OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Şi pentru a conferi un plus de greutate şi importanţă evenimentului, manifestarea a fost prefaţată, la Institutul Cultural Francez, de o întîlnire cu Renaud Donnedieu de Vabres, pînă în 2006 ministrul Culturii în Franţa, în prezent ambasador delegat pentru probleme culturale în cadrul preşedinţiei franceze a Consiliului UE. Printr-o frumoasă coincidenţă, chiar domnia sa a colaborat cu actualul ambasador pe cînd lucrau la Minister, la un proiect de dialog cultural pe care acum îl pot concretiza într-o formă amplificată la nivelul Uniunii, astfel încît debutul proiectului la Bucureşti capătă, pentru cei doi diplomaţi, conotaţii speciale. Extrem de amabil şi jovial, a oferit numeroase detalii referitoare la seria evenimentelor ce se vor derula pînă în decembrie, „în parteneriat şi cu participarea celorlalte 26 de ţări membre“, o parte dintre manifestări fiind gîndite în „tandem“, artiştii din (cîte) două ţări evoluînd în programe comune.

 

La Ateneu, un public select, format în mare parte din ambasadori şi personalităţi ale vieţii noastre cultural-politice (dar nu numai, pentru că, printre spectatori s-a aflat, spre exemplu, şi Ilie Năstase), a aplaudat un concert care s-a dorit „cu ştaif“ şi în privinţa ambianţei, astfel încît – deşi nu am înţeles de ce – scena Ateneului era învăluită în negru, membrii corului îmbrăcaţi în negru, iar orga luminată ca într-o catedrală; idee originală, dar departe de atmosfera de seninătate şi optimism pe care ne aşteptam să o regăsim la o întîlnire cu diversitatea culturală europeană. De altfel, şi programul a fost conceput cu o notă pregnantă de sobrietate, de gravitate şi (poate) reculegere, deşi era de aşteptat ca piesele lente să alterneze cu altele vivace pentru a crea contraste necesare, ba chiar obligatorii într-un asemenea demers menit să capteze atenţia aproape 90 de minute. Mai ales că ansamblul, cu cîţiva ani în urmă, a oferit, sub aceeaşi cupolă, un cuceritor program care era, cu adevărat, un „foc de artificii“, extrem de gustat de public. De această dată, mai toată lumea a fost contrariată de opţiunea pentru piese lente, majoritatea în registrul grav, dar şi pentru ambianţa „de biserică“.

 

Fiecare ţară a fost reprezentată de nume mari ale muzicii, ascultînd, spre exemplu, miniaturi de Brahms (Germania), Poulenc (Franţa), Sibelius (Finlanda), Szymanowsky (Polonia), Janacek (Cehia), Kodaly şi Ligeti (Ungaria), precum şi lucrări semnate de compozitori din Suedia sau Letonia. Nu am reuşit să aflu cum s-a ales piesa românească (poate prin intermediul ambasadei sau a ICR-Paris, poate prin cunoştinţe), dar din uriaşa noastră literatură corală de mare calitate, scrisă de-a lungul deceniilor de maeştri ai genului, s-a cîntat… Lautăreasca de Vinicius Grefiens, care, astfel, a reprezentat… cultura, muzica românească! Nimeni nu contestă onestitatea compozitorului, dar, spre exemplu, Paul Constantinescu a scris patru superbe madrigale pe versuri de Eminescu, ideale, cred, pentru a fi cîntate într-un asemenea context de nivel european. Iar ceea ce am auzit a fost, de fapt, o prelucrare a celebrului cîntec popular Cine iubeşte şi lasă, intercalîndu-se între strofe un fel de refren „diridam“ (textul integral fiind tipărit în programul de sală, în română şi franceză, străinii citind poate amuzaţi sau intrigaţi despe „tîrîitul şarpelui/şi pasul gîndacului”). Iată că, încă o dată, „lumea bună“ se prezintă cu opusuri semnate de „monştrii sacri“ ai muzicii universale, iar noi rămînem tot… folclorici, aşa cum ne recomandam şi în anii ’50-’60, cînd cultura naţională era reprezentată pe toate continentele prin hore, sîrbe sau „căluşari“ şi… cam atît. Dacă tot programul ar fi fost structurat pe specificul popular, aş fi găsit o motivaţie logică în alegerea piesei, dar, fără să supăr pe nimeni, oricum nu cred că Grefiens este unul dintre cei mai reprezentativi compozitori ai Romåniei. Facem noi ce facem şi apărem, şi ca ţară membră a Uniunii Europene, în mileniul III, ca vajnici… „păşunişti“.

 

Păcat! Degeaba clamăm necesitatea schimbării imaginii noastre în lume, concepem proiecte costisitoare de care beneficiază unii şi alţii, dacă în asemenea momente de referinţă, în care fiecare se prezintă cu autori „de top“, noi apărem cu… ce se nimereşte. Adevărul este că la noi nu s-au mai publicat de decenii partituri care să circule şi să poată fi achiziţionate oriunde pe glob, pînă şi găsirea unor lucrări enesciene fiind încă o mare problemă pentru străinii care ar dori să le cînte (în urmă cu cîţiva ani, am aflat că renumitul Seiji Ozawa a intenţionat să dirijeze, la Boston, Simfonia a III-a de Enescu, dar i-a fost imposibil să găsească partitura, aşa încît i-am dus, la Viena, un exemplar, pus însă la dispoziţie de… Muzeul „Enescu“). Dar exemplul nu este singular, şi în cazul Festivalului şi Concursului „Enescu“ fiind nevoie ca ARTEXIM să trimită lucrările pe care mari maeştri sau tineri concurenţi urmează să le interpreteze. De ce nu se găsesc este o altă discuţie… Important şi trist este că, şi cu prilejul inaugurării preşedinţiei Franţei la Consiliul Uniunii Europene, ne recomandăm cu… o „lăutărească“…