OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-o ambianta haotica si tensionata, odata cu alegerea presedintelui Lech Kaczynski, ofensiva ultraconservatorilor pare sa fie deopotriva reflexul si consecinta unei frustrari – a anilor de comunism si a vidului politic survenit din discreditarea Aliantei democratice de stinga (SLD), care guvernase intre 2001 si 2005 (si din care si-a facut aparitia presedintele Aleksander Kwasniewski).

Cind, in toamna lui 2005, conservatorii cistiga legislativele in fata dreptei liberale, iar extrema dreapta intra in guvern, prin populistii din Samoobrona (Samoobrona Rzeczpospolitej Polskiej/Autoapararea republicii poloneze, fondata in 1992 de Andrzej Lepper, un fost membru al Partidului Comunist Polonez) si ultracatolicii din Liga familiilor poloneze (LPR, formatiune mai recenta decit Samoobrona, dar avind radacini in traditia istorica a nationalismului polonez), neputinta in fata ofensivei conservatoare devine o evidenta.

Interdictia avorturilor, prezenta ostentativa a Bisericii, populismul agresiv al gemenilor Lech si Jaroslaw Kaczynski – pe scurt, tentatia autoritarismului la care a fost supusa Polonia in ultimii ani nu prevesteste nimic bun. Un autoritarism care se manifesta si in relatille cu presa; inedit, in orice caz, de la prabusirea comunismului: fratii Kaczynski practica eliminarile directe si fara comentarii in toate agentiile presei publice (PAP), refuza orice interviu suparator, inclusiv atunci cind vine dinspre jurnalistii straini, in adunarile internationale. Apararea valorilor numite „nationale“ ori a celor „morale“ ajunge sa fie o adevarata obsesie a acestei drepte provocatoare si inversunate.

Readucerea in prim-plan a dezbaterilor legate de condamnarea la moarte, introducerea unei discipline noi in scoli – „istoria patriotica“, al carei nume are un iz nationalist, ori a catehismului in probele de bacalaureat, explicite in programul ministrului educatiei, Roman Giertych, toate acestea sint, deopotriva, nelinistitoare. Caci amestecul genurilor si confuzia planurilor nu sint, aici, erori politice sau de guvernare, ci strategii si metode. Cind cursurile de poloneza includ poemele lui Ioan-Paul al II-lea nu mai este vorba despre literatura, nici despre recuperarea unor texte odinioara interzise, ci despre un clericalism primitiv si agresiv. Cind teoria evolutiei este „denuntata“ ca fiind „o minciuna legalizata si prezentata sub forma unui adevar“, in favoarea creationismului, cind, in biologia predata in scoli, cuvintul „copil“ ia locul cuvintului „embrion“, nu este vorba despre o „simpla“ diferenta lexicala, ci despre prezenta constanta a Bisericii in ordinea publica – sociala, politica, mediatica, scolara –, care spune multe despre neputintele si resemnarea adevaratilor democrati si a spiritelor libere in fata vehementei nationaliste si populiste.

Ce semnificatie capata, in acest context, situarea fata de Europa occidentala?
Concept geografic inainte de toate, Estul se raporteaza intotdeauna la un Vest, desigur, ceea ce, implicit, il relativizeaza, dar il si incarca de o dimensiune diferita – orientalitatea –, adica tot ceea ce nu apartine, in mod strict si fara rezerve, spatiului occidental. Prin urmare, Polonia sau Finlanda sint, in acest sens, „orientale“, pentru ca nu vin din traditia romana, ci din cea slava si ugro-finica; dupa cum, pentru Grecia si Romania, de pilda, recunoastem cu usurinta filiatia bizantina.
Exista, asadar, in aceasta reprezentare a Europei, un model geometric, care pleaca de la un nucleu de cercuri concentrice – cel roman si cel germanic, deci de la Carol cel Mare pina la cele dintii state semnatare ale tratatului de la Roma (din 25 martie 1957), care sint si statele fondatoare ale Comunitatii Europene. Dar, prin „botezul“ roman din 966 si convertirea la catolicism, Polonia se recunoaste ea insasi ca apartinind primului cerc european. De altfel, cuvintul Wschód desemneaza, in poloneza, deopotriva Orientul Apropiat sau Extremul Orient si lumea rusa, tatara, sovietica etc.

Daca intelegem prin orientalitate tot ceea ce nu este occidentalitate (printr-o excluziune cam simplista, este adevarat), adica tot ceea ce nu apartine traditiei romane, catolice sau protestante, germanice sau laice, de la Iluminism incoace, atunci Polonia este, fara indoiala, o tara occidentala, caci criteriul limbii nu este nici suficient, nici indeajuns de pertinent pentru a stabili o diferentiere radicala si definitiva. Daca ar fi astfel, atunci bascii nu ar intra in zona occidentalitatii... Influentele non-occidentale din cultura poloneza nu pot fi, insa, contestate (coabitarea cu populatii de traditie bizantina ori cu tatarii musulmani), dar acestea sint asimilate inca din secolele al XV-lea si al XVI-lea (era, de altfel, reprosul adus de cavalerii teutoni, cu o viziune mai restrictiva a crestinismului si a occidentalitatii; cf., de exemplu, Liga Hanseatica).

