OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cind, in 1993, am citit prima oara Sapunul lui Leopold Bloom de Nora Iuga (achizitionat intimplator, din curiozitate, de la libraria Cartea Romaneasca), numele autoarei nu-mi spunea nimic... Din vina mea, fireste. Proaspat student la Litere, nu eram inca pregatit pentru intilnirea cu acest tip hipersofisticat si, totodata, hiperautenticist de literatura. intr-un fel, cartea Norei Iuga mi-a deschis apetitul pentru el. Am citit-o plezirist, pe sarite, in toate directiile, strabatind in diagonala pasajele onirico-fantasmatice, sarind peste unele pagini de flux al constiintei care mi se pareau prea obscure si revenind asupra secventelor transparente, de neorealism biografic, cu incursiuni in medii de scriitori romani contemporani de care inca nu auzisem. Astazi, recitind-o la modul „profesionist“, in editia hardcover de la Polirom, imi dau seama ca prima lectura nu fusese tocmai gresita. Aceeasi senzatie de santier biografic, de luxurianta polifonica si de senzorialitate cruda, sub presiune, de experimentare hedonista a mai multor identitati stilistice, de inegalitate compozitionala si vitalitate poetica, de combinatie intre experienta virstei crepusculare si tineretea debordanta a sensibilitatii – o combinatie devenita, deja, marca „fetitei cu o mie de riduri“.

Un roman antiepic
in mod evident, nu avem de-a face cu un volum recomandabil categoriei numite de Albert Thibaudet „cititori de romane“. Sapunul... este o confesiune „totala“ adresata, in primul rind, nevoii de autenticitate a celor infestati de literatura. Un roman antiepic, cu mai multe nuclee romanesti lasate deliberat in suspensie, cu doua mari planuri cind paralele, cind interferente, alternind contrapunctic: unul explicit autobiografic, cu flash-back-uri autoscopice, divagari eseistice, evaziuni poetice si recaderi in mizga cotidianului ceausist, altul puternic fictionalizat, experimental, polifonic, urmarind in oglinda – pe sistemul dezbaterii de idei si al dosarelor de existente – raportul dintre omul anonim, artist si obsesia Puterii. (Anti)romanul unei poete care simte nevoia sa se reinventeze, sa experimenteze si sa intre mereu in competitie cu tinerele generatii (in cazul de fata cu optzecistii), in conditiile in care majoritatea noilor romane ale epocii imprumuta structura modulara, deliberat haotizata, proliferanta a poemului. in treacat fie spus, deplasarea spre proza a Norei Iuga se suprapune peste cea a citorva poeti „optzecisti“ importanti (Cartarescu, Stoiciu, Danilov) si a unor membri ai Aktionsgruppe Banat din anii ’70 (Herta Müller, Richard Wagner), constienti de impasul poeziei si de nevoia expandarii sale narative...

Nepublicabil in anii elaborarii sale, Sapunul... nu a apucat sa fie predat nici unei edituri, aparind abia in 1993: a-l discuta prin prisma „literaturii de sertar“ mi se pare insa imprudent, desi – in mod evident – avem de-a face cu o reactie la agresiunea unei istorii alienante. Cartea ar fi putut sa inceapa de oriunde si sa se incheie oriunde daca autoarea n-ar fi tinut sa marcheze autoreferential – prea strident si emfatic, dupa gustul meu – inceputul si sfirsitul acestei scrieri datate septembrie 1986-octombrie 1989. Tipologic vorbind, ea se inscrie in descendenta a doua mari istorii pseudo-joyceene aparute in Romania deceniului noua: Dimineata pierduta de Gabriela Adamesteanu si, mai putin, Sala de asteptare a lui Bedros Horasangian, cu precizarea importanta ca Nora Iuga „joaca“ pe cartea autobiograficului asumat, iar Sapunul lui Leopold Bloom ofera o holograma patetica si un palimpsest al propriei subiectivitati. Decor – Bucurestiul din ultimii ani de ceausism, un cartier muncitoresc dezolant, apartamentul de bloc al Norei Iuga si al sotului ei, regretatul poet si traducator George Almosnino. O betoniera parasita, dezolanta, imagine a apocalipsei regimului, domina simbolic romanul... Epicul e sistematic sabotat, iar naratiunea – aparent aleatorie, divaganta, digresiva. in schimb, exista citeva personaje memorabile, „rupte din viata“: mai intii naratoarea, cu toate datele biografice ale autoarei reale.

