OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Putem spune, fara sa gresim, ca din noiembrie 2005 pina la mijlocul lui aprilie 2006, Franta a fost tulburata de o serie de miscari sociale al caror centru de violenta l-au constituit mai intii „revoltele de la periferie“, apoi „revolta studenteasca“, a tinerilor someri din periferiile marilor metropole, apoi aceea a unei generatii de elevi si studenti. in plus, mi se pare ca am comite o dubla eroare daca, pe de-o parte, nu am aminti votul negativ dat de alegatorii francezi referendumului in chestiunea Europei din mai 2005 si daca, pe de alta parte, am stabili o identitate intre miscarea studenteasca din mai 1968 si aceea a studentilor anti-CPE din aprilie 2006.

in primul rind, ar trebui reamintite evenimentele sau cel putin aspecte ale acestor evenimente care, dincolo de extraordinarul speculat de presa, mi se pare ca emana prin derularea lor semnificatii dintre cele mai puternice. Este, cu siguranta, o problema de alegere; dar oare nu se intimpla astfel de fiecare data cind e vorba de lucruri umane, din clipa in care renuntam sa le transformam in obiecte pure, determinate de un subiect omnipotent, intarit de increderea sa in adequatio res ad intellectum?
Pentru a intelege ceea ce diferentiaza si ceea ce uneste evenimentele din noiembrie 2005 si cele din martie 2006, as aminti urmatoarele actiuni:
a) in noiembrie 2005, grupuri importante de tineri (uneori chiar fete) de la periferie, care includeau negri de origine africana, ai caror parinti sau bunici venisera din Magreb, tineri – mai putin numerosi – de origine chineza si, in nordul Frantei, in cartierele marginase din Lille, Roubaix, Tourcoing sau Dunkerque, etnici francezi – au incendiat mai multe masini, magazine, reprezentante auto, autobuze, scoli, cladiri publice apartinind municipalitatii sau administratiei regionale. Mai mult, ei au aruncat cu pietre si au atacat politia, agresind in acelasi timp si pompierii veniti sa stinga incendiile.

b) in martie si aprilie 2006, un grup minoritar dar puternic de studenti si o parte din liceeni au ocupat cladiri ale universitatii si ale unor scoli din invatamintul secundar (dintre acestea, unele au fost partial distruse, dar stim deja ca degradarea lor s-a datorat mai degraba faptului ca, profitind de starea generala de confuzie, s-au instalat in ele persoane fara domiciliu; in cele din urma, stricaciunile sint minore: citeva calculatoare au fost distruse sau furate, camerele rectorilor au fost jefuite si peretii – mizgaliti cu slogane justitiare). Virful acestei contestatii a fost atins prin demonstratiile de strada din marile orase universitare ale Frantei: demonstratii destul de importante, aproximativ de doua ori pe saptamina, cinci saptamini la rind, la care participau centralele sindicale, dar mai ales per-sonalul sindical retribuit, cei mai fideli dintre militantii sindicali, ca si o parte a angajatilor din invatamintul superior, secundar si primar. Iata ce as numi baza faptica a acestor doua miscari…

- Refuzul global
al ordinii sociale
Trebuie totusi remarcat ca, in ceea ce priveste suburbiile, miscarea a avut ca declansator moartea a doi adolescenti urmariti de politie – fara ca, in continuare, sa stim de ce anume erau urmariti –, adolescenti care, baricadindu-se in interiorul unui transformator electric, au murit electrocutati. in al doilea caz, revolta a pornit de la votarea in Adunarea nationala a unui articol aditional la Legea privind drepturile de munca ale tinerilor, anume articolul 8, care facea ca angajarea tinerilor cu diploma universitara sau a celor care absolva o scoala tehnica sau semi-tehnica sa fie inca mai precara si mai nesigura decit era inainte.
in primul caz, era vorba de un gest de refuz global (exprimat mai clar sau mai putin clar, adesea extrem de confuz, dar, oricum, raminind un gest de refuz) al ordinii sociale care, in fapt, produce acesti marginali si in acelasi timp ii constringe la marginalitate. Era, de asemenea, un refuz al imposturii politicilor culturale promovate de elite, precum metisajul cultural sau multiculturalismul, care exileaza acest tineret in ghetto, supunindu-l unei pretinse societati a diferentei – refuz care, pina acum, numai prin muzica rap isi gasise o cale de expresie.

