OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trebuie sa incep prin a spune ca nu am vazut reprezentatia de premiera a Istoriei comunismului…, n-am asistat la momentul artistic al lui Claudiu Bleont si nu pot spune nimic despre spectacol. Scriu din auzite, asadar, jurnalistic „acoperita“ de informarea din trei surse…

Scriu ca un om care si-a petrecut multe ore din viata, in ultimii ani, impreuna cu Razvan Penescu la teatru; un om care stie ca lui Razvan Penescu trebuie sa-i fi ajuns cutitul disperarii teatrale la os ca sa strige „huo“; si care afla, pe zi ce trece, ca cenzura spiritului critic face ravagii, iar acest spirit se atrofiaza pe masura ce teatrul autohton se degradeaza.
in scoala, viitorilor actori li se spune ca procesul e mai important decit produsul, ca munca, repetitiile, conteaza mai mult decit spectacolul; si nimeni nu le explica, mai apoi, ca ratiunea existentei unei arte, cum ar fi teatrul, e publicul, iar in absenta lui, munca lor e vinare de vint. Traind in cercuri strimte, in care e vorba despre praguri luate etc., artistul roman ajunge sa creada ca spectatorii exista pentru el si nu invers, ca publicul e o masa captiva destinata admiratiei perpetue, lipsita de dreptul la cuvint si care, de cele mai multe ori, vorbeste alte limbi decit jargonul stanislavskian, singurul cu drept de aparenta estetica.

Razvan Mazilu ii reprosa nu demult lui Liviu Ornea o serie de afirmatii critice cam in acelasi spirit cu discursul lui Claudiu Bleont: un matematician nu trebuie sa se bage in dans (ori teatru). Daca nu stii, taci… Oare asa sa fie?
intrebare: cum poti sa arati atita dezinteres, daca nu dispret, pentru modul de a gindi al omului caruia i te adresezi, caruia ii vorbesti, mai mult chiar, pe care-l intrupezi pe scena? Poate de-asta nivelul actoricesc al artistilor romani atinge de atitea ori nivelul impresionant al genunchiului broastei, din pricina faptului ca tot mai putini cred ca au ceva de aflat ori de invatat de la oamenii reali, matematicieni, zugravi sau academicieni, despre ceea ce ei, actori sau regizori, fac sa renasca pe scena: viata adevarata.

Dar „derapajele“ critice nu vin dintr-o singura parte, a stalului: cind Marius Manole a facut misto de calitatea spectacolului in care juca, din cauza ca gestul era o abatere de la deontologia teatrala, care zice ca trebuie sa stringi din dinti si sa rabzi odata ce-ai acceptat sa participi la ceva, iar Manole mai si bause inainte, incidentul n-a provocat nici o ridicare a vreunei sprincene, nici o intrebare despre ce-ar fi (daca e) in neregula cu felul in care ne distram de-a arta. Nu s-ar zice ca problematizarea – de ce un actor cu experienta saboteaza constient o reprezentatie, de ce un spectator cu experienta (care vede mai mult teatru decit artistii insisi) striga „huo“, de ce un regizor lipsit de vocatia scandalului (Radu Afrim) scrie pe blogul personal ca a iesit de la premiera Istoriei comunismului… fiindca nu mai suporta? – e o vocatie in teatrul romanesc.

Din jurnalul unui spectator
M-am „luat in gura“, acum mai putin de-un an, cu un tinar absolvent de actorie care juca (joaca inca) in Coolori, o productie a Teatrului Foarte Mic. in pauza era „programat“ un moment interactiv in care actorul (ma rog, personajul lui) le spunea tot felul de lucruri si le punea tot soiul de intrebari celor din public. Una peste alta, l-am rugat sa ma lase-n linistea unei binemeritate tigari; mi-a raspuns ca n-am decit sa plec. Sincer, daca n-ar fi trebuit sa scriu despre spectacol a doua zi, mi-as fi luat talpasita in acel moment… Iar povesti despre astfel de interactiuni intre actori si spectatori, in momente destinate interactivitatii (in care, de cele mai multe ori, celor din urma li se da peste ceafa daca nu reactioneaza cuminte si conventional, asa cum li s-a spus celor dintii ca trebuie sa faca aceste victime eterne ale conventiei), am cit pentru un roman intreg. Nu sint exceptii, e regula: pe spectator nimeni nu sta sa-l asculte, el are de aplaudat.

Iar daca esti critic, risti, in cazul in care directorului de teatru nu-i convine ce scrii tu (ce, nu cum), sa nu-ti mai anunte premiera si sa nu te invite la spectacole (cine condamna unilateral practica invitatiilor, trimitind criticii sa-si cumpere bilet, traiesc intr-o utopie: am facut o mica cercetare, invitatii se dau peste tot, fie si sub forma unei reduceri consistente; chemat la premiera ori ce-o fi fiind ea, criticul e intotdeauna). Tocmai mi s-a intimplat mie, li se intimpla tuturor. De ce? Pentru ca, daca spectatorul se presupune ca aplauda si atit, criticul se presupune ca lauda si atit. Si amindoi sfirsesc, in disperare de cauza, prin a se resemna sa taca. Ce altceva ar putea face, cind reactiile sint ca cea a lui Claudiu Bleont la National sau ca cea a lui Andrei Serban (o scrisoare publica vituperanta), anul trecut, fata cu cronica la Purificare a Magdalenei Boiangiu? Spiritul critic, al celui care doar priveste si al celui care scrie, e in moarte clinica in ultima vreme, sa nu mai spun de libertatea de exprimare a acestui spirit. Nu credeti c-a venit momentul sa vorbim despre o criza?

La Istoria comunismului povestita pentru bolnavii mintal mi-am luat bilet. „Sport“ pe care, o recunosc, nu l-am mai practicat de mult. Si am capatat un brusc sentiment al responsabilitatii care-mi revine, al spiritului critic, sa zicem: ii recomand sau nu unui spectator sa se duca la o reprezentatie care-l costa 26,5 RON, patru sticle de ulei de floarea-soarelui si-o piine? Si daca lui ii vine pe urma sa strige „huo“, sa se mai aleaga si cu o urecheala in public?! De banii astia, poti sa-ti iei o carte buna sau chiar doua…