Apoi sotul ei, „Nino“, abulic, introvertit, absent din realitate, cu o sanatate extrem de precara, minata de citeva accidente vasculare (a mai trait doar doi ani dupa aparitia acestui volum, care ii e, de fapt, dedicat). in fine, Aneta Oprisan, o vecina batrina, vulgara si birfitoare, Femeia Simpla care isi exhiba cinic si familiar intimitatea si filozofia de viata pragmatic-primitiva in fata doamnei stingace, artificiale, crispate de politetea specifica intelectualei inadaptate, devitalizate de literatura. Vizitele doamnei Oprisan si reflectiile livresti, marcate intre paranteze, ale „doamnei Norica“ (adevarate reactii de aparare...) amintesc, pina la un punct, dialogurile intre simpatica mahalagioaica Vica Delca si Ivona Scarlat din Dimineata pierduta. Doua tipuri antinomice de feminitate, legate totusi prin amintiri comune dintr-un Bucuresti disparut: „Plimbarile acelea pe malul Dimbovitei vechi, trasurile, bisericile si birturile si laptariile din Drumul Sarii... un trecut in care ati existat amindoua. Si daca scormonesti si mai adinc, ai sa descoperi ca intotdeauna, de-a lungul existentei tale, intr-un colt de bucatarie, a existat o doamna Oprisan, grasa, batrina, vulgara, birfitoare, o femeie care seamana cu toate matusile, cu toate gospodinele, fara de care viata ar fi ingrozitor de sterila“.

Romanul este, in fond, istoria „in timp real“ – urmarita la modul diaristic, dar cu dezvoltari oniric-suprarealiste si eseistice – a unei obsesii livresti incepute odata cu achizitionarea unui sapun dintr-o Alimentara si terminate cu oferirea lui unui copil al strazii care-l ingurgiteaza, innebunit, printre gunoaie („O cafea, o tigara si iar aceste foi albe sub ochii mei, sub pixul care se supune ca o ordonanta la toate capriciile creierului. Aseara, inainte de culcare, am rasfoit un volum de eseuri de Dieter Wellershoff – la pagina 279, unde s-a deschis cartea din intimplare, am citit ca sotia lui James Joyce se numea Nora si ca invatase la Institutul de Maici Sf. Ursula, undeva in Irlanda probabil –, azi sintem in 25 aprilie, se implinesc exact sapte luni de cind scriu la aceasta carte si de cind ma obsedeaza sapunul lui Leopold Bloom. Ciudat“).

Daca dubletul feminin mentionat pare a tine prim-planul, in fundal – si in planul de adincime – se afla un antierou avind ceva din Joyce si din personajul sau, Leopold Bloom. E vorba de George Almosnino (in planul biografic) si de „omul fara insusiri“ Marcel Albu (in planul fictional), ultimul – prezentat in secvente cu caractere cursive. in opozitie cu el si cu sotia lui, doamna E. – alter ego de ordinul doi al autoarei – evolueaza pictorul Nicki Birsan (macho inteligent si amoral, avid de glorie, un fel de Nicolae Breban) si perechea sa feminina, Wanda. intr-un dialog cu acesta din urma, E. isi teoretizeaza, la modul cvasi-livresc, optiunea morala, existentiala si afectiva pentru artistul ipostaziat in figura evreului umil, marginal si abstras, forma paradoxala, intoarsa de noblete: „

Stii ca marii scriitori, adevaratii artisti sint in fundul sufletului lor niste oameni foarte umili si, daca nu si-ar lasa numele pe opera lor, ar trece neobservati printre noi, ca Marcel Albu sau ca barbatul meu. Ma gindesc la Joyce [...] nu te-ai intrebat ce i-o fi venit unui autor irlandez sa-si numeasca personajul cind Bloom, cind Virag? De ce se ascundea el in spatele unui pirlit de evreu? [...] Eu cred ca toate personajele unei carti intruchipeaza existentele virtuale ale autorului“. O atitudine diagnosticata elocvent, cindva, de o veche prietena devenita scriitoare celebra: „Tu nu te apropii decit de oamenii neajutorati, pe cei pe care ii simti tari ii parasesti“... Mai mult decit „romanul de idei“ – cam facut – care prinde contur din disputele de high-life intelectual dintre Nicki si doamna E. sau din dialogurile acesteia din urma cu tot felul de nebuni livresti si extravaganti, retine atentia etajul confesiv (cu peregrinarile prin Bucurestiul ceausist, vizitele doamnei Oprisan si prezenta bacoviana, amar-ironica a sotului suferind) cvasi-memorialistic, cu fantasmele si reflectiile aferente. Aici, mixajul de autenticism, poezie si intelectualitate al discursului isi gaseste tonul potrivit in fluxul vibrant, senzual si nervos al marturisirii, iar registrele alterneaza firesc.

