reformele „implementate“ dupa Revolutia din decembrie 1989 –, Ministerul a promovat o sistematica suspiciune fata de competenta celor pe care ar fi trebuit, in realitate, sa-i indrume.

E adevarat, neincrederea in sistemul pe care il pastoreste a devenit, la noi, o moda (a practicat-o si Monica Macovei in relatia cu cei din justitie), dar poate ca nicaieri ea nu s-a manifestat mai acut ca in invatamint, unde am asistat, in anii din urma, la o recentralizare buimaca (dar obstinata, perseverenta) a intregului sistem, materializata in principal in suspiciunea ca profesorii si-ar fi pierdut, subit si inexplicabil – capacitatile de evaluare. Teze nationale cu subiect unic, desemnat prin tragere la sorti, baremuri centralizate, examene comandate prin intermediul televiziunii nationale si al bazelor centralizate de date: toate acestea au transformat profesorul in functionar etatizat obedient, preocupat nu de creativitate, ci de exigenta minimala de a „corespunde“ prin executie normativa vointei discretionare a unui Leviathan din ce in ce mai vorace si mai increzator in prezumtia sa de infailibilitate. Eroziunea postdecembrista a invatamintului romanesc preuniversitar se datoreaza, intr-o covirsitoare masura, credintei ministerului ca el detine toate raspunsurile si dorintei sale de a face din profesor un slujbas de stat marunt si obedient, in detrimentul personalitatii sale creatoare, al inventivitatii si curajului de a merge pe cai necalcate de altii.

Sanctionarea originalitatii ridica o problema esentiala a invatamintului romanesc
Fireste, cei care cad primii din aceasta sita cu gaurile rasfirate sint cei dotati cu personalitate: la concursul de titularizare de care va vorbeam, prejudiciate la corectura au fost lucrarile speculative, ideile atipice, curajul de a formula altfel decit media. intr-un barem alambicat si foarte lung, nu se spunea o vorba despre originalitate interpretativa, dar se privilegiau cai terne de analiza, axate pe distinctia dintre personaje principale si secundare, descriere directa si indirecta, subiect principal si teme colaterale, aprecieri despre peisaj si limba. Am citit, in sute de lucrari, ca un scriitor bun poate fi doar acela care isi formuleaza simplu si inteligibil ideile, vorbind pe limba poporului. Uitati faptul ca ne aflam in plin postmodernism! daca sincronizarea cu Occidentul evolueaza tot cu viteza redutabila a melcului carpatin integrat in UE, poate ca nepotii nostri vor afla ca postmodernismul a fost o devianta, rizibila ca orice marginalitate culpabila, din marasmul careia tot folclorul si limba simpla a curajului patriotic ne scot la liman, asa cum demonstreaza – cu mult talent literar, fireste – Mircea Cartarescu in Levantul, poem epic al revoltei sociale juste impotriva oprimarii.

Sanctionarea originalitatii ridica o problema esentiala a invatamintului romanesc, si anume aceea a raportului dintre palierul preuniversitar si cel universitar, nici el lipsit – in treacat fie spus – de inertii sau ciudatenii. Nici una dintre legile invatamintului de dupa 1989 nu a incercat sa regleze aceasta relatie, ca si cum ne-am afla in fata a doua vase comunicante a caror supapa de legatura a fost, din neglijenta, scoasa. M-am intrebat, de pilda, ce sanse potentiale ar avea la un concurs de genul celui la care am asistat un absolvent stralucit al sectiei noastre de universala si comparata, trecut prin mitologie si istoria religiilor, hranit cu teme de imaginar, psihologie politica, istoria culturii si a mentalitatilor, psihanaliza si postmodernism cit incape? probabil ca nici una.