in cazul studentilor, revolta viza obtinerea unei integrari reale in sfera muncii si, last but not least, in sfera consumului. in primul caz, tinerii dau foc si uneori jefuiesc magazine; in al doilea caz, manifestarile au un aer de carnaval, iar la Toulouse, in mod simbolic si totodata emblematic, studentii grevisti manifesteaza in fata magazinelor scandind sloganul: „Si noi vrem sa consumam!“. Totul e spus!
Vom observa cu interes ca, in suburbii, politia, neretinindu-si deloc violenta, a fost mobilizata masiv in incercarea de a mentine tinerii si adultii revoltati in periferiile metropolelor; violentele trebuiau impiedicate cu orice pret sa se extinda spre centrul orasului. impotriva studentilor, actiunile politiei au fost cu siguranta violente in anumite momente, dar mai discrete, uzind cu finete de manipulare ca sa ii distinga pe asa-zisii „spargatori“ de manifestantii pasnici. Spargatorii erau formati din grupuri de tineri din familii de imigranti veniti din suburbii fie pentru a se infrunta cu politia, fie pentru a fura de la studentii „cuminti“ telefoane mobile sau camere digitale. Totusi, dupa evenimente s-a aflat ca in anumite situatii politisti deghizati in „spargatori“ s-au comportat cu buna-stiinta ca niste delincventi pentru a putea proceda la arestarea pretinsilor „lideri“ ai miscarii studentesti de revolta. Asupra acestor acte, unele foarte violente, nu a existat nici o critica in media!

S-a remarcat, de asemenea, in ce masura sindicatele din invatamint si salariatii (precum si partidele de stinga, Partidul Socialist, Partidul Comunist Francez, Liga comunista revolutionara trotkista si Verzii), intr-o unanimitate impresionanta, au sustinut sindicatele studentesti si diferitele grupari studentesti pina in clipa in care au obtinut abrogarea articolului 8 (CPE) si a legii CNE, refuzind cu hotarire sa mearga mai departe de atit. Odata abrogarea obtinuta, guvernul cedind, de fapt, in fata unei revolte a clasei de mijloc intrate intr-o dinamica a pauperitatii, toate sindicatele (mai putin CNT anarhist) au anuntat sfirsitul manifestarilor, in detrimentul studentilor, cei mai constienti de starea generala grava a Universitatii.
Revolta tinerilor din familii de imigranti nu a gasit nici un sprijin in sfera politico-sindicala, cu exceptia CNT-ului (anarhist) si a gruparilor politico-culturale marginale precum Ogres de la République (adunare a unei mici elite franceze constituite din cetateni de origine coloniala, din antilezi, din africani negri si albi, din asiatici care pledeaza pentru o veritabila politica de integrare la toate nivelurile Republicii franceze a tuturor persoanelor de origine straina care traiesc pe teritoriul francez, dintre care o mare parte sint cetateni francezi). in schimb, si sindicatele, si partidele de stinga, mai putin PCRF-ul (pol comunist refondator francez), au sustinut mai mult sau mai putin reprimarea revoltelor din suburbii si nu au protestat decit slab dupa promulgarea starii de urgenta de catre seful statului, Jacques Chirac, in cadrul unei legi votate la terminarea razboiului din Algeria, cind Franta simtea pe teritoriul sau dezvoltarea unei adevarate gherile urbane purtate de FLN (Frontul Eliberarii nationale a Algeriei)…

- Esecul modelului integrativ francez
Totusi, fara a trunchia sau distorsiona evenimentele cele mai importante, se poate gasi o origine comuna a acestor doua miscari chiar daca, la prima vedere, expresia lor a fost diferita. S-a spus ca revolta din suburbii a avut la origine esecul modelului integrativ francez, adica al modelului sau scolar si deci, in cele din urma, al modelului sau politic (cautarea binelui comun in cadrul convietuirii), pus in practica putin dupa nasterea celei de-a Treia Republici, in ultimul sfert al veacului al XIX-lea, prin actiunea ideologilor laici ai Republicii, a republicanilor, apoi a socialistilor radicali (1872-1940).

Creind invatamintul primar obligatoriu, Republica implinea promisiunile Primei Republici, exprimate atit de bine de catre abatele Grégoire la Conventie: o natiune, un stat, o limba unica, o saga istorica comuna tuturor regiunilor si popoarelor traind in sinul natiunii politice… Or, tocmai acest model a fost falimentat de elite, atit de stinga, cit si de dreapta, cucerite de ideologia socioculturala a neoliberalismului, care de treizeci de ani glorifica dreptul la diferenta in uniformitatea obiectelor culturale ale consumului de masa, ceea ce animatorii culturali de toate spetele numesc „metisaj cultural“. Ca si cum istoria umanitatii nu ar cunoaste, cu exceptia vreunui teritoriu izolat din Pacific sau Australia, un permanent metisaj cultural, care nu a impiedicat totusi niciodata aplicarea modelului integrativ constringator: cu mult inainte de Franta republicana, China imperiala aplicase un asemenea model unitar care permitea asimilarea invadatorilor pentru a face din ei „adevarati“ supusi ai dinastiei… A Treia Republica a reusit sa integreze diversele culturi regionale in sinul unei culturi franceze generale. Franta a avut elite constituite din descendenti ai unor tarani saraci (de pilda presedintele Pompidou, al carui bunic era un taran neinsemnat din Masivul central). Dar, in preajma anilor 1980, demagogii de toate culorile (stinga si dreapta institutionala) au cumparat pacea sociala, intr-o tara cazuta prada unui somaj contagios, lasind majoritatea copiilor de imigranti sa se impotmoleasca in mocirla pseudo-diferentelor culturale vulgare, care au facut din ei consumatori de marfuri, de muzica, de imbracaminte, de gadgeturi etc…

