OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioan Chirilă, la finalul unei emisiuni pentru BBC, înregistrată în 1997, îmi spunea că el nu e jurnalist, e cronicar. Jurnalişti ar fi Bob Woodward şi Carl Bernstein, cei care l-au răsturnat pe Nixon, el, care scrie despre pasele, driblingurile, golurile şi ratările din fotbal, e doar cronicar. Într-o lume în care toţi se consideră jurnalişti (mari, faimoşi, cu priză, cu rating), poate că ar trebui să ne întoarcem la vorbele lui Ioan Chirilă. Nu e nimic înjositor să fii cronicar. A face o cronică a meciului sau a scrie o cronică a timpului tău – iată o îndeletnicire dintre cele mai onorabile. Sigur, pentru asta ar trebui o întoarcere la fundamentele meseriei, grav perturbate. Adică la credibilitate şi la scrisul întors cu faţa către cititor. La abandonarea ifoselor şi la înfrînarea de a juca un rol – al celui mai ştiutor. Cronicarii vremii noastre sînt tocmai acei jurnalişti care caută să aducă ştirea cît mai repede în redacţii, care tremură de frig în faţa vreunei instituţii de stat, în aşteptarea unei declaraţii scrîşnite. Probabil, nu e încă timpul celor care îşi fac onest meseria, trebuie cît mai multă stridenţă, manipulare, răcnete şi înjosire. Păcat că presa a căzut în păcatul politicienilor, a împrumutat limbajul politicienilor şi a început să capete culoarea mediului în care se mişcă.

 

Ultimele săptămîni, de campanie, au scos multă mizerie în presa românească. S-a revărsat în valuri, a depăşit cotele de avarie. S-au făcut interceptări (ilegale), am aflat cam cum se discută în spatele draperiilor. Un personaj invitat, pînă de curînd, la televiziuni, în postura de analist politic, care, pe vremuri, se credea viitorul Ministru de Externe, oferă, stupefiant, cîteva mostre de comentariu extrem de „elevat“: „despre ce p... mea vorbim“ şi „i se va baga p... pînă-n epiglotă“. Reprezentantul statului român îl îngînă, pare un şoarece fiert, acceptă scenariul propus de cei doi „investigatori“. Sînt în acele înregistrări trei personaje care provoacă o întîlnire cvasi-conspirativă. Primul, Sorin Roşca Stănescu, îl joacă după cum doreşte pe reprezentantul statului, al doilea, Bogdan Chirieac, pare o ordonanţă şireată, care vrea să pară impozantă, limbajul de argou folosindu-l dezinhibat, ca să-şi intimideze invitatul (de fapt, ce caută Bogdan Chirieac în acea întîlnire, în ce calitate participă?), al treilea, Cătălin Macovei, intră în joc, se hlizeşte, intervine, corectează, îşi ia angajamente (cel puţin verbale), e satisfăcut că aceşti „monştri sacri“ ai presei îl bagă în seamă, îl invită la masă, la discuţii. Bodega devine lupanar. Întilnirea, de fapt, n-are nici o finalitate. Cred că aici avem un detaliu semnificativ. Discuţia are loc la sfîrşitul lunii septembrie. Dacă Sorin Roşca Stănescu urmărea o investigaţie jurnalistică, de ce n-a ajuns să fie publicată? Dacă reprezentantul ANI, Cătălin Macovei, avea date despre conturi în străinătate ale liderilor PDL, de ce nu le-a investigat pînă la capăt?

 

De fapt, întîlnirea celor trei n-a fost un demers jurnalistic sau o informare despre primele rezultate de la ANI. A fost o jalnică delimitare a teritoriilor. „Jurnaliştii“ s-au făcut că vorbesc despre „interesul public“, iar şeful ANI că veghează la „integritate“. În acest caz, sînt de făcut două observaţii. Prima, situaţia devoalată în ultimele zile n-ar trebui să extindă anatema asupra tuturor jurnaliştilor. În general, un ziarist obişnuit obţine cu greu o întrevedere cu un demnitar român, la care respectivul să alerge imediat. Cătălin Macovei a răspuns „prezent!“, chiuind aproape de bucurie că e băgat în seamă de cei doi „monştri sacri“. Dar nu se poate generaliza, într-un registru grosier de campanie, că întreaga presă se comportă aşa. De fapt, în unele comentarii s-a căutat să se folosească acest caz pentru a decredibiliza presa, indiferent dacă aceasta e făcută de directori de ziare sau de jurnalişti care culeg ştiri. Cîtă vreme informaţia, în România, chiar de la televiziuni, chiar distorsionată de comentarii partizane, îşi face loc, orice generalizare e falsă şi nu reflectă realitatea şi diversitatea presei (e de remarcat că, în România, forţa Internetului şi a bloggerilor a crescut enorm, iar informaţia a putut fi culeasă, fără paraziţi, şi din acest mediu virtual).

 

A doua observaţie tine de contextul acestor înregistrări. E campanie electorală, dar asta nu schimbă natura umană a celor trei. Şi nu elimină semnele de întrebare faţă de politicienii enumeraţi. Practic, instituţiile statului au destule informaţii, dar anchetele, investigaţiile nu sînt niciodată încheiate (cazurile lui Cătălin Macovei şi cel al procuroarei Angela Ciurea sînt emblematice: ei nu pot – sau nu doresc – să-şi facă meseria pînă la capăt şi atunci livrează frînturi de informaţii către presă). Şi rămînem în registrul vorbelor: politicienii nu sînt niciodată anchetaţi pînă la capăt, întodeauna ceva sau cineva din mediul politic stopează cercetările, ziariştii au informaţii parţiale, pe care fie le amplifică, fie le distorsionează, fie le folosesc ca armă de şantaj.