OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Teatrul National „Mihai Eminescu“, Chisinau (Rep. Moldova)
Povesti de familie de Biljiana Srbljanovic
Regia: Mihai Fusu
Scenografia: Victor Grusevan
Conceptie muzicala: Alexandru Tarsu
Cu: Leo Rudenco, Luminita Tacu, Ghenadie Galca, Snejana Puica, Diana Decuseara, Alexandru Plesca

Greu de spus de citi ani n-au mai vazut spectatorii bucuresteni o montare de la Nationalul din Chisinau (in Romania, dar mai putin in Capitala, vin – cind vin, deci rar – cu precadere productii ale Teatrului „Eugen Ionescu“, al carui director artistic e Petru Vutcarau, el insusi invitat de succesive ori sa lucreze in Romania ca regizor), iar intimplarea a facut ca venirea la Bucuresti a Povestilor de familie puse in scena de Mihai Fusu sa aiba loc cu citeva zile inainte de un programat turneu al spectacolului in Franta (anuntat la fata locului, dar suspendat, din cauze obscure, ulterior…). La fel de greu de spus cit de reprezentativ poate fi un singur spectacol pentru o tara cu destul de multe institutii teatrale si productii aferente, in cazul in care aceasta reprezentativitate ar preocupa pe cineva. Deocamdata, Povesti de familie e un spectacol bun, cu un aer in acelasi timp familiar si distinct in relatie cu mediul teatral romanesc, intr-un festival acoperind o plaja valorica si estetica foarte ampla.

Respectind principiul, cu universala aplicabilitate in Estul Europei, dupa care nimeni nu-i profet la el acasa, Biljiana Srbljanovic e, de un deceniu, un dramaturg de succes pe continent, piesele i se joaca in toate limbile si pe toate meridianele, mai putin in limba in care sint scrise si in tara autoarei, Serbia, unde Srbljanovic e considerata adeseori ca o iconoclasta (distrugind una dupa alta icoanele spiritului national), cam la fel cum e privita, din unghiul croat al perspectivei patriotiste, Dubravka Ugreˇsi´c. Dintre piesele scriitoarei belgradene, Povesti de familie e, totusi, oarecum neutra geo-politic: desi plasata marcat in contextul razboaielor din fosta Iugoslavie, textul vorbeste despre geneza si mecanismele cruzimii cotidiene, invatata pe terenul de joaca, intre saritul corzii si julirea genunchilor adolescentini.

Disolutia familiei traditionale si prapastia intergenerationala sint temele predilecte ale teatrului contemporan (cel putin ale celui european si nord-american), iar concluzia generala e ca solutie pentru prabusirea valorilor familiale nu exista, iar copiii au ramas singuri pe lume fiindca mama si tata nu-i inteleg ori nu-i asculta. Fiii sint niste anarhisti (cind nu teroristi) domestici, iar parintii – infrintii revolutiei saizecioptiste (sau, dupa caz, anticomuniste), esuati in ritualul boulot-metro-dodo, eventual drogati de media – a se vedea (dintre textele jucate in Romania) de la Chip de foc al lui Marius von Mayenburg si In rolul victimei (Oleg si Vladimir Presnyakov) la Vitamine de Vera Ion. Piesa cu o tema flagrant de similara, Povesti de familie e un pic (mai mult) altceva: o arheologie a felului in care copiii de azi devin parintii de miine, iar intr-o lume lipsita de autoritate si supraveghere jocul de-a violenta naste violenta. Povesti de familie sau la ce bun parintii…

In montarea lui Mihai Fusu, spatiul de joc (si de joaca al „copiilor“) e despartit de cel destinat spectatorilor printr-un gard inalt de plasa (peste care, din fericire intr-o singura scena, unul dintre actori isi adreseaza monologul direct publicului, un moment destul de perimat ca formula pentru iara prin tigani se-nteleg si altii). In acest perimetru partial inchis (celelalte trei laturi ale patrulaterului scenei sint delimitate conventional – probabil, la „sediul“ de la Chisinau, ea are alta structura decit la Sala Atelier a Teatrului National Bucuresti), printre paturi pe care sint desenate cu creta usi si ferestre, trei copii (doi baieti si o fata) se joaca de-a familia.

Cu inconstienta virstei, ei preiau satiric-parodic rolurile propriilor parinti, relatiile marcate de ierarhia sexelor si virstelor si discursurile educative din propriile case, rescriind aceste istorii familiale dupa propriile impulsuri (ca de obicei in piesele de conflict intergenerationist, violent-mortal). In curtea lor apare o fata, muta si speriata, factor disturbator al acestor jocuri refulatorii; si pentru ca e o intrusa, pentru ca rolurile sint deja impartite, iar loc nu mai e decit pe cea din urma treapta a persecutiei familiale, ei ii revine partitura ciinelui. Partitura persecutatului ideal, tinta ideala a cruzimii copilaresti, trebuind sa treaca test dupa test (de umilinta), pentru a atinge stadiul integrarii in familia ad hoc a terenului de joaca. Iar teatrul celor 101 moduri de-a ne ucide parintii continua…

Distributia Povestilor de familie e o combinatie interpretativa foarte interesanta: un actor (Leo Rudenco) inclinat sa joace figuri „patriarhale“, tati de incredere la un capat al spectrului si capi di mafia cu suflet de copil la celalalt (dar sa nu ni-l imaginam in Pisica pe acoperisul fierbinte si nici in Rocco si fratii sai…); in schema familiala, el e de preferinta tatal. Un altul (Ghenadie Galca) cu vocatie de fraier de cartier si prieten de nadejde (ah, Horatio…) pina la bataus de cartier si golan gentil; iata fiul. O actrita (Luminita Tacu) pentru care ar trebui sa va imaginati, cu masura necesara, energia improvizatorica, uitindu-si citeodata pe traseu partenerii de scena, a Maiei Morgenstern in trupul copilaresc al Dorinei Chiriac, in stare sa domine, de jos in sus, orice partener de scena, agresind si lasindu-se agresata in variate versiuni de mama. Si o alta (Snejana Puica), reusind sa gaseasca nuante multiple (chiar daca nu infinite, caci nu era cazul) intr-un rol cvasimut (amintind, de foarte departe, de cel jucat de Madalina Ghitescu in Vitaminele regizate de Ana Margineanu), trecind de la un sugerat retard mental la strategii de sfidare si istetime infantila surprinzatoare. As zice ca distribuirea lor e una dintre calitatile regizorale ale spectacolului…

Din pacate, insa, pentru Povesti de familie, repetarea pina dincolo de epuizare a esteticii (a jocului si constructiei) in „inscenarea“ vietii de familie, vazuta prin ochii fiilor si parodiata de ei, face sa se piarda din virtutile textului, care contrabalanseaza unui crescendo al violentei jocului de-a tata, mama si copilul un proces de maturizare si constientizare a personajelor, pe masura ce „secretul“ intrusei se lasa intrezarit, odata cu includerea ei in joc. Finalul, revelatia modului traumatizant in care violenta invatata acasa si exersata printre tobogane se poate materializa in ordinea realului, vine ca un pumn in ceafa, din negurile scriiturii mai degraba decit din evolutia starii de fapt scenice. Dar, la urma urmei, ce mai conteaza…