Avem masteranzi care au publicat carti, s-au inscris la doctorat, au participat la sesiuni stiintifice prestigioase, dar au clacat inexplicabil la concursul de titularizare pe post, primind cel mult supliniri in locuri geografice marginale. Am discutat cu unii dintre ei imediat dupa esec si mi-au povestit ce au scris: departe de a merita note de 3 si 4, ideile pareau a fi chiar spectaculoase, originale.
Rezultatele catastrofale ale proaspetilor absolventi de facultate la examenele de titularizare pe post demonstreaza si faptul – care e departe de a fi agreabil – ca multe catedre universitare lucreaza inca in gol, nedorind sa-si adapteze ideatica si stilul la cerintele pietei. Coeficientul psihologic de personalitate al invatamintului universitar romanesc il intrece, pe moment, pe acela al flexibilitatii institutionale, ceea ce face ca orgoliul sa fie mai bine valorizat aici decit luciditatea sociala integrativa, care constituie, de pilda, punctul de convergenta al multor universitati competitive americane.

Formulind insa numai in acest fel lucrurile, vedem doar jumatatea goala a paharului, fiindca rolul universitatii este si acela de a daltui aptitudini intelectuale definitorii, orientate inspre etica ferma a respectului pentru actul de cultura, inspre biblioteca, scris si cercetare. Multi studenti sau masteranzi termina facultatea cu un portofoliu intelectual destul de bine articulat: unii au participat la redactarea unor reviste sau volume colective, altii au publicat carti sau au scris articole, si nu putini dispun deja de o tema personala de lucru, care le coordoneaza viata si ii confera – in timp ce majoritatea tacuta se multumeste cu mai putin – o coerenta spirituala superioara. Altfel spus, cautionam in trei ani de facultate si unul sau doua de masterat o majoritate buna si o minoritate de elita: paradoxul este ca tocmai acestia devin vulnerabili la contactul cu sistemul, care nu dispune de vreun mecanism prin care sa-i absoarba, pentru a realiza prin intermediul lor saltul calitativ pe care altminteri nu il forteaza nimeni.

Puncte vulnerabile ale relatiei dintre universitar si preuniversitar
Pe moment, exista doua puncte vulnerabile acute ale relatiei dintre universitar si preuniversitar, care ar trebui reglementate prin lege, fiindca e putin probabil ca sistemul s-ar sesiza de la sine. Sa le luam pe rind.
Oricit de incredibil pare, universitatea romaneasca incepe sa genereze categoria bizara a somerilor posesori ai titlului de doctor. Un doctorand bugetat cu bursa – pe aceste locuri se dau bataliile cele mai inversunate! – isi incepe programul doctoral in octombrie, ceea ce inseamna ca peste trei ani el isi va sustine teza dupa ce toate locurile din invatamint au fost deja repartizate, nemaiputind spera, in noiembrie, cind ii inceteaza indemnizatia lunara, decit cel mult la o suplinire ocazionala, fericita, pe postul cuiva care naste sau s-a imbolnavit. in afara acestui noroc, el se intoarce in intretinerea parintilor, devenind somer cu titlul de doctor: sint deja citiva in Cluj, intilnirea cu ei fiind intotdeauna trista, demoralizanta, mai cu seama atunci cind stai in fata unor oameni care au doua sau chiar trei carti publicate si nu exista nimeni care sa le intinda o mina.

Marasmul lor – vor fi, incepind cu anul universitar viitor, din ce in ce mai multi... – se datoreaza unei drastice restrictii legislative: atit timp cit beneficiaza de stipendiul doctoral asigurat de catre universitate, ei nu au dreptul sa munceasca cu norma intreaga pentru vreun alt angajator. Aceasta prevedere ar trebui modificata, pentru a le ingadui sa-si caute o slujba stabila in ultimul an de doctorantura. E o iluzie sa ne imaginam – asa cum au crezut legiuitorii – ca restrictia de a munci este in folosul lor, tinindu-i linga teza si pupitrul de lucru: cind stii ca peste trei luni vei deveni somer cu titlul de doctor, plonjind in incertitudine existentiala la o virsta la care colegi mai putin originali au un salariu stabil si se pregatesc de scrierea lucrarii pentru obtinerea gradului I, psihologic nu-ti sta capul la teza, ci la suma imensa pe care o ai de dat pentru a o sustine. Daca, de pilda, acesti oameni ar fi lasati sa opteze pentru un post profesoral la examenul de titularizare din vara care preceda sustinerea tezei, lucrurile ar sta mai bine pentru ei, atit sub aspect sufletesc, cit si financiar.

Unii, din imposibilitatea de a se angaja, se gindesc sa devina capsunari sau baby-sitters in Italia: nu inseamna acest impas ca statul a investit in ei degeaba, neprimind nimic in schimbul scolarizarii? isi poate permite, pe de alta parte, invatamintul nostru sa ii piarda? n-ar fi mai bine sa li se asigure un loc intr-un liceu, pentru a beneficia de competenta si calitatea lor stiintifica verificata in trei ani de examene si referate grele?
Am folosit dinadins verbul a opta, pentru a trece la cealalta anomalie a relatiei dintre preuniversitar si universitar: selectia calitativa aleatorie. Concursul de titularizare, asa cum este conceput acum, o asigura doar partial, lasind cale libera unor aranjamente de culise: de pilda, se poate intimpla ca un director sau un inspector de specialitate sa treaca sub tacere existenta unui post vacant, pentru a-l umple ulterior cu o cunostinta. Pe de alta parte, nu e deloc productiv ca titularizarea prin concurs sa se petreaca prin aglutinare, un absolvent de facultate cu media 7 avind aceleasi drepturi de concurenta cu un masterand care a absolvit ambele cicluri de pregatire cu note apropiate de 10.

Personal, as introduce citeva nuantari calitative in lege, din care invatamintul preuniversitar nu ar avea decit de cistigat, in ciuda faptului ca unii vor spune ca abuzez de nominalizari nedemocratice sau de privilegieri. De pilda, le-as ingadui proaspetilor doctori in stiinte sa opteze fara concurs pentru postul pe care il doresc, inaintea celorlalti candidati: ar fi un gest meritocratic, de care se vor bucura mult prea putini pentru ca sistemul sa se simta amenintat. Apoi, as ierarhiza scolile – liceele in primul rind –, pe baza performantelor do-bindite si a calitatii profesionale a corpului profesoral, stabilind o grila ierahica pe baza careia unele scoli nu vor putea angaja decit absolventi de facultate cu media generala intre 9 si 10, altele cu media intre 8 si 9 si asa mai departe. As lua in calcul media generala pe facultate, coroborata cu cea de la licenta, si nu numai pe aceasta din urma: criteriul ar fi mai obiectiv, fiindca ar califica integral o personalitate. in privinta ierarhizarii scolilor, as tine cont si de performante (olimpici, participari la concursuri, campioni etc.), dar si de calitatea profesionala a corpului profesoral, in care, de pilda, ponderea celor cu grade didactice superioare sa fie prevalenta, superior punctata.

As supralicita punctajul in cazul celor care detin titlul stiintific de doctor, dizlocind omologia cu detinatorii gradului didactic I, asa cum se practica acum. As introduce distinctia chiar si financiar, oferind doctorilor un spor salarial superior celui de care beneficiaza detinatorii gradului I. Distinctia, daca ne gindim bine, ar aduce foloase in ambele directii: pe de o parte, din ce in ce mai multi profesori s-ar reorienta catre doctorat si, implicit, universitati, supunindu-se rigorilor saltului metodologic calitativ, nedidactic – adica nestereotipizat – pe care il presupune o asemenea optiune. Pe de alta parte, prezenta stiintifica, stimulativa a universitatilor in viata scolilor s-ar accentua, ceea ce nu e numai de dorit, ci de-a dreptul necesar.
invatamintul romanesc are nevoie nu de cosmetizari, ci de reforme structurale, facute sa modifice sistemul in integralitatea sa. Ele pot fi impuse nu sanctionindu-i pe profesori, asa cum au incercat multe formule ministeriale de pina acum, ci convingindu-i ca sistemul trebuie radical dizlocat, pentru ca eficienta sa invinga indolenta comoda a inertiei.