OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Alex. CISTELECAN
Viata ca film porno. Protocoalele Lacan
Editura Aula, Colectia „Frontiera“, Brasov, 2007, 160 p.

Cu o solida armatura filozofica, de scoala postmetafizica franceza, si un discurs venit dinspre defuncta Philosophy &Stuff, revista de filozofie underground din Cluj, Alex. Cistelecan s-a impus in elita eseistilor din generatia tinara ca un intelectual critic de stinga: versiunea haute couture, nu prêt-à-porter. Cartea sa de debut a stirnit deja o mica furtuna intr-un pahar cu apa, iar titlul – voit senzationalist – nu e decit primul indiciu al unei tentative provocatoare: scoaterea psihanalizei lacaniene din domeniul receptiei specializate, testarea ei teoretica prin confruntarea cu adversarii – de la deconstructivisti la Sloterdijk – si, finalmente, angajarea critica in cotidian. O tentativa in spiritul lui mai ’68: „Fiti realisti! Cereti imposibilul!“

Lacan cu chilli
Daca un eseist militant ca Valentin Protopopescu foloseste la modul publicistic psihanaliza in lupta sa cu „maladiile“ specificului national, Cistelecan Jr. incearca un aliaj mult mai pretentios intre discursul „academic“, bine sustinut bibliografic, si rasfatul ludic, parodic si colocvial, ergo literar: „Adevarul nu e ceva care ne gidila urechea in mod placut. Nu e somnoroase pasarele, nu e un urias cu fruntea-n soare, nu e rufe impecabil de curate, nu e frigiderele Whirlpool, nu e un picior de plai, nici o gura de rai si nici un sultan privind la dinsul il intreaba cu dispret. Adevarul, ca s-o spunem pe sleau, e ceva nasol“. Foarte nasol, atit pentru cel care-l rosteste, cit si pentru cel care-l aude. Nu va alarmati, nu e vorba de vulgarizare a filozofiei/psihanalizei, nici de zburdalnicia fitos-ebrienta a eseisticii Oanei Pughineanu. Capacitatea de a domina cu dezinvoltura o „materie“ plina de capcane, acuratetea logica si conceptuala de invidiat, subtilitatea disociativa, complexitatea nuantata si buna priza la real arata un eseist de calibru in latura filozofico-psihanalitica, apt sa „cupleze“ incitant cu hermeneutica ideologica a spatiului public. Daca autorul n-ar fi tinut sa evadeze catre literaturizarea spumoasa si catre cestiuni fierbinti care „ne privesc pe toti“, nu m-as fi hazardat sa scriu despre volumul lui. N-am expertiza. Dar Viata ca film porno nu se adreseaza neaparat expertilor...

Stinga, mereu intre teorie si praxis
Tocmai pentru ca psihanaliza nu prea mai are „nici efect terapeutic concret, nici relevanta sociala“ (Alex. Matei dixit…), unii comentatori s-au grabit sa vada in volumul de fata o propunere de „redefinire a proiectului politic al stingii“ (Andrei Terian). „Psihanaliza ii furnizeaza tinarului eseist mecanismul angajarii ideologice“, afirma, net, si Alex. Goldis in Cultura, convins ca, „pornind de la Lacan, autorul Vietii ca film porno formuleaza diagnostice politice care intra in atributiile stingii“. Bun, am inteles ca nu de vechea stinga, cea marxist-leninista, e vorba, ci de cea ˇziˇzekiana, „(post)moderna“. Dar despre ce proiect politic e vorba? Sa ne asteptam cumva la ridicarea nivelului dezbaterii pe blogul lui Ion Iliescu? Sau la procopsirea „grupului la Cluj“ din PSD cu un think tank ideologic new generation? Lucid, autorul respinge iluzia maximalista potrivit careia psihanaliza – slabita de concurenta – ar mai putea fi, azi, motorul teoretic al stingii revolutionare: „Daca potentialul politic al psihanalizei nu este de ordin emancipator, utopic, revolutionar, pariul nostru in acest volum este ca el e, cel putin, de ordin critico-analitic. Ca, prin urmare si pina una alta, psihanaliza poate oferi un instrument excelent criticii radicale a hegemoniei neoconservatoare si neoliberale actuale. Si slava Domnului ca sintem in opozitie, ca, altfel spus, paiul din ograda noastra nu se vede de parul din mina dusmanului“. insa diagnosticul ramine relativ, caci daca neoliberalismul si neoconservatorismul pot parea, in plan politico-economic, hegemonice (ma refer, evident, la Occident), in plan cultural lucrurile se vad putintel altfel, de vreme ce (neo)conservatorii occidentali pot constata, la fel de bine, hegemonia mediatica, universitara s.a.m.d. a stingii intelectuale... Dar la noi? La noi e putred marul, a zis demult poetul.