Aceiasi „umanisti ai diferentei“, care, in trecut, au promovat legi si regulamente subminind rigoarea modelului republican, care au sprijinit formele culturale ale unui hedonism ieftin, care au refuzat efortul necesar pentru dobindirea unor informatii de calitate si pentru asigurarea fermitatii deciziilor, aceiasi umanisti ii clameaza acum esecul. Ne gasim, astfel, in situatia pompierului piroman care, dupa ce da foc padurii, o face pe ecologistul ingrijorat de ranile ireparabile provocate naturii! Altfel spus, sistemul republican, fara indoiala rigid, dar virtuos, compensa odinioara pozitia sociala defavorabila printr-un ajutor social real (bursa, internat) pe care, in plus, nu-l distribuia generalizat, cu un soi de filantropie nediferentiata si fara discernamint, controlata de asociatii mai mult sau mai putin incompetente, ci il acorda celor cu merite scolare sau universitare reale. in epoca, era vorba cu adevarat de promovare sociala, si nu de simple gesturi care sa ia ochii pentru a cumpara, de la o zi la alta, pacea sociala. in prezent, majoritatea politicienilor propun chiar o versiune frantuzeasca a americanei Affirmative action, pe care ne-o putem imagina producind frustrari imense francezilor originari lipsiti de resurse, carora li se vor refuza favoruri acordate totusi altora. in cele din urma, se poate spune ca modelul republican à la française nu a rezistat in fata replicii pe care au dat-o elitele traditionale, speriate de rezultatele democratiei sociale, nelinistite de forta autentic democratica a vechii generatii republicane, cu toate imperfectiunile si nedreptatile sale.

- Piata muncii, ravasita de a treia revolutie industriala si financiara
in fata exigentelor noilor elite provenite din clasa mijlocie, elitele traditionale ale clasei conducatoare franceze au inteles, astfel, in anii 1970 (in fapt, imediat dupa evenimentele din 1968), pericolul pe care il reprezenta continuarea unei politici de selectie. in tot acest timp, accesul la cultura inalta pe care nu il putea oferi decit invatamintul secundar si cel superior ramasese deschis pentru majoritatea claselor inferioare. Totusi, lucru de altfel normal, aceste grupuri socio-economice nu aveau o viziune precisa asupra cursurilor universitare si a valorii diferite a disciplinelor. Le era, de aceea, mai mult decit dificil sa le aleaga pe acelea care sa le pregateasca copiii, deveniti tineri adulti, pentru a infrunta, cu armele intelectuale cele mai adecvate, o piata a muncii care, intre 1970 si 1990, avea sa fie ravasita de a treia revolutie industriala si financiara, aceea a informaticii si a globalizarii generalizate a tuturor economiilor mondiale. Elitele franceze traditionale au deschis deci larg portile liceelor si ale universitatilor, protejind, bineinteles, marile scoli in care elitele se reproduceau la adapost de orice reforma. S-a renuntat astfel la examenele de admitere in colegii si licee; in cadrul aceleiasi reforme, s-a marit numarul specializarilor claselor terminale si, prin urmare, tipurile diplomelor de bacalaureat obtinute pe baza specializarilor false, a instruirii superficiale, care abandona cunostintele solide literare si stiintifice in profitul modei si al nevoilor imediate ale patronilor: bacalaureat in secretariat, in croitorie, in electromecanica, in electrotehnica, mai tirziu in informatica elementara, in vinzari, in asigurari etc., tot atitea sectii „potemkine“ numite, in noua limba de lemn a pedagogiei, „studii calificante“.

- Analfabeti
buni consumatori
Apoi, chiar in sinul universitatilor, s-a renuntat la predarea solida a cunostintelor de baza, fara de care orice specializare nu este decit iluzia unor microtehnici devenite desuete tot atit de repede pe cit evolueaza cunoasterea practica si teoretica care le genereaza. Ansamblul acestor reforme legitimate pe un fond de „stiinte ale educatiei si psihopedagogie scolara“, veritabila exploatare de mediocritati, este mascarada ideologico-stiintifica care disimuleaza rezultatele catastrofale ale acestei noi politici a Educatiei nationale impuse de puterea politica (de dreapta, ca si de stinga, fara deosebire): producerea unor generatii intregi de analfabeti buni consumatori. Autoritatile politice au trasat astfel idealul – atins – al unui procent de 90% de absolventi de bacalaureat pentru fiecare generatie de elevi. Nimeni nu a inteles de cite modificari ale notelor reale a fost nevoie pentru a ajunge aici: e vorba de o adevarata coruptie legala impusa de catre inspectia academica profesorilor care au corectat testele de bacalaureat. Universitatile au urmat incet-incet aceeasi cale, si au urmat-o atit de bine, incit astazi sint cu totul desprinse de marile scoli, avind corpul lor profesoral propriu.

