OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A fost odata o adevarata frenezie culturala numita Postmodernism sau, cu un cuvint putin diferit, Postmodernitate. Pe atunci, volumele academice, dar si cele mai putin savante, arta inalta ca si produsele culturale de consum se straduiau pe orice cai sa etaleze la vedere vocabula magica, pentru a se arata in pas cu vremea. Treptat, termenul a devenit profitabil si in alte domenii decit cel cultural. Intr-un ziar din epoca in cauza se putea citi la mica publicitate un anunt ca acesta: „Vind locuinta postmodernista. Living 50 mp. Raspunsul la casuta agentiei“.

- Se cuvine sa vorbim despre postmodernism mai curind la trecut
Asa cum se intimpla intotdeauna, desi era folosit de mai toata lumea sau exact din acest motiv, sensul ultim al termenului de Postmodernism a devenit tot mai lax, mai evaziv si mai nebulos. Supralicitat, uzat pina la abuz, conceptul in discutie a ajuns sa frizeze confuzia si vidul notional.

In ultimul deceniu al secolului trecut, lucrurile au inceput sa se schimbe sensibil. In privinta asta, chiar si un examen sumar al titlurilor de carti dedicate culturii contemporane se dovedeste revelator. Citind la intimplare din aria anglo-saxona: Beyond Postmodernism, Neo-post-modernism, Post- sau chiar Past-postmodernism, After Postmodernism si asa mai departe. Subtitlurile unor astfel de volume mai includ formule ca In memoriam si au un aer frapant de epitaf cultural. Anumiti autori merg mult mai departe si prezinta neted starea de fapt in termeni ca acestia: „Acum, cind Postmodernismul a murit si sintem pe cale sa-l ingropam pentru totdeauna, ceva total diferit incepe sa se instaleze in imaginatia culturala.“ (Mark America, Olsen Lance, Manifestul Avant-Pop).
E destul de limpede ca in momentul de fata se cuvine sa vorbim despre postmodernism mai curind la trecut. „Ce a fost Postmodernismul?“ este o formula mult mai adecvata decit „Ce este Postmodernismul?“.

Un rapuns posibil la o astfel de intrebare este ca Postmodernismul a fost un fel de interval, de pasaj sau de interregnum intre Modernitate, pe de o parte, si ceva diferit de ea, care era de asteptat sa-i urmeze, pe de alta. Privit retrospectiv, acest viitor odinioara impredictibil a devenit deja trecutul nostru imediat. In mai mult decit o privinta, Postmodernismul seamana cu un vehicul de tranzit, cu care mai toate ariile culturale au trebuit sa se deplaseze pe diverse perioade de timp, ca sa se distanteze de Modernitate. Dar, dupa ce si-a indeplinit misiunea, vehiculul este pe cale de a fi abandonat. Intre jumatatea anilor ’60 si sfirsitul anilor ’80, Postmodern a fost un sinonim curent pentru acum, in timpul nostru.

De fapt, in subtextul discutiilor aprinse despre postmodernism, a existat tot timpul o anumita ambiguitate, daca nu o confuzie intre perioada postmoderna – ca sistem de optiuni intelectuale si ca virsta cronologic succesiva fata de modernitate – si postmodernism – ca un stil de expresie si ca un program de creatie. O sectiune transversala prin bibliografia imensa acumulata in materie ne convinge ca au existat tot atitea, daca nu mai multe postmodernisme cite arii geografice si culturale sau cite domenii ale speculatiei si ale creatiei se pot distinge. Polisemia babilonica a notiunii a generat reactii contradictorii, care au atribuit postmodernismului tendinte absolut incompatibile. El a fost socotit vinovat de istoricism excesiv si simultan de anacronism pernicios, de radicalism nihilist si de conservatorism nostalgic, de comercialism care frizeaza kitschul, dar si de aroganta elitista.

In afara de asta, postmodernitatea a acoperit un spectru de fapte culturale imposibil de controlat si de plasat intr-un sistem unic de referinta. Nu e de mirare ca ea a devenit un fel de omonimie generica, alimentind confuziile si provocind mai multe intrebari decisive care n-au nici acum un raspuns clar. Cind a inceput, de fapt, postmodernitatea, imediat dupa cel de-al doilea razboi sau mai curind dupa epuizarea neomodernismelor radicale si exclusiviste postbelice? Avem de-a face cu o virsta culturala de sine statatoare sau doar cu un prag, o piatra de hotar intre secole ca si intre milenii? In raport cu modernitatea, a fost postmodernitatea un moment cumulativ, de continuitate, sau, dimpotriva, unul exclusiv, de schisma radicala? In fine, daca ne referim la limbajele artei, a existat la acest nivel o realitate de fapt accesibila perceptiei ingenue sau am avut de-a face mai curind cu un produs al constructiei intelectuale, care si-a cautat tot timpul o acoperire in furnitura empirica?

Daca decidem sa ne plasam intr-o perspectiva temporala mai ampla, sfirsim intr-un impas terminologic, semnalat frecvent in dezbaterile despre postmodernism: care sint, de fapt, raporturile dintre modern, postmodern si contemporan? In aceasta situatie, Arthur Danto e de parere ca ar fi preferabil sa se vorbeasca de o „contemporaneitate post-istorica“, instalata dupa moartea artei (After the Death of Art este titlul uneia dintre cartile sale), cind nici un fel de directie clara care sa conduca precis undeva nu s-ar mai putea contura. Dupa Danto, postmodernismul ar reprezenta un stil specific al acestei epoci si noi am fi depasit deja aceasta prima virsta a mortii progresive a artei. El ar fi doar un moment ulterior formularii unor dileme precum „Cind este arta?“. Dar acest moment va fi devenit deja istorie, raminind departe in urma, pe drumul nostru spre Nu se stie unde.

- Au fost tot atitea variante de postmodernism cite tipuri de modernism inalt s-au inregistrat
Postmodernitatea a lansat atacuri concertate impotriva fundamentelor umaniste si impotriva ordinii preexistente, celebrind heterogenitatea, reanimind stravechi viziuni asupra armoniei contrariilor si subminind orice fel de monolit i se ivea in cale. Dat fiind numarul covirsitor de mare de modele moderniste, se poate spune ca au fost tot atitea variante de postmodernism cite tipuri de modernism inalt s-au inregistrat.

In acest fel, postmodernismul a alunecat treptat spre relativism. In idiomurile diferitelor arte, pluralismul postmodern – uneori etichetat si drept eclectism – s-a bazat pe logica lui „Merge orice“, o varianta intoarsa cu susul in jos a convingerii moderniste ca „Nimic nu mai merge“. In circumstantele date, pretentia (fie ea si neintemeiata) a inventiei originale, din nimic, a fost ireversibil compromisa. Postmodernismul a legitimat reluarea oricarei metode, tehnici sau maniere preexistente. Orice element deja existent in repertoriul cultural putea fi readus sub luminile rampei.
In plan speculativ, postmodernitatea a fost perceputa ca post-metafizica si, in mod cert, pan-lingvistica. Cu greu ne-am putea imagina postmodernismul fara post-structuralismul continental – Derrida, Barthes sau Foucault – si fara ecourile sale deconstructioniste pe malul opus al Atlanticului. Importul ipotezelor derridiene pe tarmul Americii, prin portul Baltimore (adica via universitatea Johns Hopkins) si de acolo direct in departamentele de franceza si de engleza, fara sa treaca mai intii prin vamile filozofiei americane, a fost aspru criticat de John Searle. Profesorul de la universitatea din Berkeley a tintit in special cvasi-totala ignoranta a lui Derrida cu privire la filozofia moderna a limbajului, incepind cu Frege si urmind cu Russell, Wittgenstein, Carnap, Tarski sau Quine.

Desi a insistat asupra programului sau de asalt asupra presupozitiilor filozofice si lingvistice ale asa-numitului logocentrism occidental, Derrida ar ramine, nu mai putin decit Husserl insusi, un filozof pre-wittgensteinian. Prin urmare, conchide Searle, mentorul mai curind traditionalist al deconstructiei n-ar putea pretinde titlul de inovator absolut decit in sfera discursului filozofic obscur si hiper-metaforizat.
Ca sa ne oprim la un alt caz din domeniu, pentru pontiful deconstructionist care a fost Paul de Mann conceptul personal de mere reading (simpla lectura) a functionat ca piatra de bolta a unei teorii pe care o putem numi anti-teoretica. In mod paradoxal, de Mann promoveaza deschis o alergie absoluta fata de orice teorii, denuntate ca totalitare, dar aprehensiunea in cauza devine ea insasi cea mai totalitara dintre dogme. In plus, mere reading este un dispozitiv plasat la o asemenea distanta fata de text, incit literaritatea acestuia devine imperceptibila si chiar irelevanta pentru orice cititor profesionist.

Privind lucrurile dintr-un unghi strict ideologic, o atitudine demna de tot interesul fata de postmodernism a venit din partea stinga a arenei politice. In mod foarte semnificativ, de cite ori postmodernismul a fost evaluat din perspectiva marxista, linia de separare a apelor atitudinale a coincis perfect cu Cortina de Fier. Leftistii occidentali au simpatizat cu dispretul postmodernist fata de valorile canonice si cu neincrederea lui in marile naratiuni umanist-universaliste. Asa-numita complicitate a postmodernismului cu stilurile de viata consumeriste, ca si toleranta sa fata de kitsch n-au generat reactii ostile in Europa de Vest.

In schimb, in Europa de Est postmodernismul a fost identificat prompt drept simptom al decrepitudinii ireversibile a capitalismului tirziu. Practic, in fiecare arie geopolitica din Europa de Est, postmodernismul a avut o alta infatisare. O serie de trasaturi rar sau deloc prezente in Europa de Vest sint comune postmodernismelor est-europene. Una dintre acestea a fost atitudinea fata de Proletkult si fata de ideologizarea culturilor nationale, dupa ocuparea Europei de Est de catre sovietici. Bolsevismul a incercat sa distruga complet tot ce existase inainte de el. Strategia sa negativista a fost la fel de violenta ca radicalismele moderniste europene de toate culorile. Comunismul s-a autoprezentat drept o politica de modernizare radicala, care urma sa se extinda de la industrie si de la agricultura la individ si la valorile sale umane fundamentale.

Orice avea a face cu comunismul era prezentat sub eticheta de Nou: Noua industrie, Noua economie, Noua clasa conducatoare, Noile relatii sociale, dar mai ales preamaritul Om Nou. Cercetatorii Manifestului Partidului Comunist sint de acord ca el reprezinta: „…Textul fundamental al modernismului politic internationalist, deja in virsta de o suta cincizeci de ani“.
Noua Ordine si Omul Nou care erau asteptate au fost rapid urmate de Noua Literatura. O literatura care urma sa se debaraseze de orice traditii si sa instaureze noi standarde, noi canoane, criterii, genuri si forme noi, ca si noi teme sau stiluri de expresie. Renasterea realismului a fost la rindul sau prevazuta in acest proiect global. Astfel s-a nascut realismul socialist, care avea in comun cu fostele avangarde optiunile radicale si anti-burgheze.
In Romania, de pilda, efortul de recuperare a asa-numitei traditii avangardiste interbelice a fost vadit in scurta perioada a dezghetului dintre 1965 si 1971, urmata de revolutia de tip asiatic a lui Ceausescu. Acesta a fost contextul in care tema postmodernismului apare in mediile intelectuale romanesti, la mijlocului decadei a opta.

Tinerii scriitori optzecisti – autointitulati textualisti – au inceput sa revendice retrospectiv, abia dupa caderea comunismului, o orientare postmodernista. Debutul lor ca postmoderni a fost, de fapt, un efort sistematic de a recupera si de a reboteza tot ce ar fi putut fi resuscitat ca potential precursor al postmodernismului.
Cu timpul, postmodernismul a devenit un adevarat fetis si a reusit sa stabileasca punti trainice intre literatura si alte arii sau practici culturale, precum arhitectura, urbanismul, artele frumoase sau muzica. In special in ultima decada dinaintea caderii comunismului, unele dintre tarile est- si central-europene au fost scena unui tip aparte de postmodernism, strict nominal, un program teoretic amplu si cu o voce distincta, dar cu minima acoperire in productia literara. In pofida unei asemenea lipse de substanta a productiei literare zise postmoderniste, avocatii est-europeni ai postmodernismului l-au transformat intr-un instrument eficient al impotrivirii fata de agenda comunista.

Dupa decembrie ’89, fervoarea renascuta a sincronizarii cu Vestul a dat un anumit impuls postmodernismului romanesc. Rezultatul absolut palpabil a fost un fel de carnavalizare a postmodernismului, care devine atractiv la nivelul consumului cultural popular. La inceputul ultimului deceniu al veacului trecut, postmodernismul devenise sinonim cu tot ce este agreabil sau demn de atentie, capatind conotatii favorabile universale. Studentii din domeniul umanist n-ar fi acordat atentie nici unui curs care nu afisa in titlu notiunea passe-partout. In planul strict teoretic, imitarea discursurilor post-coloniale, feministe sau multiculturaliste a intretinut obsesia postmodernismului, intr-un trafic continuu de imprumut reciproc al conceptelor la moda.
Odata cu amurgul secolului si al mileniului, retetele si programele celor mai tinere generatii de autori etaleaza la vedere simptomele mortii anuntate a modei postmoderniste.
Nu s-a brevetat inca nici un nume pentru aceasta noua sensibilitate, hranita cel putin declarativ de inovatiile tehnologiilor media. Cele mai recente manifeste ale acestei generatii anunta ca literatura viitorului va expedia la groapa de gunoi a istoriei metafizica gradinii de zarzavaturi, dar si fanteziile inconsistente ale urbanismului modern, impreuna cu traditia narcisista postmodernista a anilor ’80.