Caci Polonia a cunoscut si expresia spiritului Luminilor à la française (prin Constitutia din 3 mai 1791, insurectia din 1794, lupta nationala din secolul al XIX-lea etc.), iar fidelitatea ei este dubla: fata de universalismul european, pe de o parte, si fata de orientalismul national, pe de alta. De aici si pledoaria pentru deschiderea frontierelor cit mai spre Est, catre masa continentala a Eurasiei. De aici si disponibilitatea manifestata de polonezi fata de lumea slavo-bizantina: limba rusa va fi, in vremea lui Ladislas, limba de curte la Cracovia, catolicismul polonez va cunoaste influentele religiozitatii, ca si cultul icoanelor venind dinspre Rutenia ortodoxa; printul Adam Czartoryski a fost deopotriva un mare patriot polonez, dar si ministru al afacerilor externe al lui Alexandru I, inainte de despartirea de Rusia lui Nicolae I.

Toate aceste legaturi cu lumea slavo-bizantina duc la atitudini diverse fata de spatiul rusesc, estic, in general, care se manifesta cel mai adesea sub forma unor obiceiuri si a unei sensibilitati rusofile apartinind mai degraba domeniului inconstientului – care nu are, insa, dupa cum stim din psihologie, nimic secundar. Sint disponibilitati, inclinatii speciale pe care „sufletul“ polonez nici nu le disimuleaza, nici nu le cosmetizeaza. Problemele si confuziile apar atunci cind, intocmai ca in politica dusa de cei doi frati Kaczynski, nationalismul agresiv incearca sa evacueze orice referinta la influentele decretate ca fiind „exterioare“, instituind, astfel, in mod violent si rudimentar, alte valori, oficiale. Autoritarismul si brutalitatea de care au dat dovada monarhii rusi, iar, ulterior, puterea stalinista nu i-a impiedicat pe multi polonezi sa ramina sensibili la potentialul creator al lumii rusesti. Propagarea unei viziuni rusofobe a servit mereu la legitimarea liberalizarii politice si economice, a privatizarilor, a adeziunii la NATO – toate acele schimbari care nu au sedus, in mod spontan si de la bun inceput, societatea poloneza.

Or, Polonia de astazi este impartita intre dorinta de a uita un trecut dureros de tara dublu ocupata (de catre Germania nazista si, apoi, de Uniunea Sovietica) si privirea spre Europa occidentala. Pe de alta parte, apare vointa de a trai, in sfirsit, din plin si intru totul senin, o independenta tardiva, de a putea reafirma o identitate specific poloneza. in acest peisaj de psihologie colectiva, Samoobrona vehiculeaza agitatia nationalista si xenofoba, antisemita si antigermana, teoriile complotului, opunindu-se Uniunii Europene si NATO-ului, printr-un sovinism primar si revendicarea galagioasa a unor masuri autoritare. Liga familiilor poloneze se inscrie in traditia istorica a nationalismului polonez. Regasim, si aici, xenofobia, antisemitismul, carora li se adauga integrismul catolic (prin refuzul categoric al avortului, condamnarea virulenta a relatiilor homosexuale etc.).

Ceea ce este nou si nelinistitor in aceasta configuratie este nu atit intrarea celor doua partide de extrema dreapta in guvernul polonez, cit brutalitatea atacurilor la adresa Uniunii Europene, fondul de gregaritate si primitivism care caracterizeaza o parte a clasei politice poloneze. Este, totodata, tendinta explicita de a consolida aparatul de Stat, cu tot ce presupune acest lucru: eliminarea din spatiul public a celor care devin incomozi, modificarea legii referitoare la radiodifuziune, interventiile repetate ale puterii in difuzarea (deformarea) informatiei, extinderea autoritatii prezidentiale, crearea unui Institut National al Educatiei, ale carui prerogative tind sa legitimeze interventiile conservatoare, ultracatolice, si radicalismul clerical in invatamint. Li se adauga, totodata, restringerea ingrijoratoare a pluralismului si politica retrograda, pe care, din nefericire, lumea europeana este constrinsa – formal si juridic – sa o accepte ca atare: caci, chiar daca, vertiginos si sigur, Polonia civilizata se preschimba, pe masura ce apar noi dispozitii si interventii sovine, xenofobe sau antisemite, intr-o Polonie arhaica si reactionara, atita vreme cit Lech si Jaroslaw Kaczsynski sint la putere, ei ii reprezinta, din nefericire, pe polonezi.