OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bogdan CRETU
Lecturi actuale. Pagini despre literatura
romana contemporana
Editura Timpul, Iasi, 2006, 210 p.

intre tinerii cronicari care au rasarit pe scena noastra literara dupa 2000, Bogdan Cretu este unul dintre cei mai harnici. Asistent la Filologia ieseana, autorul a tinut sa debuteze in 2005 prin doua volume cu viteze diferite: un decupaj de cronici literare sArpegii critice. Explorari in critica si eseistica actuale (2000-2005)t si un eseu monografic: Matei Visniec, un optzecist atipic.

Unul aparut la Editura Timpul, celalalt – la Editura Universitatii „Al. I. Cuza“ din Iasi. Recent, tinarul critic a mai publicat un volum de Lecturi actuale. Pagini despre literatura romana contemporana, iar „pe teava tunului“ se afla un studiu – la origine teza de doctorat – despre utopia negativa in literatura romana. Un mod de a arata nu numai faptul (banal) ca, departe de a se exclude, foiletonistica si critica universitara se completeaza, ci si ca volumele de cronici coopereaza bine cu „sintezele“ unitare, amplificindu-le rezonanta si, totodata, oferind imaginea vie, diversa a unei identitati critice in progress. Faptul ca autorul avanseaza apasind nu doar pedala lejera a fragmentarismului publicistic, ci si pe cea grava a studiilor sintetice merita apreciat. Pe de alta parte, optiunea in cauza implica asumarea unui risc: a valorifica tot ce publici presupune, alaturi de responsabilitatea pe termen lung fata de „intimpinarile la cald“, curajul de a-ti asuma editorial atit minereul de pret, cit si inevitabilul material steril, rateurile s.cl.

Intr-o nota preliminara autorul ne explica franc despre ce e vorba: „Cartea de fata este o continuare a anterioarelor Arpegii critice, adunind cronicile de peste an. (din Adevarul literar si artistic, Cultura, Observator cultural si Insemnari iesene – n.m.). Daca acolo ma opream asupra unor volume de critica literara si eseu, de aici tocmai acestea lipsesc“, adaugind cu modestie precauta: „Nu stiu daca mai e nevoie sa o spun: volumul de fata nu are nici macar pretentia unei panorame in care lacunele intrec in amploare prezentele; el este, pur si simplu, o modesta colectie de cronici literare, de «minuturi» critice s.a.m.d.“ Bun, dar nu e totusi cam repede – anul si „recolta“ de cronici in volum? Imi si imaginez numarul de tomuri ale autorului peste vreo citiva ani, numai bun pentru un CV universitar impresionant...

Inainte de a purcede la o lectura in filigran, voi incerca sa schitez o „harta“ a optiunilor sale din acest volum. Sectiunea de „Poezie“ contine cronici la volume originale si reeditari semnate de Mircea Popovici, Ana Blandiana si Constanta Buzea, Mihai Ursachi (2), Emil Brumaru (2), Octavian Soviany (2), Vasile Gogea, Horatiu Ioan Lascu, Radu Andriescu, Robert Serban, Dan Bogdan Hanu, plus Manualul de literatura al „nouazecistilor“ Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Daniel Banulescu, Lucian Vasilescu, Mihail Galatanu, Nicolae Tone si Floarea Tutuianu, urmate de niste „insemnari razlete despre tinerii scriitori“ si de o serie de cronici despre volumele a 12 poeti din „generatia 2000“ (Dan Coman, Tudor Cretu, Teodor Duna, T.S. Khasis, Claudiu Komartin, V. Leac, Stefan Manasia, Ruxandra Novac, Andra Rotaru, Dan Sociu, Radu Vancu, Elena Vladareanu – o adevarata epopee!). „Proza“ e reprezentata, firesc, aproape exclusiv de romane: reeditarea (la Corint) a Vietii pe un peron de Octavian Paler, „italianul“ Moartea la Tomis de Marin Mincu, prefata la volumul Manuc de Victoria Comnea (minus fraza conventionala de final), primele doua romane ale trilogiei Talpi de Nichita Danilov, Ul Baboi si alte povestiri de Mariana Codrut, Catrafuse de Richard Wagner, Chemarea lui Matei de Florina Ilis, Circul nostru va prezinta: si Cu putin timp inainte de coborirea extraterestrilor printre noi de Lucian Dan Teodorovici, Trimisul nostru special de Florin Lazarescu si Baiuteii fratilor Florian.