Puterea politica, cu complicitatea noilor generatii de universitari post-saizecioptisti, a inventat diverse specializari inutile in cadrul disciplinelor literare si al stiintelor umane: am asistat astfel la o inflorire a licentelor, a masteratelor, a doctoratelor in comunicare de toate genurile, in psihologii de toate felurile, in limbi straine aplicate (ca si cum buna cunoastere a unei limbi nu ar permite aplicarea sa ulterioara la domenii diverse de cercetare!), in franceza ca limba straina (ca si cum stapinirea perfecta a limbii materne nu ne-ar fi permis altfel sa o predam in strainatate!), in administratie si sociologie, in jurnalism (ca si cum o licenta de literatura, istorie sau filozofie nu ar fi cea mai buna cale de a invata sa redactezi, sa rezumi si sa sintetizezi!), in management, in gestiune si business, in gestiune culturala etc…
Tot atitea cursuri de calitate slaba in competitie cu marile scoli, care nu au produs decit somaj, care nu au pregatit decit pentru slujbe de executant, devenite cu atit mai frustrante, cu cit apar ca rezultat al esecului unor iluzii de viitor, intretinute si de profesori (care se hranesc, in sens literal, din ele), si de puterea politica, care a crezut ca e posibil sa ofere fara incidente diplome „superioare“ lipsite de orice valoare. E de ajuns sa predai astazi un curs de anul I intr-o universitate oarecare pentru a vedea cit de mult a scazut nivelul de cultura generala minimala (grecii si latinii nu intra in discutie, nici macar clasicii nostri nu mai sint cititi). Cu siguranta, continuturile s-au schimbat, dar important este, pentru linistirea spiritelor, ca numele diplomei a ramas acelasi, facindu-ne sa credem in perenitatea valorii sale. in raport cu aceasta analiza mi se pare ca pot califica drept iluzorii manifestarile studentilor…

- Studentii nu au
formulat adevaratele intrebari
Studentii au ocupat deci facultatile, au coborit in strada pentru a lupta impotriva unui somaj prea mult timp prelungit, impotriva precaritatii muncii, clamindu-si in acelasi timp dorinta de a cunoaste placerea nesaturata a consumatorului. Erau cu totii acolo, prada unui resentiment caracteristic acestei societati a publicitatii care trezeste o dorinta nesfirsita, o dorinta in continua devenire si de nepotolit de a consuma, inscrisa in insasi dezvoltarea sistemului capitalist fondat pe dinamica profit/vinzare/perimare rapida a produselor reinnoire permanenta. Societatea capitalista postmoderna si spectacolul sau de obiecte oferit prin intermediul publicitatii fac din frustrare o componenta ontologica a omului din modernitatea tirzie sau, pentru a vorbi ca Nietzsche, a „ultimului om“.
De fapt, odata cu retragerea de catre guvern a articolului 8 al legii zise CPE, ne putem imagina lumea politica si sindicala rasuflind usurata: nu numai puterea politica, dar poate, inca mai mult, corpul profesoral. Pentru ca, de fapt, studentii nu au formulat adevaratele intrebari care le-ar fi permis sa reflecteze serios la cauza precaritatii lor si sa urmeze pina la capat miscarea de protest.

in acest caz, ei ar fi trebuit sa-si puna intrebari asupra calitatii invatamintului care li se ofera. in ce-i priveste pe studentii scolilor de traditie, odata admisi (printr-un concurs extrem de selectiv), nu mai au nici o problema in a-si gasi de lucru la capatul parcursului scolar. Scolile de traditie beneficiaza de fonduri uneori de mii de ori mai mari pe cap de student decit universitatile si ofera conditii de predare care pot depasi cele mai bune universitati americane. Datorita calitatii selectiei (clasele pregatitoare ale marilor scoli din invatamintul secundar) si a pregatirii pentru examenele de absolvire, aceste scoli ofera diplome cu valoare foarte ridicata pe piata muncii. Din acest moment, problema se pune in felul urmator: ce este aceasta democratizare a liceelor si a universitatilor care tinde de mai bine de 40 de ani sa uniformizeze cunoasterea scazindu-i nivelul, acordind diplome, chiar doctorate, care nu au aproape nici o valoare? intrebarile, pe de-o parte, lupta sindicala si politica, pe de alta parte, ar fi trebuit sa vizeze cauza acestui fenomen, nu efectele sale…

- Cine doreste reproiectarea sistemului de educatie?
Studentii, profund iresponsabili din cauza lipsei lor de cultura, inclusiv de cultura istorica si politica, s-au comportat ca in proverbul spus de inteleptul confucianist care privea o agitatie nejustificata: „Degetul arata Luna si imbecilul priveste degetul“. Este motivul pentru care puterea, in ciuda unei incapatinari mai mult decit stingace de a nu ceda, sfirseste totusi prin a renunta la lege din momentul in care stabileste o intelegere tacita cu opozitia si sindicatele. Din ratiuni politice, incapabila de a reprima cu fermitate o miscare nascuta in sinul clasei mijlocii, dar pastrindu-si cu abilitate fermitatea intr-o chestiune neesentiala, puterea a putut ceda asupra unui punct care, in cele din urma, conta prea putin (atita vreme cit legea in ansamblu era conservata). Puterea, dar si opozitia, cu acordul principalului sindicat studentesc, au evitat astfel o contestare reala a sistemului educativ in intregul sau, o contestare care, de asta data, ar fi antrenat intreaga tara nu doar intr-o simpla criza sociala, ci, situatie mult mai grava, intr-o criza a propriei sale civilizatii care ar fi impus reproiectarea imediata a sistemului de educatie nationala in intregul sau. Or, cine doreste astazi in Franta o asemenea schimbare? Cu exceptia citorva profesori lucizi si minoritari, nimeni nu are in vedere o asemenea solutie. Ea ar periclita prea multe privilegii, prea multe pozitii avantajoase obtinute usor!

- invatamintul
ignorantei?
Sa revenim acum la criza din suburbii si la ceea ce am caracterizat drept falimentul modelului integrativ francez. Acest esec e, de fapt, dublu. Pe de o parte, e falimentul invatamintului primar si secundar in calitatea lor de baza a invatamintului popular; pe de alta parte, e falimentul invatamintului profesional, care nu mai poate face fata pietei muncii in cadrul unei economii mondializate, orientate de spiritul neoliberal cel mai darwinian, care cere o rata a somajului structural fara echivalent de la sfirsitul celui de al doilea razboi mondial. in definitiv, orice observator cu bun-simt poate constata ca dezmembrarea URSS a descatusat fortele celui mai radical liberalism, care incearca, prin toate mijloacele, sa smulga de la salariati ceea ce au cistigat prin lupta sindicala de la mijlocul secolului al XIX-lea (pentru Anglia, de la inceputul secolului al XIX-lea). Cum preciza un lider sindical din fosta Germanie de Vest: „in timpul negocierilor dintre sindicate si patronate, exista intotdeauna un al treilea partener mereu prezent in ciuda absentei sale, Germania de Est“.
Un profesor de liceu din Montpellier, Jean-Claude Michéa (profesor-titular de filozofie si fost elev al Scolii Normale Superioare), a publicat o mica lucrare remarcabila intitulata L’Enseignement de l’ignorance (invatamintul ignorantei, Climats, 2000), in care denunta politica invatamintului practicata de mai bine de 40 de ani de guvernele Frantei, atit de dreapta, cit si de stinga.

El le acuza de a fi instalat intentionat, sub pretextul demo-cratizarii, un invatamint cu doua sau chiar trei viteze, datorita caruia elitele au reusit sa evite concurenta reala a claselor muncitoresti si a paturilor inferioare ale clasei mijlocii, concurenta care implica, din nou, continuarea politicii scolare a celei de a Treia Republici, dar aplicata de asta data nu taranilor, cum am aratat deja, ci imigratiei provenite din fostele noastre colonii. Acesti copii si adolescenti au fost supusi, de fapt, aceluiasi regim scolar ca si cei proveniti din clasa mijlocie franceza, traind in diverse suburbii, in orasele mijlocii sau in comune.
Ar fi trebuit dezvoltate mijloacele (implicind cheltuieli suplimentare) pentru a-i smulge pe acesti copii nu dintr-o cultura traditionala (pe care nu o mai au deloc sau aproape deloc), ci din procesul de „lumpenizare“ culturalo-consumista la care sint supusi zilnic. inmultirea asa-ziselor metode pedagogice, limba de lemn a noii convietuiri tolerante si a pretinsului respect al celuilalt nu au fost decit solutii false; in realitate, acesti copii erau izolati intr-un soi de ghetto al pop-rock-rap-ului sau al hip-hop-ului, iar publicitatea deversata de televiziunea de care ei nu se mai saturau ii facea din ce in ce mai frustrati.