Familia de balerini a naratoarei (vocatia dansului va fi transmisa si fiului ei, Tiberiu Almosnino...), formarea identitatii „artistice“ si feminine a tinerei Nora, prieteniile si tribulatiile intelectual-afective din perioada adolescentei si a studentiei, apoi ca redactor la revista Neuer Wag, sensibilitatea paradoxala, devianta, atrasa de nobletea discreta a marginalilor (nu intimplator poeta si traducatoarea pe jumatate nemtoaica se va casatori cu un poet si traducator pe jumatate evreu si cu vocatie de Leopold Bloom!), prietenia cu Rolf Bossert si cu scriitorii subversivi din Aktionsgruppe Banat (pagini zguduitoare despre sinuciderea celui dintii, in Germania, si despre figura dramatica a fostei sale prietene, Mariana Marin, care i-a repetat dupa 20 de ani destinul...), simpatia usor derutata fata de optzecistii tineri, à la page si siguri de sine, autoscopia lipsita de menajamente, amestec exploziv de sezorialitate, forta etica si intelectualitate rafinata – sint doar citeva elemente care, bine orchestrate, ar fi putut face din acest roman o opera de virf, o imagine pregnanta a scriitoarei captive, ratacind prin fantasmele memoriei afective si prin mizeria ceausismului crepuscular.

Romanul sta doar pe o metafora
Din pacate, lucrurile nu stau chiar asa. Lipseste, in primul rind, o structura de rezistenta narativa suficient de solida pentru a „tine“ impreuna cele doua etaje, cele doua „paralele inegale“. Asemenea unui poem, romanul sta doar pe o metafora (alunecos-morbidul sapun...) si pe o obsesie dezvoltata eseistic. Nimic rau in asta – dimpotriva. insa cartea caleidoscopica, polifonica, eteroclita a Norei Iuga e compusa din elemente foarte inegale ca valoare, astfel incit ceea ce se cistiga in autenticitate (o autenticitate infuzata de inteligenta electrica) se pierde prin senzatia de supraincarcare gratuita, de virtuozitate parazitara, demonstrativa, de bazar sufocant. Planul fictional, „dosarul de existente“ experimental care-i are in centru pe pictorul Birsan, pe Marcel Albu, pe domnul D. si doamna E, comunica prea conventional cu cel autobiografic, fiind, in plus, prea „lipit“ si prea artificios. Prea multa parada (ostentativa) de imaginatie stilistica, prea multa exhibitie frivola in materie de „trehnici“ si „procedee“ moderne, prea multe obscuritati inutile (la Joyce structura de rezistenta narativa – „odiseea“ moderna a lui Leopold Bloom – e cit se poate de solida, iar obscuritatile haotice – perfect functionale...).

Sigur, s-ar putea invoca in replica argumentul heterotopiei postmoderne, al fragmentului care devine autonom in raport cu intregul. Ma tem insa ca ostentatia etalarii unor registre extrem de diferite tradeaza o nesiguranta in manipularea lor, miza existentiala a cartii fiind bruitata de ispita verbozitatii, a literaturizarii in gol. Personal, regret ca intr-o scriere mizind pe autenticitate autoarea apasa pina la emfaza inautentica pedala autoreferentiala, probabil din dorinta de a bifa, cochet, ticurile la moda ale „tineretii“ prozei optzeciste.
Dar sa nu exageram cu obiectiile. Volumul biografico-eseistico-poematic al Norei Iuga este cit se poate de viu si complex, pe alocuri cu sclipiri de literatura mare: unul dintre cele mai interesante romane aparute la noi in anii ’90, un roman care seduce si deconcerteaza. O carte dedalica, densa si plina de primejdii ca o jungla, de o prospetime inalterabila si peste care s-a trecut, pina acum, prea usor.