La momentul bilanţurilor, se pare că tot mai
mulţi dintre criticii generaţiei ’60 se gîndesc să lase în urma lor, fiecare
după propriile puteri, cîte o „istorie“ menită a da seama de dinamica
fenomenului literar („de la origini pînă în prezent“) şi de soarta valorilor
româneşti sub specie aeternitatis. Dintre toţi, doar Nicolae Manolescu a
încercat, pînă acum, să concureze fără pic de complexe fantasticul „monument“
călinescian, asumîndu-şi riscul (am văzut cu ce rezultat) de a inventaria
critic nu mai puţin de „cinci secole“ de literatură autohtonă – iată, n-om fi
avînd noi, ca popor, chiar o vechime aztecă, dar dacă am putut da scriitori
originali încă de pe la jumătatea mileniului trecut tot e ceva! Însă oare aşa
au stat cu adevărat lucrurile? Mai prevăzători, ceilalţi colegi de generaţie ai
actualului preşedinte USR n-au îndrăznit să caute valoarea estetică înainte de
hotarele secolului al XIX-lea, pe motiv că apariţia literaturii române culte
(mai exact spus: apariţia literaturii ca instituţie) se datorează exclusiv
influenţei occidentale, care pătrunde la noi iniţial prin fanarioţi şi prin
ofiţerii ruşi (cum au arătat Pompiliu Eliade, Paul Cornea, Neagu Djuvara ş.a.),
iar mai apoi (vezi opul lui Zeletin despre burghezia română) graţie circulaţiei
mărfurilor englezeşti la gurile Dunării, în urma eliberării principatelor
dunărene de sub monopolul turcesc. Pe model lovinescian se configuraseră, de altfel,
şi „istoriile“ semnate de Vianu, Streinu, Cioculescu, Negoiţescu ş.a.
Dintre şaizecişti, la fel procedează, de
pildă, Eugen Negrici, „vechist“ cu prestigiu în branşă, atunci cînd
reexaminează canonul estetic cu ochii cititorului de azi, lipsit de „iluzii“,
şi tot astfel vede lucrurile, în mare, şi Mihai Zamfir – dovadă recentul volum
al domniei sale, Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, I
(Cartea Românească, 2011), prezentat chiar de către autor drept o istorie
„contemporană“ ce-şi propune „o reexaminare a galeriei de figuri cunoscute,
cercetate însă cu ochiul cititorului de la începutul secolului XXI“. Mai aflăm
din cuvîntul de escortă că cititorul în mintea căruia intenţionează „să intre“
criticul trebuie să fie „preocupat în primul rînd de valoarea estetică a
textului“, şi abia „în al doilea sau în al treilea rînd de istorie, de
anecdotică, de filozofie ori de politică“. Bine, bine, dar ce înseamnă, la urma
urmei, „valoarea estetică“ – această formulă pretenţioasă utilizată în fel şi
chip, ca o etichetă ambiguă, bună la toate cele? Nimic altceva, ne avertizează
Mihai Zamfir, decît „originalitatea stilistică indiscutabilă“, pentru că „doar
stilul determină valoarea ultimă a unui scriitor“ şi îi asigură acestuia
„perenitatea“.
Răsfăţ odihnitor, pentru orele de răgaz
„Scurta istorie“ se cere deci citită ca „o
istorie stilistică“, cu precizarea că prin „stil“ criticul şaizecist înţelege o
mulţime de lucruri, de la banala „formulă lingvistică“ pînă la „personalitatea“
scriitorului. În ultim resort, şi pentru profesorul bucureştean, via Buffon,
stilul e omul însuşi, astfel că preconizata istorie „stilistică“ se vădeşte a
fi, după cum ni se atrage atenţia de la bun început, „o vastă ficţiune“ (un alt
„roman al literaturii“, adică), cu „oameni vii, de obicei personalităţi
puternice şi în orice caz inconfundabile“, cărora criticul-scriitor
intenţionează, după cum el însuşi mărturiseşte, să le deseneze „profilul“.
Aşadar, influenţa modelului călinescian e, şi
în cazul de faţă, mai mult decît evidentă, deşi nu-i vorba nici de obsesia
monumentalităţii (Mihai Zamfir rămîne, cum îl ştim, un om de bun-simţ), nici de
cine ştie ce virtuţi literare (de „roman“) ale discursului critic, chiar dacă
acesta aglutinează, în maniera cunoscută, o serie de micromonografii şi de
„portrete“ caracteristice. Atîta cîtă e, amprenta „călinesciană“ trebuie
căutată aici în refuzul obstinat al academismului, al criticii aşa-zis
„ştiinţifice“, conceptualizante, care înăbuşă din faşă emoţia, plăcerea
lecturii. Ca atare, înainte de a face caz de calitatea sa de „specialist“, de „profesor“, critic şi
istoric literar, de „stilistician“ ori de diplomat, Mihai Zamfir preferă să se
adreseze cititorilor într-un mod neconvenţional, dar politicos, ca un epicureu
subţire pentru care cultura e, în primul rînd, un prilej de răsfăţ odihnitor, o
frumoasă îndeletnicire pentru orele de răgaz. Iar unui gentleman veritabil, cum
e ambasadorul ţării noastre în Brazilia, i se potriveşte de minune acest stil
al eleganţei fireşti, de literator umanist, format în tradiţia eseismului
anglo-saxon şi a foiletonismului de belle époque.
