Autor: 
Categoria: 
Tatiana Niculescu Bran este, între
altele, jurnalist – timp de aproape zece ani a fost redactor la
Radio BBC (secţia română de la Londra) – şi a debutat ca
prozatoare în urmă cu cîţiva ani, cînd, în
toiul mult mediatizatului scandal de la Tanacu, a publicat un
roman-anchetă ce pornea chiar de la evenimentul cu pricina. De
aceeaşi factură realist-problematizantă sînt şi alte două
producţii literare ulterioare ale autoarei: romanul Cartea
Judecătorilor şi piesa de teatru Brâncuşi contra SUA. Odată
cu romanul Nopţile Patriarhului – recent apărut, întîmpinat
de cronicari cu bunăvoinţă, dar (zic eu) inadecvat citit –,
proza Tatianei Niculescu Bran pare să confirme „aşteptările“
unor critici cu mici manii clasificatoare, care, cu condescendenţă,
n-au ezitat să-i aplice etichete precum „proză jurnalistică“,
„proză-document“, „literatură (deocamdată) în afara
mainstreamului“ şi altele asemenea.
Dacă un roman e scris de un jurnalist
şi preia, în ţesătura-i narativă, fapte întîmplate
în realitate, atunci musai să avem de-a face cu o „proză
jurnalistică“ – o proză care, chiar dacă profesionist scrisă,
nu e subsumabilă mainstreamului, ci se situează undeva, într-un
interval obscur, între literatură şi paraliteratură. E o
atitudine comodă în faţa unui text mai consistent decît
ar părea la o prea repede ochire. La rădăcina acestei prejudecăţi
de lectură stau, cred, anumite confuzii conceptuale vizînd
controversatul raport al literaturii cu vasta (şi, pînă la
urmă, dificil de definit) arie a ceea ce numim convenţional
„realitate“. Că în general în proză fantezia pură
nu-i decît o ipoteză utopică – e de la sine înţeles.
Că proza este, în grade diferite (în funcţie de
formula narativă pusă în operă), transcriere a unei/unor
realităţi – e iarăşi o banalitate. Şi nu văd de ce
transcrierea (cvasimimetică uneori a) unor fapte, petrecute deja ori
doar posibile, din realitatea cotidiană ar trebui valorizată altfel
decît transcrierea unor fapte documentabile istoric. După cum
mi-e greu să înţeleg de ce autoficţiunea, de pildă, e
literatură mainstream, iar un roman ca acela al Tatianei Niculescu
Bran nu este.
Unii au citit Nopţile Patriarhului ca
pe un roman cu cheie, aflîndu-se numai la un pas de formularea
supoziţiei că autoarea ar da la iveală, la adăpostul convenţiei
ficţionale, nu altceva decît un reportaj asupra
circumstanţelor nu întru totul limpezi în care a murit,
în 2007, Patriarhul Teoctist. Şi au jubilat copilăreşte
„descoperind“ că, bunăoară, mitropolitul Teofil (din roman) –
pe care Patriarhul nonagenar l-ar fi preferat ca succesor al său –
ar putea fi (în realitate) Mitropolitul Teofan al Olteniei; că
rivalul acestuia, prelatul mason Ioanichie, ar fi nimeni altul decît
actualul Patriarh al BOR şi aşa mai departe, pînă la
personajele secundare ale acestei istorii. În felul acesta,
romanul a ajuns să fie considerat/valorizat dintr-o perspectivă
extraliterară – drept gestul curajos al unei jurnaliste (deghizate
în romancier...) care redeschide, simbolic, „dosarul“
morţii suspecte a Patriarhului Teoctist, lichidat din raţiuni
politice, cu concursul Serviciilor Secrete...
