OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un protagonist prodigios al scenei literare din ultimele decenii la noi a disparut odata cu retragerea in nefiinta a lui Ovid S. Crohmalniceanu. Cortina definitiv cazuta gaseste opinia noastra publica prea putin initiata in dedalurile istoriei spre a putea sa discearna de pe acum ponderea prezentei lui indelungi, pe multiple planuri (critica de intimpinare, reevaluari in cimpul istoriei literare, activitate profesorala uiversitara cu o fertila implicare in indrumarea unui cenaclu al studentilor si, paralel, erudite comentarii de film, dese interventii publicistice, plus originale evadari in proza stiintifico-fantastica sau, mai recent, in memorialistica), prezenta ghidata de intinse lecturi, de antene rafinate intru detectarea valorilor literare autentice, pe care s-a straduit sa le promoveze si sa le sustraga presiunilor deformate ale epocii, in ciuda faptului sau tocmai pentru ca, personal, criticul s-a vazut adesea sanctionat si obligat la concesii de conjunctura, cu constiinta pusa la incercare de nepotrivirile dintre idealuri si realitate. Avind de facut fata, in repetate rinduri, furcilor caudine impuse de forurile decizionale, grija lui era de a-i feri macar pe altii de traume similare, fie si printr-o sugestie prevenitoare sau vreun argument salvator, de ultim moment. Un sir apreciabil de confrati, de la Marin Preda la juni „desantisti“, au beneficiat de opiniile sale avizate, pe parcursul definitivarii manuscriselor proprii.
A atras atentia de la primele iesiri la rampa si a dobindit incredere printre scriitori gratie inteligentei instruite, capabile sa patrunda in intimitatea fenomenului literar si sa comunice mai departe rezultatele expertizei riguroase concomitent cu bucuria impartasirii din „secretele“ actului creator.

Cititorii Revistei literare din 1947 isi vor fi mai aducind aminte, probabil, dezinvoltele sale incursiuni in perimetrul poeziei, mai ales al celei moderne, cu scopul de a face accesibile teme si procedee doar aparent aride, bintuite de abstractiuni de nedescifrat. Pe urmele lui Calinescu din Universul poeziei, dar cu un procent in plus de predispozitii ludice, Crohmalniceanu punea la bataie inventivitate si pricepere supla ca sa desteleneasca mintile si sa le elibereze de povara prejudecatilor. Simpla insiruire a subiectelor aduse, atunci, in discutie certifica abilitatea depasirii didacticismului opac: Banii si poetii (era imediat dupa stabilizare!), Poetii si mincarea, Poetii si imbracamintea, Mobilierul poetilor, Poetii pe strada, Poetii si tutunul, Poetii si revolutia, Poetii si aprovizionarea de iarna, Virsta poeziei, Poetii si meseriile. Exemplificarile, abundente, in limbi de circulatie europeana, invitau la un superior excurs intelectual, fara vami artificiale, anticipind parca aspiratiile comunitare de azi. Polemica implicita la adresa ingradirilor rutiniere, a maruntelor tabieturi de tip provincial, inecate in platitudine, uza de privilegiile fanteziei in drept a produce, spre delectare, candide citate obtinute pe calea pastisei. Derutate de inopinatele iesiri din matca obisnuintelor, obtuzitatile de catedra au intrat in alerta si au dat apa la moara sistemului abia institutionalizat de supraveghere ideologica, incit tentativa de extindere a receptivitatii s-a vazut anihilata in fasa, confruntata cu rigiditatea gindirii oficializate.

De timpuriu, criticul s-a trezit ca devine oaia neagra in evidentele zelosilor propagandisti cocotati la putere, stapini pe pirghiile decizionale. In ochii lor, semana a curata insulta sa fie martorii inerti ai defilarii de nume precum Mallarmé, Trakl, Apollinaire si toata cohorta de fani ai avangardei occidentale, cind simpla lor pronuntare ii punea in dificultate. Tentatia lui Crohmalniceanu de a identifica specificitatea poeziei intr-un limbaj imbibat de vitalitatea imediata, dar fara a se supune corvezilor cotidiene, uniformizatoare, l-a expus vehementelor obstructioniste. I s-a imputat ca tolereaza hibrizi imagistici, dintr-o perspectiva cosmopolita, indata ce a evidentiat aptitudinile Ninei Cassian, din placheta La scara 1/1, de a-si sincroniza mijloacele de expresie la nivelul liricii trecute prin filtrul celor mai noi achizitii. Inainte de a se stinge ecourile tumultului iscat, alt accident conflictual il avea in centru pe critic, iarasi pe teritoriul minat al poeziei, de asta data pe motiv ca n-ar fi sanctionat de-ajuns de sever un anume evazionism, perfid strecurat in volumul Singele popoarelor de Radu Boureanu. Admonestarile administrate in ambele imprejurari puteau parea floare la ureche pe linga „scandalul“ stirnit, la scurt interval, de pledoariile detinatorului cronicii literare din Contemporanul pentru calitate in nuvelistica.

Tinta propusa – discreditarea schematismului, a inconsistentei procedeului de a transplanta cazuri din realitate in naratiuni vaduvite de plasticitatea transfigurarilor artistice – n-ar fi prezentat ceva neaparat nociv daca nu si-ar fi ales drept cal de bataie pagini confectionate de condeieri consacrati ai Scinteii. Indignarea fara margini stirnita in sfere politice, printre proteguitorii celor „atacati“, a facut sa se retraga nesabuitului comentator mandatul redactional si sa fie expediat intr-o zona anonima, unde i s-a dat ragaz sa isi examineze eroarea si sa reflecteze la riscurile exigentelor inoportune. Desigur, in epoca existau deznodaminte infinit mai dramatice, cu sacrificiul libertatilor individuale. Dar draconismul inchizitorial, tradus uneori prin masuri abuzive impinse pina la exterminarea fizica a opozantilor, nu atenueaza socul celui ostracizat numai, supus potopului de umilinte inventate pentru a stirpi orice urma de independenta, chiar printre fideli, potential de aceeasi parte a baricadei.
Obligat la purgatoriu, etichetat in fel si chip, cu un statut ambiguu, de tolerat, fostul promitator cronicar literar de la Contemporanul si-a comprimat in suflet cite dezamagiri si nemultumiri s-au abatut asupra sa, decis a nu permite sa razbata la suprafata, deocamdata, nici semne de orgoliu ranit, nici resemnari sterile. A consumat in sine zdruncinarea acelor convingeri si aspiratii dobindite in tinerete catre demnitatea tuturor, ca pe un pret minim, in schimbul pastrarii intacte a devotamentului pentru literatura. Insa chiar asemenea tel limitat nu era usor de satisfacut, in conditiile degradarii progresive a vietii intelectuale, subordonate agresiv comandamentelor doctrinare, la rindul lor in deriva, viciate de impostura demagogica si primitivism comunizant.

Trebuia un efort preventiv fata de anvergura manipularilor colective, incit sa-i poata fi evitate capcanele. Strategia adecvata se infatisa ca o chestiune personala, dependenta de functiile ocupate, care reclamau mai mari ori mai mici concesii, care ingaduiau mai durabile ori mai fragile aliante in vederea intrajutorarilor oculte. Unii invatau mai repede lectia, o aveau, poate, in singe, altii mai tirziu sau chiar deloc. Crohmalniceanu a adoptat regulile prudentei si cu ele a recuperat, treptat, terenul pierdut. Recomandarea prudentei incununa, cumva programatic, entuziastul sau comentariu dupa aparitia Morometilor si se baza – vorba eroului din roman – pe experienta ce-i permisese sa revie la postul de comentator al actualitatii literare. I s-au sters cu buretele „pacatele“ trecutului sau erau doar capitalizate la dosar, fapt e ca, la finele lui 1953, numele criticului invada vitrinele librariilor pe coperta unei culegeri de Cronici si articole, aprobata spre publicare ca un semn de bunavointa, in premiera. Era si un mod de a-l „indatora“ pe cel favorizat, ceea ce ridica dificile probleme de echilibristica procedurala. Sumarul poarta amprenta orchestrarii, cu chiu cu vai, intre dezideratele „de sus“, legate, la acea ora mai ales, de vestejirea asa-zisului formalism (vezi textul Exagerarea constienta si problemele tipicului) si punerea in evidenta a nevoii de repere stabile, un Balcescu, un Caragiale, insusi Sadoveanu, pentru a remedia imaginea unei contemporaneitati asaltate de puzderia nulitatilor, impinse in fata de afilierea la lozincile imperative.

Servitutea de a trata cu manusi „mladitele“ obediente regimului greveaza si asupra urmatorului volum: Cronici literare, 1954-1956. Patit o data, cronicarul ii menajeaza vizibil pe noii nuvelisti Silviu Podina, Remus Luca, Francisc Munteanu, de a caror productie amorfa aproape ca nu-si mai aminteste nimeni astazi. Citeva pagini introductive, drept memento, legitimeaza angajarea criticului in actualitate, dar previne asupra impedimentului, greu de ocolit, datorat, cind te-ai astepta mai putin, susceptibilitatilor scriitoricesti. Pe arena literara, unde lansarile se produceau metodic dirijate, erau frecvente izbucnirile revendicative ale cite unui autor, „lezat“, dezamagit cind nu recolta cite elogii considera necesare in acerba competitie a clasamentelor administrative. Vanitatile vehemente ajungeau sa prejudicieze functionarea normala a criticii, la intrecere chiar cu „indicatiile“ functionarilor opaci din sistemul inchizitorial al partidului. Demonstratia de orgoliu megalomanic dezlantuit avea s-o furnizeze Zaharia Stancu la primul Congres al scriitorilor, desfasurat intre 18-23 iunie 1956. Drapat in cele mai rudimentare sloganuri ideologice, gata sa ridice in slavi, pe tonul cel mai ditirambic, realizarile regimului, oratorul denunta autoritatilor, cu perfida ingrijorare, oficiul critic indeplinit de Crohmalniceanu, recurgind la joasa insinuare ca a ramas prizonierul unor modele straine spiritului autohton.

Avalansa frazelor umflate, de o capricioasa principialitate, isi dezvaluie in cele din urma tinta strictei rafuieli personale: „Nu va plac cartile mele! Dumneavoastra – tovarase Crohmalniceanu – va place Max Jacob! Sa fiti sanatos, sa tot cititi si sa recititi Max Jacob. Sa scrieti cronici literare o mie de ani de acum inainte, fara sa pomeniti de Descult. Acest Descult insa – evident, fara voia dumneavoastra – face ocolul pamintului incaltat in sandale de aur“. Metafora avea sa obtina o cariera uluitoare, pe fondul ascensiunii ulterioare a autorului catre frinele conducerii vietii literare, cind se daduse uitarii cu totul ca acelasi ins se complacuse intr-un rol dubios in afacerea mizerabilului roman Oameni cu joben. Furat de retorica ranchiunoasa, Stancu pare a avea ceva de impartit si cu bietul Urmuz, improscat cu sarcasme agramate, dupa cum se napusteste, minimalizator, asupra avangardei, desi trebuia sa stie ca radicalismul sau gregar da apa la moara tendintelor restrictive, dogmatice. Se instituia un precedent pacatos, preluat cu vinovata seninatate, pe parcursul anilor, de alti confrati din „virful“ piramidei scriitoricesti, dispusi sa-si razbune infatuari nesatisfacute si care isi simteau periclitata pozitia pe esichierul privilegiilor, obtinute adesea prin nedemne cochetarii cu puterea temporara (exemplul frapant l-a oferit scoaterea din circulatie a antologiei de poezie intocmite de N. Manolescu, masura impusa de „scandalul“ patronat de bonzi ai lirismului in acel moment, ce se considerau diminuati de criteriile antologatorului).

Pentru criticul convins ca merita sa-si lege destinul de al literaturii epocii sale nu se derula citusi de putin roza viata, cita vreme ignora „calculele“ tainice ale unuia si altuia dintre acolitii nomenclaturii. Numeroase altercatii intre critici si scriitori, coalizati in grupari antagonice, cind nu erau perfid cultivate, erau speculate si usurau teribil sarcina de supraveghere si tutela obstructionista. Inlesnit astfel, se producea – in vara lui 1958 – un cutremur de proportii in redactiile revistelor si ale editurilor. Intra iar in colimator Crohmalniceanu si a trebuit sa se auto-flageleze pentru ca incercase discrete deschideri de orizont la Viata Romaneasca. Public, masurile punitive vizau abateri de la legea sacrosancta a indrumarii literaturii de catre partid, dar practic s-a profitat de ocazie pentru o epuratie in scopul „imbunatatirii compozitiei nationale“, intr-un spatiu cultural considerat prea aglomerat de evrei. Victimele s-au numit, atunci, Lucian Raicu, B. Elvin, Sonia Larian, Z. Ornea, Al. Sever s.a. Pe linga plata a nu putine polite, un rol decisiv l-au jucat „notitele informative“ provenite de la „dragi“ colegi de profesie. Itele destructive, combinatiile subterane si de coterie sint mai complexe si mai „perverse“ decit apar in panoramele documentare ale Anei Selejan, decupate in izolarea bibliotecii, cu handicapul unei distante in timp ce oculteaza resorturile reale ale evenimentelor cumplite.

Oricit si-ar fi dorit sa fie la inaltimea iluziilor cu care pornise la drum, criticul Crohmalniceanu suporta consecintele repetatelor stigmatizari si, daca nu-si abandoneaza fascinatia pentru actul creator, lasa altora, pentru un timp, macar, prerogativa de a pune ordine in productia curenta, acordind prioritate obligatiilor universitare si, concomitent, studiului literaturii din perioade anterioare, din perspectiva programelor analitice. La prima vedere, s-ar parea ca cel in cauza executa o miscare de retragere, ca-si cauta adapost intr-o zona linistita, proprice lucrului de perspectiva. In practica, atitudinea lui ramine a unui pionier, care reface harta unor teritorii cunoscute cu ambitia de a trasa cai de acces nebanuite, seducatoare pentru oricine, cu perspectiva a noi satisfactii, intelectuale si sufletesti, de un ordin superior. Intiia lui grija a fost de a readuce in circulatie valori abuziv tinute sub obrocul cenzurii: Rebreanu, Blaga, Arghezi. Dincolo de rigoarea cercetarilor intreprinse, i s-a cerut multa abilitate in distribuirea argumentelor pentru a depasi baremuri si reticente oficiale adinc inradacinate si, mai ales, gogorita frecvent fluturata a „revizionismului“. Cu calm, a demontat stereotipiile continutistice, deplasind accentul analizelor pe identificarea structurilor artistice originale, diferentiate, inconfundabile. Odata inlaturate tabú-urile determinismelor vulgar-sociologice, a fost posibila largirea repertoriului de referinte, cu proiectarea unor lumini integratoare asupra miscarii literare dintre cele doua razboaie, inclusiv a componentelor taxate, ani de zile, drept nocive (pe de o parte „traditionalismul“ de tip gindirist, pe de alta parte socul modernist al avangardei, aberant ridiculizat de autorul lui Descult, mai deunazi). In prezent, aproape ca par de neimaginat dificultatile intimpinate atunci in modificarea codurilor de lectura si in stimularea unui curent optim pentru o receptare supla, eliberata de clisee.

Implicat pina peste cap in elaborarea tratatului pe intinderea a trei tomuri, profesorul de literatura recurge la o stratagema neasteptata si anume „evadarea“ in lumea filmului, unde afla alte impulsuri pentru a-si mentine flexibilitatea perceptiei critice. Dintr-o data dezvaluie, mai mult decit o inedita pasiune, o consistenta cultura cinefilica si revelatoare informatii la zi asupra domeniului. De cum apare revista Cinema, in 1963, Crohmalniceanu semneaza, numar de numar, excelente portrete-sinteza a unora dintre monstrii sacri in materie de regie a filmului: Andrei Tarkovski, Gopo, Federico Fellini, Buñuel, Tati, Kavalerowicz, William Wyler, Jean Vigo, John Ford, Rossellini, Alain Resnais, Antonioni. Daca cineva ar avea buna inspiratie sa le adune, aceste profile, intre copertile unei carti, ar rezulta un compendium de aspecte estetice lamuritor chiar pentru mai exacta situare in context a cautarilor din ultimele decenii, pe plan literar. Pe la mijlocul anului 1966, galeria in sine a marilor figuri oarecum epuizata, se retrezeste in fostul cronicar literar gustul, parelnic adormit, al dezbaterilor de actualitate, pentru care filmul oferea, slava Domnului, materie cit si literatura.

Astfel, initiaza o „cronica a cine-ideilor“ pe chestiuni deduse din vizionarea unor pelicule de data recenta sau mai vechi: Unde incepe si unde sfirseste animatia, Impasurile filmului de anticipatie, Vesnica problema a ecranizarii, Dispare filmul politist?, Este cinematograful o arta a efemerului?, Cinematograful soc, Filmul carbaxin, cu cine tii, spectatorule? s.a.m.d. Aceasta suita de intrebari si raspunsuri va continua, cu minime pauze – in alternanta, intr-un timp, cu alt dialog pe teme teatrale, sustinut prin colaborari la Caietele Teatrului National (excelent „regizate“ de B. Elvin). Patima filmului revenea in forta, cu tinereasca febrilitate, la senectute. Mesajele sale epistolare, din Berlinul exilului de dupa 1992, abunda in referinte la filme de data recenta, ca si la unele de arhiva, cu care nu avusese prilejul a se intilni in tara. Exulta de bucurie la fiecare noua descoperire si se precipita s-o impartaseasca interlocutorilor, de regula mai tineri. In ordinea „descoperirilor“ intra si frecventarea expozitiilor de talie europeana (la Berlin, ca si la Paris). A pastrat, pina la capatul zilelor, intacta miraculoasa aviditate spirituala, capabil sa-si extinda, in toate imprejurarile, propriul perimetru de idei.
Orice imputari i s-ar putea aduce, Crohmalniceanu nu poate fi banuit de indiferenta ori apatie fata de starea imediata a literaturii si actorii ei dinamici. Nici in timpul marilor elaborari, marginalizat din oficiu ori retras voluntar din dezbaterile curente, ochiul sau n-a incetat sa urmareasca nelinistit deplasarile de forte, orice amenintare a precarului echilibru. Cind tocmai lasa impresia ca ar fi abandonat meterezele liniei intii si s-a multumit cu partea sedentara, chiar a doua zi, aproape dupa ce ii apare Literatura romana si expresionismul, isi asuma in Luceafarul o rubrica fixa (inaugurata la 4 septembrie 1971), conceputa indiscutabil ca o foaie de temperatura saptaminala sau un cardiograf pentru a masura, sistematic, pulsul schimbarilor de umoare printre scriitori.

Rubrica se chema Faptele si vorbele, sugerind (vizibil in linia lui Aristarc, cel vindecat de mizantropie) tentatia instalarii intr-un punct de observatie de unde se pot emite, pe linga fugitive judecati estetice, aprecieri cu mai lunga bataie morala, psihologica ori caracterologica, in dorinta de a divulga vicii derivate din frazeologia zilei („vorbele“) in disonanta cu realitatea („faptele“). La inceput intra in actiune mai mult profesorul, pindit de anume reflexe pedagogice si chiar de primejdia contaminarii cu virusul retoricii rutiniere, pe care pornise s-o stirpeasca. De platitudinile conformismului il salvau intuitiile de literat, doldora de lecturi, in masura a-i incita fantezia, macar din cind in cind, pentru a obtine efecte de inzestrat prozator, ca in cazul dialogului imaginar cu umbra lui Miron Radu Paraschivescu (Ipoteza neverosimila, Luceafarul, 2 octombrie 1971). Savuroasa pagina trebuie sa-si fi datorat substanta sentimentului viu de recunostinta fata de autorul Cintecelor tiganesti, ca unul ce favorizase, cindva, debutul criticului la Ecoul. Exista motive a presupune ca relatia cu M.R.P. ii va fi inspirat lui Ov.S.C. un comportament apropiat in raport cu cei mai tineri. Tirziu avea sa devina „tata Croh“ (cum aminteste Mircea Cartarescu), adevarat mentor pentru cohorta „desantistilor“, insa cu mult inainte venea in intimpinarea unui Radu Petrescu, inca student, abia indraznind sa bata la portile literaturii, destul de indecis asupra eventualelor optiuni (vezi referinte multiple in Catalogul miscarilor mele zilnice). De fapt, ambii preopinenti manifestau ezitari, nepotriviri asupra atitudinii de adoptat in conjunctura data. Totusi, intilnirea i-a marcat deopotriva, fiecare revenind asupra imprejurarilor in felul sau. Criticul va gasi oportun sa aseze in rame de un relief pregnant portretul mai junelui confrate de alta data“. Cu peste zece ani in urma, un baiat firav, foarte blond, imi retinuse atentia la seminarii prin volumul putin obisnuit al lecturilor sale si felul «distins» de a se exprima. Punea o nota usor scortoasa si o eleganta vag desueta in tinuta vestimentara; vestonul kaki si-l confectionase, probabil, dintr-o mai veche uniforma liceala, fiindca ii era cam scurt la mineci, dar purta «papillon» si avea mereu camasa proaspat spalata si calcata.

M-a rugat intr-o zi sa-i citesc un roman pe care-l scrisese; nu imi mai amintesc titlul, n-am sa uit insa niciodata cum se infatisa manuscrisul; o carte gata «editata», cu mijloace proprii, foile taiate exact la marimea in octavo, alcatuind coale de cite 16 pagini, filele cu spatiul alb lasat in jur si textul, fara o stersatura, perfect cadrat dupa o lineatura invizibila“! (Piinea noastra cea de toate zilele, 1981, p. 211). Si modul de a fixa detaliile particularizante, si tenta afectiva pusa in aceasta schita de profil anunta filonul evocativ din Amintiri deghizate. De un tratament stimulativ similar s-a bucurat, tot atunci, Costache Olareanu, in faza lui de „ucenic la clasici“. Dar citi n-au tras foloase din disponibilitatea spirituala a lui Crohmalniceanu catre dialogul spontan, neprotocolar, atit in redactiile pe unde a trecut cit si – mai ales – la Universitate? Flerului sau in materie de a incita schimbul de idei, perfecta onestitate in etalarea bogatei armaturi intelectuale, fara a considera obligatoriu si exclusiv valabil punctul personal de vedere, au inriurit evolutia multora din preajma sa. Cu siguranta ca ar avea ce sa relateze, sub acest raport, un Sami Damian sau Lucian Raicu. Insusi mecanismul gindirii criticului se modula potrivit disponibilitatii de a-l asculta si pe celalalt; mai toate textele din suita Faptele si vorbele (rubrica prelungita, cu sincope, ani de zile, la Flacara paunesciana) erau, potential, conversatii imaginare cu un partener ipotetic, pe cele mai diverse subiecte, de la „satietatea literara“ la „fascinatia cuvintului“, de la „exegeza si cabalistica“ la „elogiul autorilor plicticosi“. Cite un titlu de articol capata, datorita vremii scurse, rezonante emblematice: Siguranta, dar si indoiala (Flacara, nr. 27/1977). Ne gaseam in plina exaltare ideologica a „epocii de aur“ si a clama dreptul la „indoiala“ suna cel putin ironic, insemna a lua in raspar tapajul inviolabilelor „certitudini“ trimbitat de autoritati. Departe de a intentiona, ostentativ, vreo abatere subversiva, se insinueaza, totusi, un germene de rezerva, chiar independenta, fata de „linia“ oficial impusa. Discretia nu diminueaza semnificatia distantei luate tacit, iar felul de a o mima, mai in gluma mai in serios, nu-i slabea priza in rindurile auditoriului, dimpotriva. Trebuie sa fi fost aceasta tehnica infailibila a lui Crohmalniceanu de a magnetiza atentia la Cenaclul „Junimea“, de a-si asigura un ascendent, impunindu-se ca mentor atitor remarcabile talente a caror afirmare a ocrotit-o din toata fiinta. Preocupat sa creeze conditii pentru evidentierea fiecarei individualitati autentice iesite in calea sa, criticul a obtinut o neobisnuita sudura sufleteasca de echipa.

In chip mai general, dincolo de comportamentul comprehensiv fata de junii sai emuli, chestiunea investitiei „sufletesti“ in actele acestui extrem de „rational“ om al cartii angajeaza intreaga lui traiectorie in epoca. S-a bizuit pe convingeri, dar acestea nu s-au dezis de sentimente (utopii), intr-un sens care l-a expus iluziilor riscante. Ultima lui mare iluzie pare sa fi fost insusi exilul. Si-a dorit „refugiul“ berlinez, insa a conservat intacte legaturile si a continuat sa se intereseze de evolutia situatiilor, inclusiv a oamenilor ramasi „acasa“. Probe de fidelitate suprema erau colaborarile trimise revistelor din tara, nediscriminatoriu. In prag de a pleca, cumva premonitor, ii stirnea interesul, desi venea cu intirziere, accesul cititorului nostru la vestita descatusare a lui Panait Istrati din Spovedania unui invins. Partial macar, pare ca il pasiona cazul, intrucit isi putea clarifica proprii framintari. Un citat, mai mult decit altele, dintre numeroasele decupaje efectuate demonstrativ, coaguleaza rezonante de similara experienta traita in for intim: „Nevoia de dreptate este un sentiment, nicidecum o teorie. O stiu astazi, dupa o verificare pe scara foarte mare si mii de probe in sprijin. Cu aproape citeva exceptii – citeodata marete, dar care nu modifica drama – toti cei care vin la revolta prin teorie se duc odata cu teoria, la fel cu cei care vin din cauza burtii sau ambitiei si care se duc pe acelasi drum. Dimpotriva, sentimentul este forta care rascoleste intreaga viata si o imparte peste tot“. Crohmalniceanu se simtea solidar cu avatarurile si, indeosebi, cu fervoarea lui Istrati in a se disocia de impostura, de macularea fara scrupule a idealurilor justitiare, de monstruoasa casta a demagogilor, de toate calibrele si culorile.