OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Astăzi, 1 noiembrie 2008, sîmbătă la ora treisprezece şi zece, am terminat prima versiune a cărţii, ceea ce înseamnă că mai trebuie să rescriu totul, ca să nu mai pomenesc şi de munca de croire şi coasere şi de beleaua de a fi profesor de portugheză tot corectînd la o teză care nu-i place pînă ce rămîne împăcat cu sine. Pe urmă se dă la calculator, corectez, se reia pe calculator, corectez din nou şi trec aşa luni în şir. Dacă sînt mulţumit de material mai corectez încă, dacă sînt foarte mulţumit de material încă mai corectez, dacă sînt fericit intru la bănuieli, dacă socotesc că am atins ce urmăream, merge totul la maşină şi se publică. Din acel moment nu-mi mai aparţine şi încep să uit. După ce am uitat totul începe lunga aşteptare a cărţii următoare: va veni, nu va veni? Pînă acum a venit. Frica să nu vină, spaima că m-am secătuit. Am răzuit fundul cratiţei, s-a terminat. Şi întrebarea anxioasă: dacă s-a terminat, ce-o să mă fac? Cum o să trăiesc fără vocile astea, fără nevoia asta ciudată care de la vîrsta de şapte sau opt ani este raţiunea mea şi rostul meu în viaţă? Nu m-am gîndit niciodată să public, s-a întîmplat pur şi simplu, ce mă interesa era să scriu. De totdeauna mi-a fost clar că umpleam hîrtia cu mediocrităţi şi prostii dar aveam o încredere oarbă în geniul meu. Ani în şir înţelegînd

(– Încă n-am găsit, încă n-am găsit)

că toţi erau mai buni decît mine şi totuşi certitudinea că voi fi mai bun decît ei într-o zi. De unde îmi venea certitudinea asta? Simţeam forţa, habar n-aveam cum s-o apuc. Mi-au trebuit secole. Acum, că am reuşit se pune chestiunea:

– Nu-i destul, ai obligaţia să mergi mai departe, aşa că mă aflu din nou la început. Ai obligaţia să mergi mai departe.

Şi chiar dacă-mi las pielea în lupta asta trebuie să merg. Că-mi las pielea e un eufemism: chiar mi-o las. Şi fără piele continui.

Dacă îmi pierd picioarele continui cu cioturile, dacă n-o să am cioturi continui cu unghiile, dacă n-o să am unghii continui cu dinţii. Nu vreau să dau lecţii, nu vreau să arăt nimic, nu vreau să ajut cu nimic: ce mă preocupă e doar să ating miezul miezului şi să luminez totul. Pînă orbesc de atîta lumină.

Şi, odată orb, mă opresc şi merg să mă culc. S-a încheiat călătoria. Şi cea a cititorului totodată: nu ne mai trebuie nimic.

Întîi noiembrie două mii opt,

capul meu plin de lucruri, ce am făcut din viaţă, ce voi face cu ea, un soare îngheţat pe stradă, care nu mă bucură. Apa din piscina unui hotel, tremurătoare, albastră

(pesemne că au vopsit piscina în albastru)

oglindind nori. Un coş scoţînd fum, de cît timp n-am mai văzut un coş scoţînd fum? Sau nu mă uitam? Arbuşti ţepeni de frig. Printr-o asociaţie care îmi scapă îmi vine în gînd Gertrude Stein pe patul de moarte,

– Care e răspunsul?

spunea ea, şi cum ceilalţi tăceau a insistat

– Atunci care e întrebarea?

Am terminat prima versiune a cărţii

(coşul de fum nu se opreşte)

şi eu cu aceste două propoziţii urmărindu-mă. Într-un fel găsesc că, puse aşa una după alta, rezumă ce înseamnă să scrii. Arta e doar asta, care e răspunsul, care e întrebarea.

Iar arta e doar asta pentru că noi sîntem doar asta. Prin geam observ un bărbat negru urcînd coasta cu fiul lui.

Aproape îmbrăcaţi la fel, adică săraci. Doar asta. Urmează două femei, tot negrese, care coboară, cea dinspre partea dincoace gravidă pînă la ochi, ce poartă în burtă o ocupă cu totul. În regulă, am terminat prima versiune. Dar lor cele pasă? Sau piscinei? Sau coşului? Cîtă prezumţie să-mi închipui că ce fac eu e important: că-mi da sufletul perfecţionînd cuvinte, sau crezînd că le perfecţionez, nu valorează nici cît o ceapă degerată. Îngrămădesc rîndurile astea cu un pix adus din hotelul de la New York. Kimpton, asta e gravat pe el, Kimpton every hotel tells a story. Acesta, cel cu piscina, nu-mi tells nici o story, cu o femeie urîtă ieşind printr-o uşă cu sticlă pe care e o inscripţie indicînd Recepţia. Autocolante pe sticlă.

Femeia urîtă îşi trage părul spre spate, îmi piere din minte şi un jurnalist din West Virginia îi ia locul, se numeşte Jeff, mi-a plăcut. Există un cîntec despre West Virginia, de John Denver dacă nu mă înşel. Ce nostim, femeia urîtă a revenit şi Jeff a dispărut. Mi-a dat o primă ediţie din Céline, la sfîrşitul interviului mi-a vorbit de soţie, de copii. Locuieşte într-un oraş de mai puţin de o mie de locuitori şi ştie totul despre mine. Am rămas uluit. În fiecare zi rămîn uluit, de altfel. Ce ţi-ai dori acum, António? Mi-aş dori să fiu un bărbat negru urcînd coasta cu

fiul lui. Mi-aş dori să mi se surîdă dar nu-i nimeni aici în afară de mine. Aşa că-mi surîd singur.

––––––––––––

Text apărut în revista portugheză Visão, din 4.XII.2008. În această revistă António Lobo Antunes are o cronică bilunară.

Traducere din limba portugheză de Micaela GhiŢescu