in acelasi timp, si tot pentru a mentine pacea sociala cu orice pret, autoritatile politice au permis mai mult sau mai putin intentionat sa se dezvolte o economie subterana bazata pe furt, pe complicitate, pe trafic de droguri, de arme si pe prostitutie. Diverse miscari antirasiste, sustinute financiar de partide de stinga, i-au manipulat in scopuri politice care nu erau ale lor si, mai ales, care nu raspundeau adevaratelor lor probleme. Aceste asociatii laudau diferenta culturala cind, de fapt, nu era vorba decit de a-i face sa uite veritabila inchisoare socio-economica in care erau tinuti.
Produsi de un „invatamint al ignorantei“ sau de ceea ce un alt universitar, Jean-Claude Brighelli, mult timp profesor de liceu in zone dificile, numeste „fabrica de cretini“, tinerii si tinerele din suburbii au fost folositi ca figuri emblematice de catre ideologia perversa a diferentei culturale. Daca, intimplator, adevarata diferenta aparea pe ici pe colo prin modalitatile foarte complexe ale sincretismelor culturale (voalul pentru tinerele fete musulmane, riturile sacrificiale pentru negrii originari din Africa sub-sahariana etc.), atunci represiunea devenea imediat feroce (inclusiv in cazul, de pilda, al crestinilor din Orientul Mijlociu, carora li s-a interzis sa poarte cruci mari la git)… E o frumoasa ilustrare a ceea ce Baudrillard numeste „societate a simulacrului“ si Debords „societate a spectacolului“; dar oare n-ar trebui sa vedem aici unul dintre rezultatele nihilismului total caracteristic modernitatii tirzii?

- Un teatru de umbre al unei pseudo-democratizari
Constatam ca, in cazul acestor doua miscari, cea din suburbii si cea studenteasca, originea disfunctiilor este aceeasi, cu manifestari diferite corespunzind unor perspective asupra lumii cu totul diferite. Sistemul de invatamint in intregul sau a devenit un soi de teatru de umbre al unei pseudo-democratizari. Dupa ce promisesera tuturor egalitatea sanselor, dupa ce afirmasera ca o scoala, chiar daca e un simulacru, ca un bacalaureat, chiar daca e dat cu concesii, ca o licenta, chiar daca e numai un substitut, in sfirsit, ca toate aceste lucruri cu nume sforaitoare constituiau adevarata democratie, puterea s-a trezit deodata pusa la zid, dovedindu-se incapabila sa asume scopul propriu-zis al invatamintului: sa pregateasca tinerii pentru intrarea intr-o activitate profesionala calificata si onest remunerata.

Pentru un timp, aceste solutii-surogat au facut ca procentul ridicat al somajului structural sa fie uitat; dar acest timp pare astazi sa se fi scurs.
Nu e nimic surprinzator daca lumpen-liceenii din suburbii si toti ratatii din invatamintul secundar al oraselor de provincie sau al regiunilor afectate grav de somaj, care ies din sistemul educativ fara nici o calificare, adesea fara sa stie sa scrie sau sa citeasca, sint mai violenti si mai disperati decit copiii din paturile saracite ale clasei de mijloc, care au intrat deja in ceea se numeste invatamint superior. Acest decalaj, mutatis mutandis, nu face decit sa ilustreze ceea ce Marx afirma in legatura cu proletarii secolului al XIX-lea, ca nu au nimic altceva de pierdut decit lanturile. Tinerii proveniti din imigranti resimt in fiecare zi nedreptatile enorme comise in tacere de puterea economica; ei traiesc intr-un spatiu ce poarta urmele unui dezastru urbanistic marcat de lungile lanturi de blocuri, un desert in care, intre soselele de centura si terenurile virane acoperite de deseuri, nu mai ramin de contemplat decit marile magazine si centrele comerciale care etaleaza, triumfatoare si adesea inaccesibila, o marfa dezirabila, dar interzisa!
Cit despre studentii in greva (cei din marile scoli erau in cea mai mare parte absenti de la aceste manifestari), ei isi pun inca problema privilegilor care le sint datorate (noi vrem sa consumam).

Orbiti cum sint de mirajul falselor cunostinte, de stralucirea unei culturi-simulacru, de cliseele noii limbi culturale care insoteste acest simulacru, ei uita ca prezenta lor in universitati nu e necesara decit cinci-sase ani, timp in care scade rata somajului in rindul tinerilor… Apoi, mai maturi, sint readusi la realitate, trimisi sa exerseze meseriile cele mai precare. De aceea revolta lor a fost, in cele din urma, usor controlabila. Conditionarile multiple, diversele subventii, precum venitul minim de integrare, o mica indemnizatie pentru cazare si multe alte nimicuri indeplinesc cu succes rolul de calmante care ocrotesc somnul dogmatic reconfortant de care pomenea Kant vorbind de orbirea specifica ignorantei. Din pacate, odata furia calmata, rezultatele acestui conflict nu par sa-i fi trezit din iluziile lor.
- Asemanari si deosebiri intre miscarile studentesti din 1968 si din 2006
Este momentul sa subliniem convergentele si divergentele dintre miscarea studenteasca din martie 2006 si cea din martie-mai 1968. Trebuie sa reamintim care a fost sursa fortei si, in acelasi timp, a declinului miscarii sociale si politice din mai 1968. Pornita ca o contestare a programei de studii in stiinte umane de catre studentii Universitatii din Nanterre (Paris X), miscarea a atras, la sfirsitul lui aprilie, ansamblul salariatilor din sectoarele publice si private, adica muncitorii celor mai mari intreprinderi din Franta, din metalurgie, din sectorul auto, din constructii, din industria petroliera, din transporturi, de la Caile ferate, carora li s-au alaturat, putin mai tirziu, tehnicienii, corpul profesoral si jurnalistii. Pe scurt, a fost un soi de unire a clasei muncitoresti cu o majoritate a clasei de mijloc, in care intrau si studentii.

Tara a fost paralizata si negocierile de la Grenelle intre patronat, guvernul lui Georges Pompidou (primul ministru al Generalului de Gaulle) si sindicate (in epoca CGT-ul reprezenta cea mai puternica centrala sindicala) au condus la obtinerea unor avantaje financiare substantiale, o crestere a concediului – concesii facute de Stat si patronat pentru ca economia franceza o permitea. Tara cunostea inca o exceptionala crestere economica: cu sase ani inainte de 1968, Franta nu mai trebuia sa-si asume costurile enorme ale ultimului dintre razboaiele coloniale din Algeria.
Salariatii si-au reluat, asadar, munca, lasindu-i pe studenti singuri. Or, acestia din urma, in absenta unei baze sociale salariate, nu ar fi putut sa ia singuri deciziile politice radicale prin care sa instaleze conditiile unei adevarate revolutii. Studentii au jucat astfel un scenariu pseudo-revolutionar, obsedati de propriile lor fantasme revolutionare pe care le exprimau ici si colo, la Sorbona, la Teatrul Odéon, intr-o permanenta psihodrama. Trebuie sa o recunoastem deschis: a fost meritul citorva oameni politici gaulle-isti de a fi inteles ca era vorba, in realitate, doar de un simulacru de revolutie care ascundea nevoia de integrare a clasei de mijloc in lumea elitelor. Acesta a fost sensul reformei pe care a propus-o Edgar Faure (ministru al Educatiei nationale numit de Generalul de Gaulle intre iunie 1969 si iunie 1970).

in ciuda unor revolte care au izbucnit din loc in loc (mai ales printre tinerii muncitori interesati de tema revolutiei culturale maoiste), miscarea contestatara s-a stins in mai putin de sase luni, cu atit mai mult cu cit posibilitatile de a gasi o slujba interesanta si bine platita erau numeroase si imediat realizabile in acea epoca de inflorire economica. Fara indoiala, atit pentru student, cit si pentru muncitor, 1968 a fost anul unei enorme miscari sociale care nu a vizat altceva decit o mai buna integrare in lumea muncii si a consumului intr-o societate in care abundenta se dovedea a fi la indemina oricui. Astazi, numai studentii se mai gindesc sa strige in fata marilor magazine ca ei vor sa consume. Tinerii din suburbii nu mai au aceasta iluzie stiind, din experienta lor cotidiana, fara sa-i fi citit vreodata pe Nietzsche si Heidegger, ca epoca nihilismului total corespunde unui vers mai vechi al grupului de hard rock Sex Pistols: No future. in afara salariatilor de stat si ai administratiei teritoriale (regionale si municipale), care au o slujba pentru toata viata, salariatii din mediul privat, amenintati zilnic cu delocalizari, sint prea speriati ca ar putea sa piarda totul pentru a se angaja in greve mari, riscindu-si locul de munca; ei se multumesc cu actiuni punctuale in sectoare economice determinate, cu rezultate totdeauna intimplatoare.

- Criza democratiei
de masa reprezentativ
La inceputul acestui articol am afirmat ca se impunea punerea in relatie a miscarilor studentesti din martie 2006 nu numai cu evenimentele din suburbii petrecute in noiembrie 2005, ci si cu votul negativ cu care s-a incheiat referendumul in chestiunea Europei din mai 2005. in mod evident, in diversitatea lor, dincolo de scopurile lor divergente, dincolo de confuzia reprezentarilor si a iluziilor nutrite de diferitii actori, toate aceste miscari, cu toate incoerentele lor, traduc mai mult decit o criza a educatiei, fiind simptome ale disfunctiilor foarte grave ale democratiei de masa reprezentativa. De mai multe decenii deja, Europa occidentala (si, mai recent, fosta Europa de Est) constata sfirsitul politicii ca expresie a unui conflict intre optiuni politico-economice de semn contrar. La „stinga“ sau la „dreapta“, cu citeva mici exceptii de nuanta, se propun si se aplica aceleasi programe. Stinga franceza a privatizat mult mai mult decit o face dreapta astazi. Cit despre dreapta, ea se pliaza unei retorici goale a asociatiilor pretins umanitare de „stinga“…

Cetatenii se gasesc confruntati cu o situatie in care, in aparenta, exista un pluripartitism politic, dar la proba practica, in exercitiul cotidian sau mai putin cotidian al puterii, vad functionind acelasi partid, animat de mai multe tendinte. De fapt, imediat ce sint puse in discutie teme cruciale pentru viitorul tarii si al Europei (precum referendumul din mai 2005 despre Constitutia europeana), opiniile diverselor partide se intilnesc atit de des, incit diviziunile politice clasice le apar dintr-o data alegatorilor ca fiind total artificiale. Rezultatele citeodata surprinzatoare inregistrate de partidele extremiste, de obicei marginale, trebuie interpretate in contextul acestei crize.
- Sfirsitul opozitiei intre dreapta si stinga
Dincolo de aceasta constatare faptica, iata fenomenul care marcheaza sfirsitul modelului european de economie politica (si al efectelor sale sociale), sfirsitul rupturii istorice specifice modernitatii nascute de Revolutia franceza, sfirsitul opozitiei reale intre dreapta si stinga. Si acest sfirsit se realizeaza in profitul unei noi forme politice, aceea a unei guvernari mondiale a elitelor globalizante pentru elitele mondializate (in cazul Europei acest lucru e deja o evidenta, cind examinezi nationalitatea membrilor din consiliile directoare ale marilor grupuri industriale si financiare multinationale). Elitele politice continua sa le ceara cetatenilor opinia si, in ciuda unei propagande pentru „da“ Europei demna de un regim comunist, poporul cetatenilor a votat „nu“ pentru crearea unei entitati economice si politice in care nu au recunoscut incarnarea referintei transcendente a unei politici viitoare…

in fata acestui esec, unii dintre cei care lucreaza in invatamintul superior sau in cercetare, dar si cadre medii ori ingineri care, ca mine, au dat vot negativ Constitutiei europene, au putut constata in cursul anului care s-a scurs, cum am facut-o eu insumi, ca politicienii nostri si elitele economice si intelectuale angajate pentru victoria votului pozitiv puteau gindi intocmai ca un aparatcik comunist: „daca poporul nu e bun, poporul trebuie schimbat“.
Deja de mult verificata, aceasta maniera soft de a indeparta cetatenii de deciziile politice pe care le-au votat, de a falsifica rezultatele sufragiului universal cind ele jeneaza deciziile elitelor tehno-politice a condus treptat la o criza cu atit mai vie, cu cit in cazul referendumului pentru constitutia Europei era vorba de o entitate aproape fara prezenta in constiinta majoritatii cetatenilor francezi: la scara Europei, in mod evident, nu avem nici o limba comuna, nici o istorie comuna recunoscuta de toti, deci nici macar un patrimoniu comun… Pentru a dovedi pina la ce punct evenimentele din Franta revelau aceleasi simptome ca in restul Europei, e suficient sa subliniem ca, pe durata crizei din suburbii, autoritatile italiene, dar si cele din Germania federala au anuntat imediat ca ele erau mult mai tolerante decit autoritatile franceze, de exemplu, in ceea ce priveste portul valului islamic in scoli. in acelasi spirit, autoritatile engleze s-au bucurat de esecul francez, ca si cum ar fi gasit in aceste revolte legitimarea gravelor revolte care avusesera loc cu un an inainte in ghettourile pakistaneze si jamaicane ale Londrei, Manchesterului si Birminghamului…

La rindul lor, belgienii au precizat ca asemenea evenimente erau imposibile la ei datorita unei politici de integrare laicizate, mult mai tolerante decit laicitatea dogmatica franceza. Dar, oricare ar fi fost dezicerile, cele mai multe dintre statele occidentale au simtit „vintul“ unei revolte greu de stapinit. Fiecare tara a resimtit in felul ei faptul ca sistemul de educatie si sistemul politic nu mai rezista si ca, de la o zi la alta, poate foarte curind, va fi nevoie fie de o reforma in profunzime, fie de forme de guvernamint mai autoritare pentru a impune noua ordine in suburbii, in universitati si, in general, in fata cetatenilor recalcitranti. Pentru moment, Franta, ca toata Europa occidentala, actioneaza asemenea URSS-ului brejnevian agonizant – se preface: ca si cum totul ar fi perfect in cea mai buna din lumile posibile… Iar in timpul acesta, cei mai radicali dintre revoltati, copiii imigrantilor, ilustreaza prin actele lor barbare desavirsirea celui din urma om nietzschean, cel al epocii nihilismului total care era anuntat deja la sfirsitul celui de al doilea razboi mondial de catre Adorno si Heidegger.
Cluj-Paris, mai 2006

in romaneste de Ligia
si Andrei Tudurachi
Claude Karnoouh este fost cercetator
la CNRS; profesor invitat la Universitatea Saint Joseph din Beirut.