Alcatuit din eseuri publicate in varii reviste, dar rescrise si ajustate astfel incit sa se lege intr-un ansamblu de variatiuni pe aceleasi teme, volumul isi contine, autoironic, autocritica: „…nu stiu cui se adreseaza aceasta carte. Nespecialistilor li se va parea obositoare si plictisitoare (cel putin primele doua parti). Specialistii se vor alarma, in schimb, la vederea salturilor logice si a exagerarilor nepermise (in special din ultima parte)“. Dar si apararea: „in apararea cartii, as putea doar sa spun ca ea se bazeaza pe doua presupozitii pe care si le-a asumat pina la capat: teza lui Jacques Lacan ca un psihanalist nu se autorizeaza decit de la el insusi si afirmatia lui Theodor Adorno ca din psihanaliza nu sint adevarate decit exagerarile. La acestea, am mai putea adauga, de dragul lui Hegel, o a treia: credinta – specifica obsesionalului – ca teoria nu se opune practicii, experientei, vietii…“. Adevarul e ca ariditatea proprie gindirii formalizate si paradoxale a lui Lacan se transmite si emulului sau roman, cu toate eforturile sale de a o „umaniza“ prin giumbuslucuri de gaya scienza si deposedari polemice ale adversarilor (ex: antiideologul Derrida acuzindu-l – ideologic – pe Lacan de „falogocentrism metafizic“ si „reziduuri catolice“).

Sanctionat pentru „hent“ ca „substantialist, dogmatic, prehegelian si metafizic in sensul nasol al cuvintului“, in pofida „aparentei de noutate“ a teoriilor sale, Sloterdijk e preluat pe ici pe colo la nivel stilistic, inviorind putin excesul de subtilitate abstracta. Insuficient insa…
Faptul ca volumul li se va parea obositor nespecialistilor nu-l face totusi mai putin valoros. Exista aici multe idei si sugestii briante, o aparare si ilustrare impecabila a gindirii lui Lacan si ˇZiˇzek, evidentieri seducatoare ale paradoxurilor specifice modernitatii, psihanalizei, ideologiei si gindirii umane insesi, consideratii patrunzatoare privind opozitia dintre discursul castrator al Stapinului si cel revolutionar al istericului (privit ca agent al cunoasterii radicale) sau – pe urmele lui Giorgio Agamben – dintre zoe (faptul de a trai) si bios (maniera de a trai proprie unui individ sau unui grup). Lectia lui Lacan, bine asimilata, ar fi aceea ca lucrurile trec mereu in contrariul lor: cei mai mari reformisti sint conservatorii, stinga emancipatoare sfirseste in dogmatism, suveranul (barbatul) autentic este cel care „poate sa nu poata“, a spune ca „Dumnezeu a murit“ inseamna „a-l salva inca o data“, femeia „nu exista“ decit ca absenta (ca si raportul sexual…), insasi prezenta subiectului trebuie cautata in chiar absenta lui.

Daca autorul Vietii ca film porno s-ar declara de stinga, el ar fi in mod inconstient de dreapta. Si viceversa. Nu degeaba in chestiunea libertatii hedoniste ii da dreptate liberalului Adam Smith! Ca Alex. Cistelecan nu e un fan al corectitudinii politice prost intelese, rezulta limpede din ironia aplicata lui Marius Babias in numele lui Giorgio Agamben: „de-acum inainte, nimeni nu mai poate trata un subiect fara a-si declara in prealabil antipatia sau simpatia sa personala fata de acesta. Nu poti scrie despre Carl Schmitt fara sa strecori, la inceput, o injuratura la adresa lui“. Ca se situeaza pe o pozitie a subversiunii permanente, mergind pina la autosubversiune parsiva, este, iarasi, evident. La fel de evident e si faptul ca primele doua parti ale cartii sint cele mai valabile: cea conceptuala si cea de (psih)analiza a modernitatii filozofice. Din acest unghi, calificative gen „cel mai bun eseist al tinerei generatii“, deja formulate de afinii de la Cultura, nu par trase de par.

Invocindu-l pe acelasi Agamben, Cistelecan raspunde cu tilc celor ce i-ar putea reprosa lui insusi lipsa solutiilor practice: „Fara indoiala ca intelectualul nu este un agitator si ca diagnosticul critic pe care el il aduce la adresa starii de fapt nu trebuie sa se incheie neaparat cu o concluzie de genul: «vineri, la ora sapte, luam cu asalt Caminul cultural». Atunci cind chestioneaza orizontul de posibilitate al politicii contemporane, concluziile lui Agamben se mentin la nivelul conceptual la care se situeaza intregul sau demers. Iar daca, totusi, consecintele politice care pot fi extrase de-aici nu ni se par clare, o relectura a textului poate fi oricind o solutie la indemina“. Asa e: intelectualul inventeaza arma in laborator. Politicianul dispune folosirea ei.

Restul e literatura
Una dintre obsesiile filozofice din Viata ca film porno… este problema libertatii subiectului ca rest neanexabil. Vezi, de pilda, paginile despre critica adusa de Lacan lui Althusser si poststructuralistilor, cu definirea subiectului drept „diferenta ce rezulta din identificarea totala cu o pozitie absolut nesustenabila“. Daca la Althusser iluzia subiectului ca e un rest ce scapa intotdeauna ideologicului nu reprezinta decit un efect al ideologiei, pentru Lacan si tinarul sau discipol roman „actul de subminare al ideologiei este esentialmente inconstient“ (si prin aceasta autentic), nu constient (si potential fals) ca la Althusser si Derrida. De aceea, Alex. Goldis se insala crezind ca, pentru Cistelecan, „ideologicul poate fi subminat numai si numai prin asumarea deschisa si doar la capatul acestei asumari“.

in fapt, cel din urma afirma franc, pe urmele lui Robert Phaller, ca asumarea pozitiei ideologice nu garanteaza deloc autenticitatea gestului: „Odata mecanismul stiut, el poate fi oricind maimutarit: oricine poate spune «sint in ideologie». La limita, se poate trasa o distinctie fina intre denegarea inconstienta si deci autentica din cabinetul freudian si denegarea constienta, calculata, din sfera existentei politice“. Iar daca „scopul politic al stingii nu e bunastarea, ci libertatea“, se pune intrebarea despre ce fel de libertate vorbim. Cea pe care ti-o confera un altul? Libertatea ca necesitate inteleasa? Nu. Libertatea e, pentru Alex. Cistelecan, posibilitatea de a juisa nestingherit de Legea alienanta. Iar Viata ca film porno abunda in juisari teoretice „transgresive“... Oricum, daca „o problema mare e s…t mai profitabila decit orice investitie“ si „cel care o ridica traieste numai din dobinzile ei“, consideratiile autorului in apararea anumitor placeri – aparent minore – suna convingator. Spre exemplu, in chestiunea reprimarii legale a fumatorilor si a consumatorilor de cannabis &marijuana: ca dependent psihic – nu fizic! – de placeri, junkie-ul consumator de droguri usoare apare in pozitia victimei (agresate de politie pentru ca se bucura liber de trairea mai intensa a senzatiilor), nu a agresorului (specifica alcoolicilor ce-si snopesc nevasta la betie).

„Oare nu orice consumator care are anumite preferinte stabile intra in aceasta categorie a sevrajului psihic?“ Ba da. Convingator e Cistelecan si cind conchide, pe baza notiunii lacaniene de sinthom (simptomul ce rezista si persista chiar dupa descifrarea sa), ca „adevarata conditie de posibilitate a uitarii si neiertarii totodata este rememorarea“. Din pacate, autorul o ia pe aratura intr-un alt eseu (Emanciparea de poseta), ce stabileste „cadrul de definitie al feminitatii“ undeva intre poseta („spatiul a“ din tetrada lui Lacan, ultim rest al misterului feminin…) si spatiul public, pentru a ajunge la observatii de genul: „cum ar trebui gindita aceasta coincidenta fericita a doua confuzii, in care obiectul partial pe care-l iubeste barbatul se suprapune cu femeia cu care se identifica partenera? Simplu: cind un baiat iubeste o fata, o alta femeie se plimba cu poseta“. in alta parte, ni se arata ritos ca azi, cind relatia traditionala dintre subiect si obiect nu mai e doar perturbata – ca pe vremea in care dandy-ul era „un maestru de a fi in lume“ – ci abolita, cind subiectul tinde sa se reifice, standardizat de societatea de consum, iar obiectele tind sa se insufleteasca anarhic, figura aleasa de societate spre a raspunde „noii provocari aduse de obiectul cu personalitate proprie“ e… instalatorul.

Si, intrucit „traditia oprimatilor ne invata ca apartamentul vecinului in care intram este de regula acasa“, s-ar cuveni „sa parvenim la o concepere a vecinatatii care sa corespunda acestui fapt“. Pornind de la exemplul gumei de mestecat – „restul“ oferit, in loc de moneda, in hipermarketuri, dar care nu poate fi folosit ca moneda de catre client… –, Agamben este convocat din nou pentru a explica „socializarea nimicului“ in era consumului. Concluziile ii apartin lui Cistelecan. Sa-l ascultam: „Vinzatoarea din alimentara este, cum s-ar spune, sacerdotul lumii moderne, tejgheaua sa e altarul nostru, iar guma de mestecat – corpul sacru al noii comunitati. Iar daca intelegem prin profanare, odata cu Agamben, restituirea catre un uzaj comun a cea ce a fost separat prin sacralizare, inseamna ca sarcina viitoarelor revolutii va fi profanarea alimentarei“. Ce-ar mai fi de spus? Demonstratie logica + premise arbitrare = concluzii literare. Restul e, deci, literatura. De folosit, in lipsa valutei forte, pe post de chewing gum.

Sau, raminind in registrul autorului: daca in primele doua parti, pe teren teoretic propriu, sint marcate multe goluri, in cea de-a treia – aplicata la cotidian – rezultatele seamana, adeseori, cu trasul din 6 metri pe linga poarta goala… De ce? De amorul artei.
Volumul confirma din plin un eseist de top si un intelectual critic de calitate. N-am spus ideolog, am spus eseist si intelectual critic. Nu e suficient?