Un alt volet, cuprinzind volume diaristice si confesive semnate de Paul Goma, Johnny Raducanu, Aurel Dumitrascu, Sorin Stoica se intituleaza, cam pripit, Autofictiuni, jurnale (s-o fi purtind autofictiunea, dar ce are ea cu fragmentele memo ale lui Johnny Raducanu?), pentru ca ultima secventa (Antologii, traduceri) sa „expertizeze“ sinteza despre avangarda rusa a universitarei iesene Livia Cotorcea si florilegiul despre aceeasi „zona“ al poetului basarabean Leo Butnaru, antologia de proza scurta austriaca Pe fluviu in jos. Proza noua din Austria alcatuita in parteneriat de Johannes Gelich si „cluboptistul“ O. Nimigean (in traducerea altui „cluboptist“, Michael Astner, care semneaza si talmacirea cartii lui Richard Wagner), distopia din fabulosul Le Palais des rêves de Ismail Kadare si o recenta traducere din Sade. Aceasta lectie finala pentru timpurile noastre marcate de moda pansexualismului „transgresiv“ inchide simbolic cercul deschis cu recenzarea volumului Izobare de Mircea Popovici, supravietuitor iesean al „generatiei razboiului“ si „precursor“ ignorat al poetilor douamiisti...

Pretutindeni se simte dorinta cronicarului de a nu ramine prizonierul exclusiv(ist) al vreunei grupari. Optiunile identitare ale acestui iesean originar din Constanta transpar totusi vizibil din ponderea masiva a autorilor ieseni comentati sau din simpatia aratata „modelului“ Marin Mincu (vizibila mai ales in emularea teoriilor despre textualism/textualizare si autenticitate si in textele despre poetii douamiisti). Mai curind critic de text decit de verdict, Bogdan Cretu este un comentator laborios si informat, care prefera oricind elogiul nuantat unei executii spectaculoase. Stilul sau e persuasiv pina la redundanta, cu ample prologuri contextuale, lovituri piezise cu adresa de obicei vaga si divagatii in marginile subiectului, cu paranteze confesive... Un amestec de muscaturi „pe de laturi“ si replieri oportune ii caracterizeaza atitudinea. In general, nu-i place sa riste, preferind sa aiba intotdeauna „spatele asigurat“ si asentimentul tacit al facatorilor (institutionalizati) de ierarhii contemporane, pe care-i comenteaza constiincios si reverentios. Poate si din acest motiv, desi semnalizeaza adeseori in directia intransigentei impetuoase, in practica dovedeste o prudenta „cuminte“, asezata, timorat-caldicica.

O exceptie – deloc originala! – de la regula cuminteniei comode este dezgustul mereu afisat al cronicarului fata de „zorzoanele intertextuale“ optzeciste si, mai ales, ale lui Mircea Cartarescu (proprii, de fapt, mai ales gruparii lunediste bucurestene). Consideratiile ulcerate, preluate parca ad litteram de la magistrul sau Marin Mincu si de la altii, ating o culme atunci cind contrapun autenticitatea tragica din Jurnalul lui Sorin Stoica „maimutarelii penibile“ si „fitelor feciorelnice“ ale autorului Levantului. De altfel, elementul de legatura dintre Arpegii... si Matei Visniec... il constituia polemica autorului cu „optzecismul ideologic“ si, in particular, cu Postmodernismul romanesc al lui Cartarescu, desfiintat (nu fara argumente) intr-un comentariu prezent in ambele volume.

Aceasta revolta „douamiista“, partial justificata, dar buna mai mult ca strategie de afirmare, nu e cu nimic mai valabila decit fixatia oedipiana a „optzecismului“ incriminat fata de Nichita Stanescu si neomodernismul saizecist. Bogdan Cretu nu pierde, apoi, ocazia sa vitupereze, la marele general, impotriva „mizerabilismului necopt“ al noilor veniti, insa cind trece la comentariul „cu amanuntul“ al poeziei congenerilor devine atit de generos-nuantat ca nu mai stii pe cine refuza de fapt (unica „radere“ apasata il are ca victima pe tizul timisorean Tudor Cretu). Poate fiindca opteaza pentru „acreditarea valorilor reale“ din sinul gruparii si pentru ignorarea „nonvalorilor“... Caci – intr-adevar – Radu Vancu, Manasia, Dan Coman, Teodor Duna sau Ruxandra Novac reprezinta o „falanga a poeziei anilor 2000 care neaga [...] mizerabilismul“.

