De la Allan Bloom citire: „Cînd
aveam 15 ani, am văzut pentru prima dată Universitatea din Chicago
şi am simţit oarecum că îmi descoperisem viaţa. Nu mai
văzusem pînă atunci – sau cel puţin nu remarcasem –
clădiri destinate evident unui scop mai înalt, nu necesităţii
sau utilităţii, nu doar pentru a adăposti sau a produce ori a face
comerţ cu ceva, ci unui lucru care să fie un scop în sine“,
scrie Allan Bloom în The Closing of the American Mind. Ideea
aceasta, care dă tonul unei lungi obervaţii, va fi susţinută de
tînărul Bloom în jurul anului 1945, atunci cînd
acesta avea doar 15 ani. Cele enunţate vor fi într-o oarecare
antiteză cu starea de fapt a anilor ’80. Peste 40 de ani, în
anul 1987, atunci cînd faimoasa carte va deveni cunoscută
cititorilor, Bloom va purcede la o critică a educaţiei universitare
americane.
Termenii realităţii de la sfîrşitul
anilor ’80 se opuneau aproape în totalitate trăirilor sale
elegante, din anii adolescenţei. Nimeni nu mai privea cu atîta
grandoare către Învăţare. Realitatea, atît cea
americană, cît şi cea europeană, va fi cuprinsă de un soi
de ignoranţă, care, fără a fi lipsită de substanţă, nu prea
mai avea de-a face cu marile Spirite, Locuri, Idei. „Universităţile
europene acţionau în trecut ca un soi de conştiinţă
intelectuală a noastră. Odată ce ele au decăzut, am rămas pe
cont propriu“, conchide Bloom.
Ideea decadenţei occidentale nu este
nici nouă, nici surprinzătoare. Cel puţin nu pentru aceia care au
încetat a privi Vestul în imaginea unei rochii
mistificatoare şi care au înţeles că achiziţiile
modernităţii sale nu provin dintr-o perfecţiune apriorică a
spiritului şi a minţii, ci din contră, din calitatea oamenilor,
din puterea de a construi, luînd mereu în calcul
imperfecţiunea umană. Pe scurt, Occidentul nu este acum „perfect“
nu pentru că s-a construit pe modelul unei Utopii, ci, din contră,
pentru că a ştiut să se reformuleze mereu din mers, pe baza
propriilor sale crize.
Deşi aparent mult prea teoretic, tipul
acesta de discuţie are extrem de mult de-a face cu România
prezentului; şi aceasta din simplul motiv că, în calitatea
noastră de români – a se şterge orice conotaţie patriotică
–, sîntem în primul rînd obligaţi să
conştientizăm faptul că tranzităm (mereu) crize, pe care, în
mod logic, trebuie să le rezolvăm cumva. Problema noastră de bază
pare a fi însă aceea că nu prea ştim cum să facem asta.
Tragedia antică a bacalaureatului
De pildă, cel mai acut puseu pare a fi
astăzi cel al învăţămîntului. Puseu este puţin spus,
deoarece, cu toate notele ilare pe care acest subiect a început
să le capete, el este, cît se poate de serios, o dramă. Cel
puţin pentru mine, personal, problema sistemului educaţional din
România este, pe de-o parte, o chestiune deloc surprinzătoare,
pe de cealaltă parte, o dramă majoră a întregii societăţi
româneşti.
Acum exact patru ani, am traversat eu
însămi marea tragedie antică a bacalaureatului. Viziunea mea
asupra momentului corespundea perfect sensului de dicţionar al
termenului, şi anume: „1. Specie a genului dramatic cu subiect
patetic, cu personaje puternice aflate în conflict violent, cu
deznodămînt nefericit; 2. Fig. Întâmplare
zguduitoare, nenorocire mare, catastrofă“. Eu eram unul dintre
acele personaje care credea că Bacul este întru cîtva
sfîrşitul lumii. Nu a existat – cred – moment în
viaţă pe care să îl iau mai în serios. Aveam impresia
că niciodată nu îmi va ajunge timpul pentru a învăţa
– sau pentru a reţine pe de rost – totul.
În paralel, existau desigur
foarte multe alte tipuri de trăiri şi atitudini. Copii care îmi
împărtăşeau tragismul situaţiei, părinţi şi mai şi,
profesori mai relaxaţi, profesori mai crispaţi, alţi copii foarte
relaxaţi, alţii prea relaxaţi. Lucrurile s-au încheiat în
mod evident cu bine, iar acum, la distanţă de patru ani, privesc
acele momente oarecum nostalgic şi detaşat. Mai degrabă, date
fiind noile evenimente, ce par a fi zguduit România din
temelii, sînt mai degrabă amar amuzată. Şi aceasta, pentru
că mie starea de fapt îmi pare a fi una teribil de firească.
Ea nu este nici pe departe o întorsătură de situaţie, ci
cursul său previzibil. Îmi amintesc, de pildă, în acest
sens, felul în care unii dintre profesorii mai apropiaţi
încercau să ne mai înlăture din emoţii, spunîndu-ne
candid să nu ne supărăm prea tare în cazul în care o
să vedem că anumiţi colegi de-ai noştri, care poate nu au învăţat
aşa de mult, or să aibă rezultate mai bune; că bacul este o
formalitate, că nu o să ne întrebe nimeni, peste x ani, cu ce
notă am terminat liceul. Se pare că au avut dreptate. În
ambele privinţe.
Îmi vine relativ greu să înţeleg
stupefacţia întregii Românii. Cărţile de comentarii nu
există de anul acesta sau de anul trecut. La fel cum nu sînt
elevii de anul acesta primii care aleg să înveţe (sau să
copieze) comentarii, în loc să citească un volum. Se vorbea
printre elevi şi acum patru-cinci ani despre posibilitatea de a
„strînge bani pentru ca profesorii supraveghetori să fie mai
îngăduitori“. Este drept însă că prea puţini au
avut curajul să meargă pînă la capăt cu procedura.
Lucrurile au început să se
degradeze cu mult în urmă, iar unii ar înclina să
suprapună acest moment de declic peste cel al introducerii
manualelor alternative. Cînd, din dorinţa, absolut necesară,
de altfel, de a reforma sistemul, s-a reuşit mai degrabă o aruncare
a acestuia în haos. Sub pretextul relaxării programei,
tematica a început să se simplifice tot mai mult, pînă
s-a ajuns la o adevărată bagatelizare. Iar evidenţa acestor
lucruri este şi mai vizibilă la nivel universitar. Este drept că
masificarea din ultimele decenii a mediilor universitare face ca
universităţile de azi să nu mai fie tocmai corespondentul perfect
al şcolilor de elită din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Însă
masificarea nu trebuie să fie cu necesitate corespondentul
degradării.
În cea mai mare măsură, s-a
vehiculat ideea că plagiatul şi copiatul au ajuns să fie singura
lecţie pe care şcoala le-o predă elevilor. Nu ştiu încă
dacă această generalizare este tocmai sănătoasă; în parte,
şi pentru că iniţiativa nu este în general cea a cadrelor
didactice, ci, în mod surprinzător sau nu, a elevilor şi a
părinţilor. Problema este că, în loc să se lovească de
refuz, aceştia se lovesc de acceptare. Fapt ce indică, din partea
profesorilor, o lipsă acută de conştientizare a propriilor roluri,
acelea de reprezentanţi atît ai unei instituţii, cît şi
ai fundamentalului principiu al educaţiei; incluzînd aici atît
ideea de predare a cunoaşterii în sens larg, cît
cultivarea conduitei civice, a iscusinţelor tehnice, a dezvoltării
competenţelor şi a profesiunilor. Aşadar, odată trădate toate
acestea, se ajunge încet-încet la coruperea întregii
societăţii.
Mick Jagger versus maneaua
neputinţelor noastre
Revenind la ideea de început, se
poate crea un paralelism ideatic. Societăţile traversează mereu
crize, din cauza raţională a schimbării modelelor. De pildă, tot
Bloom scrie: „Fără să îşi dea seama şi fără voia lui,
Mick Jagger a jucat în vieţile lor (a tinerilor din anii ’60,
’70) rolul jucat de Napoleon în viaţa tinerilor francezi de
rînd, de-a lungul secolului al XIX-lea. Toţi ceilalţi erau
atît de plicticoşi şi incapabili să farmece pasiunile
tinere! Jagger a prins“. Admirabil este însă că oricît
de neocon ar fi fost Bloom, el recunoaşte: „studenţii «buni»
studiau la fizică şi apoi ascultau muzică clasică. Studenţii mai
puţin adaptaţi, căutau lucruri care să răspundă cu adevărat
nevoilor lor. Reacţionau aproape întotdeauna la ritmul muzicii
rock nou-apărute. Eu m-am situat instinctiv de partea acestui de-al
doilea grup, ale cărui sentimente reale – chiar dacă banale –
se opuneau sentimentelor moarte şi artificiale“.
Este drept, şi totodată mult prea
evident, că oricît de simpliste ar fi părut dramele tinerilor
adepţi ai rock’n’roll-ului, comparate cu dramele tinerilor
adepţi ai modelelor culturale de astăzi, şi judecînd după
expresia estetică a acestora, primele capătă valenţe megalitice.
Cea mai mare parte a României de astăzi este profund ataşată
de tot ceea ce poate fi numit reprezentarea culturală a manelei. Şi
ar trebui să ne întrebăm la ce anume reacţionează această
preferinţă. Muzica rock a fost, succint spus, reacţia violentă la
adresa Războiului Rece, a Vietnamului etc.; cu alte cuvinte, la
adresa unor probleme nerezolvate ale epocii. Maneaua, laolaltă cu
broderiile ce o înconjoară, este şi ea, poate, răspunsul
problemelor nerezolvate ale României tranziţei (şi
posttranziţiei).
Chestiunea bacalaureatului este, deci,
şi ea, pe lîngă altele, o consecinţă profundă, derivată
din starea de fapt a României, cu tot cortegiul de nereuşite.
Dincolo de amuzamentul amar – situaţia de la bacalaureatul 2008
este tratată de mulţi ca fiind una nouă, cînd de fapt ea
este una veche –, stă drama unei societăţi care pare că nu are
nici cea mai mică idee despre cum ar putea să se facă bine.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters