OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inainte de orice altceva, postmodernismul a fost un mod de a vedea aflat in dioptriile noastre, semnele sale de manifestare cele mai pregnante fiind de gasit cu precadere in studiile despre postmodernism.
Dar nu s-a schimbat radical si modul nostru de a vedea in ultimul timp?
Productia culturala a noilor medii – a-sa-numita realitate mediagenica, realitatea virtuala, hipertextul – a necesitat brevetarea unor noi categorii analitice. incercarea de reconditionare si de adaptare a vechilor concepte postmoderne n-a dat rezultate, desi citiva dintre fostii pontifi ai deconstructiei au incercat sa se reconverteasca in profeti timpurii ai acestui tip particular de cultura.

Pina la un moment dat, dezvoltarea asa-zisei scriituri electronice a fost in mod eronat considerata drept o ilustrare si o dezvoltare a ipotezelor mai vechi ale lui Derrida si ale lui Baudrillard cu privire la textualitate, la reprezentare si la media. Privite insa dintr-un unghi teoretic riguros, astfel de tentative se arata discutabile.
O ramura particulara a post-structuralismului tirziu a pretins sa tina pasul cu dezvoltarea culturii bazate pe computer. in acest context, in special Derrida si Baudrillard s-au autoproclamat teoreticieni ai noilor tehnologii. Dar bibliografia critica bogata, acumulata intre timp, demonteaza pertinent asemenea veleitati. Ea sesizeaza modul abuziv in care Baudrillard omologheaza realitatea virtuala drept forma de manifestare a hiper-realului, in sensul in care – incepind cu volumul sau America (1986) – teoreticianul francez prezinta televiziunea si parcul de distractii Disneyland drept ilustrari ideale ale unei non-realitati distopice sau ale unei realitati imaginare de gradul al treilea.

Modul in care Derrida defineste pentru uz propriu conceptul de virtualitate, cu precadere in consideratiile vizind realitatile „spectrale“ sau substanta halucinatorie a anumitor reprezentari politice, a suscitat in cel mai bun caz dubii, daca nu reactii violente din partea profesionistilor domeniului.
Chiar si cazurile semnalate sumar mai sus ne avertizeaza impotriva echivalentelor riscante intre realitatea virtuala, pe de o parte, si dimensiunea spatiala a vizualului, pe de alta, care camufleaza glisaje riscante de sens. Cel mai periculos dintre ele este sugerarea unor afinitati axiomatice intre atributele scriiturii electronice, pe de o parte, si esteticile postmodernitatii, pe de alta. Sau, altfel spus, stabilirea unei legaturi directe intre doctrinele postmoderne si textualitatea electronica.
Este, fara indoiala, tentant sa abordam literatura in termenii unor polaritati, ca organizare lineara versus organizare spatiala, text ca experienta a profunzimii versus text ca experienta a suprafetei, foraj hermeneutic versus navigare (sau chiar surfing), structura arborescenta, deci ierarhizata, versus structura rizomatica libera sa prolifereze, ordine versus haos, continuitate versus fragmentare si asa mai departe. Dupa care sa omologam a doua serie de termeni drept simptome convergente ale postmodernitatii si ale textualitatii electronice.

- Noile medii de comunicare
Numai ca, la un examen mai strins, supozitia ca frontiera dintre modernitate si textul tiparit, pe de o parte, si post-modernitate si textualitatea electronica, pe de alta, ar trece printre termenii acestor doua serii de antinomii se dovedeste inexacta si creatoare de iluzii proiective. in fapt, noile medii de comunicare joaca pe ambele panouri care, privite din aceasta perspectiva, devin complementare. O dilema de tipul „Oul sau gaina?“ devine aici inevitabila. Sint conceptele generate de noile tehnologii mai adecvate analizei literaturii pre-existente a postmodernitatii? Sau invers, aceasta literatura este stimulata de mijloacele noilor tehnologii – cum par sa sugereze in primul rind romanele lui Thomas Pynchon sau cele ale Don DeLlilo?
insusi conceptul de virtualitate ar fi un caz in speta. Destinul sau poarta amprenta manicheismului, avindu-si sursa in binomul scholastic – cu surse aristoteliene – in actu versus in potentia. Cele doua aceptii antinomice contemporane sint deopotriva prezente in evaluarea spatiului literar virtual: pe de o parte cea de contrafacere, de fals (to fake), de iluzie, de simulare de tip specular; pe de alta parte, cea de proces (to make), de generare infinita.

Un alt concept alunecos pe care postmodernismul a incercat sa si-l anexeze a fost cel de Cyberspace, cu o cariera spectaculoasa in cele mai neasteptate arii culturale, incepind cu teoriile artelor si sfirsind cu reclama.
Putini sint cei care stiu ca avem de-a face cu o simpla metafora epistemologica, inventata de scriitorul William Gibson la inceputul anilor ’80, intr-un faimos pasaj de 33 de cuvinte, aflat pe pagina a treia a primului roman din trilogia care include Neuromancer (1984), Count zero (1986) si Mona Lisa Overdrive (1988). intr-un comentariu ulterior de larga circulatie, autorul insusi a emis o asertiune edificatoare privind realitatea spatiala la care se refera propriul sau concept: „There is no there, there“ (Nu exista nici un acolo, acolo). Liber de orice traditie culturala, recipientul vid al acestui neologism a functionat de la bun inceput ca o virtualitate pura sau, cum s-a mai spus pe drept cuvint, ca un catalizator de visuri.
Mai toata terminologia care isi are impulsul in cartea lui Gibson este, in esenta sa, de fibra ludica. Principala sa disponibilitate este sa ne sensibilizeze fata de teatralitatea latenta a lumii produse cu ajutorul computerelor. Tot ce se petrece si se produce aici tine intr-un fel de sfera spectacolului, a evenimentului si exploateaza dublul tais al vocabulei englezesti performance.

- Postmodernismul si cultura Avant-Pop
Conform uneia dintre figurile-cheie ale culturii Avant-Pop – un succesor declarat al postmodernismului – „cei mai multi dintre practicantii timpurii ai Postmodernismului care au ajuns la constiinta maturitatii in anii cincizeci, saizeci sau saptezeci timpurii au incercat din rasputeri sa se tina departe de linia intii a noii si puternicei realitati mediagenice, care devenea rapid scena celor mai intense schimburi sociale. Postmodernismul s-a vazut pur si simplu antrenat de motorul mediilor populare, care pina la urma l-a ucis. Iar din ramasitele sale s-a nascut Avant-Pop-ul“ (Mark America, Lance Olsen, Manifestul Avant-Pop).
La o analiza atenta, efortul de a identifica noi tipare de semnificatie in literatura electronica, numita de unii postmoderna, poate fi considerat ultimul episod al unor cautari la fel de vechi ca si cultura europeana.

- Utopia Intertextualitatii infinite
De-a lungul diverselor virste culturale europene, misiunea de a incarna modelul perfect al proiectiei totalizante a fost atribuita selectiv cite unui tip de produs cultural. in Evul Mediu a fost Catedrala, in secolul luminilor, Encyclopedia, in Modernitate, Cartea lui Mallarmé (poate si romanul proustian, el insusi o catedrala de cuvinte, dupa cum sugera chiar autorul in eseurile sale despre Ruskin), in postmodernitate utopia Intertextualitatii infinite in care fiecare parte reflecta intregul. in sfirsit, pentru adeptii noilor medii, gratie hiperlink-urilor, matricea virtuala a tuturor textelor posibile, capabila de autoregenerare, devine Hipertextul.

Acest tip de textualitate reclama o interpretare axiomatic infinita, si postmodernitatea a abuzat de acest concept in toate privintele, mai ales profitind de tehnici precum mere reading. La inceputul anilor ’90 acest tip de abuz este identificat de Eco drept overinterpretation (hiperinterpretare) si este adus in instanta in dialogurile sale publice cu Jonathan Culler, Richard Rorty si Christine Brook-Rose. Dupa Stefan Collini, editorul dialogurilor lui Eco cu cei de mai sus, acesta si-ar fi exprimat astfel protestul impotriva manipularii perverse de catre unii a ideii de semiosa infinita. Necesitatea de a stabili limite axiomatice ale interpretarii – indiferent ca sint colective, istorice sau ambele – nu este noua. Cu atit mai putin dupa aparitia teoriilor interpretative orientate spre cititor (reader oriented) si a variantelor acestora, incluzind-o pe aceea a Scolii din Konstantz. Seful ei, Hans Robert Jauss, miza pe o anume autoritate a comunitatilor interpretante, pe care postmodernitatea le-a privit cu reticenta drept instante opresive. in conditiile date, cum reuseste Eco sa-si conduca barca intre Scylla si Charybda? Prima sa mutare a fost sa atace sloganul postmodern „Merge orice“: „Se pot totusi stabili anumite limite, dincolo de care e posibil sa spunem ca o anume interpretare este proasta si inadecvata. in calitatea sa de criteriu, poate ca solutia mea cvasi-popperiana e prea slaba, dar ne e suficienta ca sa cadem de acord ca «Nu merge orice!››“.

Facind un pas mai departe pe aceeasi cale, Eco dovedeste ca exista diverse grade de acceptabilitate a interpretarilor, desi de regula criticii folosesc textele ca sa acrediteze cele mai indraznete deconstructii: „De unde provin aceste grade ale acceptabilitatii? Cum lucreaza aceste criterii de evaluare si cum urmaresc comunitatile interpretative ghidajul lor? Un raspuns general si convenabil ar fi ca trebuie sa ne asezam intotdeauna in perspectiva interpretilor anteriori, fiindca orice interpretare noua e automat o provocare si o contestare, o punere in cauza a uneia mai vechi. Prin urmare, avem intotdeauna posibilitatea sa adoptam punctul de vedere al istoriei interpretarilor textului. in fond, aceasta istorie ne ofera coeficientii indispensabili de siguranta sau, dimpotriva, de incertitudine, dintre care unii au radacini filologice profunde.“

Exista un grad mare de certitudine ca Homer a scris inaintea lui Dante. Pornind de aici, sustine Eco, „putem fi siguri ca textele homerice au fost produse inaintea Divinei Comedii si deci ar fi foarte greu sa incercam sa le interpretam ca posibile alegorii ale martiriului cristic“. Suspiciunile privind posibilitatea asa-zisei interpretari libere de orice constringeri este doar unul dintre simptomele unui sindrom de saturatie aflat in plina manifestare. Ca intotdeauna, flexibilul si versatilul Eco se afla in avangarda si, in cazul acesta, avangarda este past-postmodernista. Dupa recviemul in memoria Postmodernismului, care se scrie nota dupa nota chiar sub ochii nostri pe partitura culturii contemporane, ce ne asteptam sa urmeze?

O posibilitate ar fi un tip aparte de renastere a spiritualitatii, in cele mai diferite dintre acceptiile sale. Stiinta contemporana executa viraje in directia cooperarii si complementaritatii cu toate ariile transcendentei.
O intrebare-cheie totusi ramine fara raspuns: pe ce s-ar putea intemeia o astfel de noua ordine a viitorului? Modernitatea s-a bazat pe inovatie si in toate privintele cuvintul sau cheie a fost noul. Replica postmodernista s-a intemeiat pe memorie, reluare si renastere a deja existentului. Fiecare in felul sau si in directii opuse a jucat pe aceeasi carte, cea a epuizarii. Unde si-ar putea gasi cheia de bolta o noua orientare diferita de ambele? S-ar putea gasi un punct de sprijin intr-un Dincolo, o Transcendenta a sensului? O transcendenta estetica sau, poate, una etica.

- Intr-un fel, Postmodernismul a fost o Apocalipsa, o judecata finala a tuturor traditiilor
O asemenea axiomatica a lui Dincolo ar presupune neaparat o cotitura hermeneutica decisa a discursurilor culturale, religioase, stiintifice sau artistice, pe care Gianni Vattimo o anticipase deja cu o vreme in urma. Secolul XXI pare sa manifeste un interes acut pentru sensurile reale sau transcendentale ale umanului. A le aborda in mod eficient presupune o anumita convergenta a dimensiunilor estetice, etice, istorice, formale si spirituale ale creatiei. La rindul lor, metadiscursurile literaturii ar urma sa-si reorienteze interesul catre devenirea formelor literare, intr-o conexiune semnificativa cu limbajele si cu tehnicile celorlalte arte. Dar mai ales sa redefineasca contextele creatiei si sa ridice la o noua demnitate istoria literaturii si orizonturile sale explicative. intr-un fel, Postmodernismul a fost o Apocalipsa, o judecata finala a tuturor traditiilor. in sfera productiei simbolice, sfirsitul de secol si de mileniu a accentuat dramatic acest sentiment eschatologic. Dupa moartea anuntata a Postmodernismului, dupa penitenta sa inevitabila, va incepe in mod sigur altceva.