Exista si destule inconsecvente, rezultate probabil din dorinta de a impaca si capra si varza. Criticii care aplica poetilor etichete globale gen „neoexpresionism“, „minimalism“, „mizerabilism“ sint urecheati (tot la marele general), ceea ce nu-l impiedica pe autor sa foloseasca el insusi respectivele etichete de cite ori e cazul. Certati sint si „pudibonzii“ care au strimbat din nas la Infernala comedie a lui Brumaru, dar autorul insusi nu se poate abtine sa nu emita, timid, rezerve similare. Cei care l-au taxat de antisemit pe ultimul Paul Goma sint contrazisi global, insa fara probe concrete: pozind in radical „pro-Goma“, cronicarul nu risca de fapt mare lucru... Undeva, Dan Sociu este declarat „autor livresc“, chiar daca „prozaismul, consemnarea frusta, prozaica a existentei triviale par a trece in prim-plan“.

Dar cu asemenea argumente orice poet cit de cit cultivat si cu constiinta conventiei literare poate fi declarat „livresc“... Scriind despre poezia spiritualizata a Constantei Buzea, tinarul critic afirma ca judecata „prin prisma strict estetica“ ar tine de „cautarea emanciparii expresive“, nu de radicalitatea/autenticitatea marturisirii (din fericire, isi ia vorba inapoi citeva rinduri mai incolo, elogiind aceasta achizitie „de data recenta“ a poeziei). Nu lipsesc afirmatiile hazardate. In cronica-prefata la „romanul istoric“ Manuc al Victoriei Comnea, Bogdan Cretu afirma negru pe alb ca de la Principele lui Eugen Barbu si Tache de catifea de Stefan Agopian „romanul nostru nu a mai cunoscut o mai buna reconstituire de epoca“ (oare?). Involuntar delicios este insa autorul atunci cind – pornind de la elogiul machist al bordelurilor interbelice de catre Johnny Raducanu – exalta candid „metoda educativa“ a mersului la dame de altadata in opozitie cu mult mai ipocritul si mai nocivul „adulter de azi“ (de parca in interbelic nu existau adultere...).

Din fericire, discursul critic s-a emancipat in buna masura – chiar daca nu de tot! – de stingaciile si scolarismele care bruiau ici-colo volumul sau foiletonistic de debut. Citeva „linii de forta“ promit pe viitor dezvoltari stimulative. Este urmarita cu destula consecventa (explicatia fenomenului fiind lasata, ironic, in contul „spiritelor sintetice“) mutarea „cu tot cu bagaje“ in aria romanului a unor optzecisti „de prim-plan“ precum Mircea Cartarescu, Nichita Danilov, Mariana Codrut sau Matei Visniec, afirmati „juvenil“ in poezie sau proza scurta (totusi, cu exceptia primilor doi, exemplele sint nefericit alese). Ar fi de subliniat, pe aceasta linie, atentia sporita acordata „optzecistilor atipici“, aflati in afara ortodoxiei ideologice a generatiei (Danilov, Soviany, Mariana Codrut, Vasile Gogea, Aurel Dumitrascu) dar si a atipicilor pur si simplu (de la Paul Goma la Johnny Raducanu si cvasinecunoscutul „boem risipitor“ Horatiu Ioan Lascu).

Comentind productia poetica a „falangei nouazeciste“, autorul apreciaza reintegrarea lirismului ontologic in formula biografismului demitizant, dupa deliricizarea metodica si tehnicista incercata de „optzecismul canonic“. Comentariile la volume de proza sint in general exacte, cu observatii sugestive privind calitatile „de export“ si neajunsurile romanelor lui Marin Mincu, dar si cu evaluari decomplexate ale „tinerei“ proze scurte austriece fata cu cea autohtona si cu o interpretare pertinenta la romanul „svabului ratacitor“ Richard Wagner. Comentator atent de poezie si proza deopotriva, Bogdan Cretu se arata a fi insa cel mai in largul sau atunci cind isi pune la bataie calitatile de cunoscator avizat al utopiilor negative: modul in care „curata“ miezul distopic rezistent al romanului Viata pe un peron al lui O. Paler de zgura emfatica, sentimentaloida, discursiv-eseistica, observatiile de adincime referitoare la poezia Ruxandrei Novac, analiza romanelor lui Danilov si Kadare sint puncte de virf ale cartii.

Constiincios pina la surdinizarea spiritului critic, autorul isi permite din cind in cind mici atacuri cu armele „maestrilor“, dar eficienta lor risca adeseori sa se piarda din cauza excesului discursiv. Bogdan Cretu este un cronicar serios, cu merite evidente, care insa nu isi pune suficient personalitatea in valoare. Desi consistente, articolelor sale nu le-ar strica ceva mai mult nerv. Micile bravade „baietesti“ arata ca simte acest lucru. Numai ca, pentru a depasi carenta in speta, este nevoie de mai mult, inclusiv de punerea unei anumite ordini in idei... Deocamdata, volumele foiletonistice ale lui Bogdan Cretu imi par a fi mai ales niste utile (anti)camere de rezonanta pentru eforturile personale de sinteza.