OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am redescoperit caracterul penibil al fotografiei in 1997, la Akademie Schloss Solitude, o rezidenta princiara de baroc tirziu, izolata arogant pe o inaltime dominind dealurile abrupte si satele risipite din Baden-Würtenberg. Reuniti acolo pentru citeva luni de proiectele noastre comune, Josif Király si cu mine am decis sa facem o prezentare constind dintr-o mie o suta fotografii alb-negru. Miza nu era numarul in sine, incurajat de subiect (mai amplul proiect Arhiva de Istoria Artei) si determinat de spatiu – un interesant coridor curb, lung de peste 50 m, segmentat de usi si de ferestre vitrate ce dadeau prezentarii un potential didactic pe care contam.

Miza era, ca de multe ori in travaliul nostru comun, explorarea ideii de cantitate in ramificatiile ei conotative, fie ele tematice, simbolice, emotionale sau de orice alt ordin care imi scapa acum. Drept care ne-am incuiat pentru doua saptamini intr-un minuscul laborator foto si am trecut de la unul la celalalt, intr-o rutina dezvoltata ad-hoc si perpetuata ulterior, clisee, hirtie virgina, hirtie procesata, pensete, foarfeci, lupe de masurat claritatea, clesti de rufe (folositi la uscare), scurte comentarii, exclamatii de frustrare, mici povesti menite sa ne ridice tonusul. Penibilul acestei munci vine din citeva aspecte ce tin (pentru mine cel putin) de domeniul evidentei: in primul rind izolarea optica (de multe ori si sonora) de universul exterior, capatind prin prelungire intensitati de criza autista. Apoi caracterul ei umed: totul este legat/dependent/determinat de vecinatatea/raportul cu medii lichide (revelator/fixator/apa de spalare). (Oricine a lucrat intr-un laborator foto isi aminteste, cred, obsesivul zgomot al firului de apa cazind in tasta de spalare; sau enervanta scurgere a aceleiasi ape debordind in chiuveta.) In fine, obiectul insusi al muncii este un generator de frustrari. Dimensiunea minuscula a cliseelor, paloarea lor greu de descifrat, combinate cu dorinta de (in general, nu?) acuratete a produsului final fac din acest maraton static o munca aproape sisifica, unde raportul succese/ratari e atit de aberant, incit e practic incorporat procedurii.

Cred ca experienta de la Solitude (dublata desigur si de perseverenta noastra in a cultiva fotografia ca mediu preferential de lucru) a declansat in mine un proces de reflectie retrospectiv/proiectiva. Pe de o parte, mi-am amintit fascinatia pe care o aveam in timpul studentiei pentru exact acest moment – procesarea in camera obscura. Faceam atunci fotografii nu atit din placerea declansarii aparatului sau a dominarii anturajului prin cadraj (motivatii subliminale frecvente la multi fotografi amatori), ci exact in anticipatia trudei solitare in laborator, cind puteam introduce corectii si opera analize de detaliu. Pe de alta parte, am inceput sa compar travaliul meu in domeniul digital/interactiv cu aceasta zona retrasa – a fotografiei. Si mi-am dat treptat seama ca fotografia este, de fapt, un reziduu preistoric incorporat unei tehnologii de reproducere. Fotografia pastreaza puternice elemente de travaliu initiatic, si de aici probabil atractia pe care o exercita inca asupra tinerilor aflati la virsta unor fundamentale transformari.

Caracterul initiatic al fotografiei mi se pare acum la fel de evident ca si penibilul ei, in care isi afla de fapt originea. (Si sint sigur ca doar incultura mea in domeniu ma face sa nu pot oferi bibliografie de referinta pentru acest subiect.) Citind scurtul meu text in raspar, oricine va gasi acolo constructele de baza ale ritualurilor initiatice: intunericul, apa (elemente de trecere); lumina punctuala (aparatul de marit); semnele criptice (negativul); umbrele si proiectiile (copierea); uscarea si iesirea la lumina. De la Nigredo la Albedo – putrezire/spalare/resuscitare – cam asta e, pe scurt, fotografia manuala. Adaugati la aceste elemente repetitia, cu imediata ei consecinta – epuizarea fizica, urmata (in cazurile fericite) de consolarea “bunului