O asemenea lectură este nedrept de
restrictivă. Că în linii mari istoria din Nopţile
Patriarhului va fi „copiind“ personaje şi situaţii din
realitate – deşi cred că e vorba despre ceea ce s-a mai spus şi
scris ulterior în presă în legătură cu evenimentele
respective mai degrabă decît despre evenimentele
propriu-zise... –, că, după propriile-i mărturisiri, autoarea
s-a documentat cîţiva ani înainte de a-şi începe
romanul – este adevărat. Dar la fel de adevărat este şi că
istoria aceasta e scrisă atît de convingător sub aspect
literar (subliniez: convingător mai înainte de toate sub
aspect literar, nu sub aspect... detectivistic), încît te
invită să o citeşti în primul rînd ca pe o ficţiune
şi abia într-o a doua instanţă, eventual, ca document ori
anchetă. În orice caz, nu corespondenţa cu anumite fapte
precise contează aici, ci coerenţa, veridicitatea, autenticitatea
unei naraţiuni ce se serveşte de faptul real ca de un pretext
pentru problematizare, pentru o reflecţie asupra lumii contemporane
– cu fobiile ei, implicit cu ameninţarea (reală sau închipuită,
e o altă discuţie...) a unor conspiraţii oculte – , asupra
Puterii, cu mecanismele, capcanele, subteranele şi fascinaţia ei
şi, nu în cele din urmă, asupra morţii. Substratul metafizic
al acestui roman (în care aluzia márqueziană din titlu
nu e, desigur, gratuită) riscă să fie pus între paranteze de
o lectură confiscată de interesul pentru „dezvăluirile“
politice senzaţionale. E de prevăzut că, peste ceva vreme, atunci
cînd ecourile presupusului complot din jurul Patriarhului
Teoctist se vor fi stins de mult, romanul de faţă va mai putea fi
citit ca un roman cu cheie doar de către un istoric literar. Pentru
ceilalţi, evidentă va fi doar veridicitatea personajelor –
variate tipuri umane angrenate într-un deconcertant conflict al
vanităţilor. Sigur, Nopţile Patriarhului poate fi citit şi ca un
roman-document, în bună tradiţie „realistă“, un document
al unei întregi epoci – începutul mileniului al III-lea
într-o Românie încă neaşezată, bîntuită
de spectrele extremismelor de stînga ori de dreapta, agitată
de impulsuri revanşarde şi de justiţiarisme de operetă. Nebunia
dosarelor fostei Securităţi şi deconspirările regizate ca reglări
de conturi sînt, aici, subiecte tratate cît se poate de
netezist. Nu avem de-a face cu un thriller, cum s-a spus, ci cu un
roman politic.
Autoarea reuşeşte să scrie cronica
unui fapt senzaţional fără a cădea nici o clipă în
senzaţionalism. Un episod „meta“ – în care un tînăr
jurnalist, personaj secundar, intră, în anumite circumstanţe,
în posesia unor informaţii despre iminenta retragere (ţinută
secretă) a Patriarhului şi despre diligenţele întreprinse de
acesta pentru a lăsa în locul său, la conducerea BOR, pe un
favorit al său – semnalizează ironic în această direcţie.
Naraţiunea este simplă, dar nicidecum „jurnalistică“; cele
cîteva scurte pasaje ce rezumă la un moment dat – alb,
sobru, precis – evenimentele „istorice“ din preajma morţii
Patriarhului pot fi atribuite, cu îndreptăţire, acestui
personaj discret (jurnalistul Alexandru Viziru) care se pregăteşte
să trimită ziarului unde lucrează un material surpriză. În
rest, discursul e controlat de un narator perfect impersonal ce
priveşte totul de undeva de sus, cu o descumpănitoare serenitate,
la egală distanţă de personaje, fără intenţia de a da verdicte
morale. Nu există „vinovaţi“ şi „nevinovaţi“ în
această istorie; există, pur şi simplu, oameni. Patriarhul –
personajul istoric controversat – e firesc „umanizat“.
Naraţiunea de o concentrare surprinzătoare (cu o compoziţie
echilibrată, atent supravegheată, fără nimic în plus sau în
minus) urmăreşte ultimele zile din viaţa acestuia,
imaginează/reconstituie nu doar plauzibil, ci şi expresiv un cadru
intim şi o atmosferă, fără nici un fel de notă falsă. În
opulentul palat de la Patriarhie, înaltul ierarh, îngrijit
de cîţiva slujitori fideli (măicuţa Macrina şi şoferul
Cornel sînt personaje foarte izbutite), cunoaşte experienţa
umilinţei de a trăi într-un trup nevolnic, învins în
primul rînd de boală şi de bătrîneţe şi abia în
ultimul rînd de uneltirile semenilor. Firescul frazării, al
imaginii, al gesturilor personajului caracterizează, de la un capăt
la altul, această istorie a confruntării omului (a unui individ
anume şi a Omului generic deopotrivă) cu ideea inevitabilei
perisabilităţi. Romanul Nopţile Patriarhului nu este, cu
certitudine, scris de o „jurnalistă“, ci de o prozatoare în
adevăratul înţeles al cuvîntului.
Tatiana NICULESCU BRAN
Nopţile Patriarhului
Editura Polirom, Iaşi, 2011, 240 p.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters