OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Linda Maria Baros
Casa din lame de ras, Editura Cartea Romaneasca,
Bucuresti, 2006, 64 p.

La 26 de ani, scriitoarea Linda Maria Baros are un palmares impresionant: patru volume de versuri: Amurgu-i departe, smulge-i rubanul! (Editura Academiei Orient-Occident, 2001), Poemul cu cap de mistret (Vinea, 2003), La livre de signes et d‘ombres, Cheyne Éditeur, 2004 (trad. rom. Dictionar de semne si trepte, Editura Junimea, 2005) si Casa din lame de ras (Cheyne Éditeur, 2006, Cartea Romaneasca, 2006), doua de teatru: A venit la mine un centaur (Editura Meta, 2002) si Marile spirite nu se ocupa niciodata de sinucideri (Editura Muzeului Literaturii Romane, 2003), eseuri literare: Passer en carènre si Recrues de la damnation (Editura Muzeului Literaturii Romane, 2005), peste 20 de traduceri franco-romane (in special de poezie), activitati organizatorice multiple (cum ar fi initierea si coorganizarea Festivalului international „Primavara Poetilor/Printemps des Poetes“ sau coordonarea revistei de poezie VERSUs/m). Avem de-a face, fara indoiala, cu o autoare apta sa-si construiasca tenace o identitate creatoare cu miza. in nici un caz, nu o precoce naiva, pseudo-genialoida, gen micuta Picasso…

Discurs liric „din alt film“
Scolarizata in Franta, absolventa a Universitatii Paris-Sorbonne, Paris IV, in prezent doctoranda in literatura comparata, poeta s-a format in alt mediu de cultura decit cel romanesc. Asta se vede atit din scrisul, cit si din receptarea ei. Intrarea fireasca in circuitul poetic din Hexagon s-a tradus inclusiv prin citeva trofee, cum ar fi Premiul pentru vocatie poetica al Fundatiei „Marcel Bleustein-Blanche“ (2004) si, recent, prestigiosul Premiu Apollinaire, pentru Casa din lame de ras. Cultura romana a mai cunoscut, fireste, autoare care au creat asemenea punti interculturale (Anne de Noailles, Elena Vacarescu etc.). Ar fi insa nepotrivit sa privim din acest unghi extraliterar activitatea Lindei Maria Baros. Aflata la antipod fata de exhibitionismul plebeu, visceral, de filiatie neo-beat, si la distanta de biografismul hard sau de pitorescul livresc, intertextualist, ea aduce in universul poeziei noastre tinere un discurs liric „din alt film“. Autoarea face parte din rindul celor care, potrivit lui Andrei Cornea, prefera „sa-si puna in ordine interiorul, nu doar sa-l arate asa cum il au in mod natural. Mai si deretica prin casa lor de dinauntru, nu numai se mindresc sa-si expuna public mizeriile sub chip ca sint autentice“. Or, mentalitatea actuala – mai ales cea din Romania – are in centru o „etica a autenticitatii“, nu una a autocontrolului pe care il implica, in principiu, o educatie umanist-clasica…

Reflexiva si cultivata, discreta, dar deloc edulcorata, autoarea a invatat bine cum se scrie poezia de calitate – o poezie a timpului sau, „integrata“, insa, in descendenta marii traditii a modernitatii europene, de la Rilke la Else Lasker Schuler si Michaux. Sententiozitatea plina, cizelata a discursului, cu inversiuni topice si rupturi de nivel, cu metafore suprarealiste si improvizatii studiate, tradeaza la fiecare inflexiune a versului disciplina unui travaliu intens asupra limbajului. Cea mai recenta aparitie editoriala – Casa din lame de ras – e un volum care isi onoreaza titlul, un volum construit din materiale pe cit de atent prelucrate si imbinate, pe atit de „taioase“. Poemul de inceput si cel de final isi corespund pe un fel de spirala, iar sectiunile cartii jaloneaza „in abis“ elementele unui fals spatiu intim (Pragul, Usa, Podeaua, Masa, Fereastra, Peretii, Casa). Autoreflectia are, aici, un caracter explicit, cu multiple sugestii simbolice: „casa din lame de ras“ este, printre altele, spatiul interior al acestei carti: „Te zidesti zi de zi in casa din lame de ras/ O casa care se construieste pe sine – singuratatea o tine-n echilibru/ pe incheietura miinii tale“.

Eleganta retorica impecabila se asociaza cu o imagistica sado-masochista, cu o gratie cruda a versurilor slefuite sa „taie“ si sa „distruga“. Poemele pun in scena serii de ipostaze lirice ale singuratatii claustrante, ale incomunicarii, alienarii si mortii, proprii – zice-se – „modernismului tirziu“ occidental. Mitologia Poetului si a Poeziei isi dezvaluie fata salbatica si atroce (Litera V e nevrotica, Tensiunea de suprafata sau Pieptul si vena jugulara), iar imaginile edificarii, coerentei, integritatii si constructiei se asociaza, contrastiv, cu figuri ale discontinuitatii si (auto)distrugerii: „– Daca-mi tai gitul, mi-ai spus intr-o noapte,/ vor curge numai cuvinte// Fiindca poetului ii cresc colti uneori,/– lungi ca de fiara./ Cu ei isi despica in zori/ pieptul. Si vena jugulara“. Pe aceasta ambivalenta cu valoare de ars poetica, implicind toate nivelurile identitatii – ale textului si ale fiintei, deopotriva –, e conceput intregul volum: ca o metafora filata a spatiului inchis, terorizant, centru al lumii. Un „acasa“ construit si deconstruit simultan.

Nota dominanta e data de orchestrarea cerebralitatii, ca in aceasta Geneza in care cuvintul se spatializeaza, cristalizind conceptual: „Cuvintul a fost la inceput un recipient/ – zvelt, frumos mirositor lujerul lui pur!// Din el s-a revarsat cindva universul./ Peretii, care se-ntretaie in afara oricarui punct./ Mai intii, peretele dinspre est/ (pe care se va scrijeli mai tirziu usa)// dincolo de el – cremaliera lumii,/ fictiunea scarilor, o sosire.// Apoi peretele dinspre sud/ (pe care se va scrijeli mai tirziu fereastra)/el ascunde vidul scalar al amiezii/ si dublul zborului si resorbtia.// Apoi peretele orb dinspre nord/ (pe care se vor scrijeli mai tirziu/ siluetele prelungi, de asceti, ale parintilor)./ Peretele acesta este cel care apara./ Faptura lui sta de paza/…/ Si, in sfirsit, peretele de sus (tavanul)/ dincolo de care-si fac loc dintii rari,/ de cal ai cerului,/ peretele de jos (podeaua),/ umbra nevazuta a celorlalti,/ si golul de la mijloc – camera, pauza (zero).// Primul cuvint a fost asadar un cub/ alcatuit din patru litere si un spatiu liber:/ casa/ Un fel de mama si un fel de tata“.

Deficit de vibratie „autentica“
Nu vreau sa afirm ca Linda Maria Baros ar rula, inertial, o poetica „neomodernista“. Orizontul sau cultural e mai larg decit al multor autori care bifeaza noile trend-uri, chiar daca – spre deosebire de cei ce-si extrag poezia din viscere – lasa impresia ca scrie prea mult „din cap“. Retorica/elocinta moderna se asociaza in acest caz cu un imaginar racordat la sensibilitatea actuala. E adevarat ca uneori autoarea lasa impresia ca falseaza in registru emfatic, „desuet“ („Esti singur. Nu te intreba. Sint prea departe/ cei care raspunsuri stiu. Iar urmele de cuie se-adincesc./ Straluce a pustiu“). Disonante nefericite apar si in celalalt registru de limbaj, ca in aceasta concesie simplista facuta stridentelor la moda: „Numai fetele de cartier ies la drumul mare/ ti-am mai spus-o,/ scuipind pe ziduri/ lungi monede de sperma./ Nu le mai plinge de mila, de sila, la tine-n mansarda./ Tu nu te poti uita in sufletul lor,/ fiindca si-au ascuns intre buci gaura cheii“. Dar acestea sint vicii minore. Mansarda unui „tu“ alienat, casa „din lame de ras“ si strada: intre aceste optiuni se desfasoara drama identitatii… Rareori „eu“ razbate, la modul confesiv, in text, ca in aceasta deschidere cu titlu sorescian: „Eu m-am nascut in sufertasul deceniului noua,/ pe vremea cind toata casa era un zid. Eu vin spre voi dintr-o tara a orbilor./ Demult mi s-a scurs ochiul sting [...]. Oh, dar am uitat aceste povesti care lustruiau/ altadata moneda calpa a delirului meu/ Va spun doar ca am venit“ (Daca pragul de sus/ iti reteaza capul, e semn rau).

Cu siguranta, vedetele „milenarismului“ autohton ar avea de invatat din rigoarea discursului poetic si din acuratetea grava a autoarei sorbonarde. Reciproca e insa in egala masura valabila. Spre deosebire de textele unor Marius Ianus sau Ruxandra Novac (de exemplu), poemele Lindei Maria Baros cistiga la impresia artistica, dar – in pofida retoricii cruzimii – reusesc rareori sa comunice emotional. Un anume deficit de vibratie „autentica“, o circulatie deficitara a fluidului subiectiv contribuie la senzatia de exterioritate lipsita de relief. in ciuda dictiunii fara cusur, a compozitiei complexe, cu laitmotive si variatiuni percutante, a imagisticii subtile, substanta interioara a poemelor este neomogena, cu dese „caderi de tensiune“. Intensitatea interioara a Lindei Maria Baros trebuie cautata mai mult la nivelul versurilor decit la nivelul textelor in ansamblu. S-ar putea extrage oricind, din fiecare poem, versuri, secvente, imagini remarcabile. Putine poeme se constituie insa in piese de rezistenta, unde autenticismul crud si rafinamentul reflexiv se echilibreaza.

Iata un exemplu: „…Nu ma chema la tine in mansarda,/ fringindu-ti – ca un zanatic fringindu-ti! –/ intre zabrelele patului,/ in usa, sub bocanc,/ tibia si peroneul/ – le-aud cum piriie in telefonul mobil –/ ca si cum ai fringe/ vechea pusca de vinatoare a tatalui tau,/ prea incleiata ca s-o mai poti incarca vreodata,/ dupa ce si-a zburat creierii/ si, zvicnind, ti-a spart usa cu lovituri de picior.// Nu ma chema la tine in mansarda/fiindca am sa vin!/ Si-am sa-mi smulg inima din piept,/ am s-o crestez cu dintii/ si am s-o presar cu sare taiata la tirnacop/ din pungile mele lacrimale/ si am s-o arunc/ – ca pe o piatra de moara am s-o arunc! –,/ sa-ti zdrobesc eu tibia si peroneul/– farimite!,/ sa-ti indes in cuptor/ rasuflarea de amoniac/ si sa-ti sparg in doua, pe veci,/ capul salbatic, de fiara!“ (De-amor si cianura!) Nu-i vorba, avem de-a face cu un ingenios, pregnant volum de conceptie, nu cu o suma de texte autonome. Dar, pentru a deveni cu adevarat o poeta redutabila – nu doar valoroasa – Linda Maria Baros ar trebui sa se mai elibereze din chingile elocintei aseptice, demonstrative. Exista in Casa din lame de ras semne ca ar putea-o face.