Aşa se face că, refuzînd „specializarea“
(pretenţiile de „stilistician“ ale criticului trebuie luate, am remarcat deja, cum grano salis), scriind şi literatură (activitate care, avînd în vedere
perseverenţa autorului, nu pare a fi deloc un banal „violon d’Ingres“), Mihai
Zamfir se complace în postura diletantului superior, ce a învăţat din proprie
experienţă lecţia modestiei: nu visează să dea un „canon“, să fie judecătorul
inclement al literaturii române, pentru că se prevalează aici, în „istorie“,
mai curînd de experienţa sa de cititor (născut, nu „făcut“) decît de cea de
critic sau de profesor. E vorba, fireşte, de un cititor sensibil şi inteligent,
cultivat, însă fără a nutri, ca alţii, orgoliul erudiţiei. Nu întîmplător,
multe dintre textele ce alcătuiesc prezenta „panoramă“ au fost scrise în
maniera spontană a eseului şi publicate mai întîi în paginile României
literare, fără obişnuitul „aparat critic“, fără bibliografie, ba chiar şi fără
obligatoriul rezumat în engleză cerut de revistele cotate ştiinţific din zilele
noastre. Motivaţia nu-i greu de desluşit dacă ne gîndim că, în calitatea sa de
diplomat şi de universitar, Mihai Zamfir se va fi confruntat deseori cu lustrul
inutil al formelor goale, dîndu-şi seama că cel mai greu e să scrii simplu şi
clar, ca la gazetă, despre lucrurile cu adevărat complicate – nu mai puţin,
despre literatură.
Începuturile literaturii române şi fascinaţia Occidentului
Asemenea majorităţii criticilor estetizanţi de
concepţie liberală, autorul prezentei „panorame“ plasează începuturile
literaturii române culte sub semnul romantismului şi al poeziei, citînd în
sprijinul său nu pe Lovinescu, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci pe Michel Zink,
renumit medievalist francez, căruia îi atribuie cîteva observaţii devenite
clişeu, cum ar fi ideea că limbajul poetic se opune vorbirii curente sau că
opera trebuie să fie „expresia afirmării unei conştiinţe individuale“ (să
reflecte, deci, „conştientizarea subiectivităţii“). Din această pricină, fiind
izolată secole la rînd de luminile Occidentului, atunci cînd le-a descoperit în
sfîrşit, în zorii secolului al XIX-lea („cel dintîi secol de dezvoltare
organică“), cultura română a intrat şi ea pe orbita modernizării, refăcînd pe
cont propriu, atît cît i-a stat în putere, „fazele culturii europene“. Pînă
aici, nimic nou. Un pic mai interesant e modul în care defineşte Mihai Zamfir
romantismul, ca expresie sui-generis a raportului „organic“ artă/natură, care
determină, în plan stilistic, cultivarea predilectă a metonimiei – figură „de
substituţie“ menită a ilustra „armonia textului ca reflex al armoniei cosmice“,
cum şi o concepţie „cratylistă“ asupra limbajului (motivarea semnului
lingvistic). Altminteri, ceea ce particularizează romantismul românesc (fenomen
care durează, la noi, mai bine de un secol) faţă de acela european i se pare
criticului a fi (iar „părerea“ aceasta nu-i deloc originală) tocmai caracterul
său localist, „naţionalist“ şi „antirusesc“.
Prima ecloziune a romantismului în literatura
noastră, în formele primitive ale oricărui debut, ar fi de găsit la poeţii
pre-paşoptişti, care au în comun, crede Mihai Zamfir, puternicul „complex de
inferioritate“ faţă de Occidentul proaspăt descoperit, vădit mai cu seamă în
formidabilul lor apetit pentru erudiţie (Conachi a scris un Tratat de
versificaţie, iar Iordache Golescu, un Dicţionar enciclopedic şi multe alte
lucrări de mare anvergură). Important e că „în numai trei decenii, ex nihilo,
se iveşte în peisajul Principatelor o poezie preponderent lirică, reflex al
excitaţiei amoroase, dar şi una satirică, didactică ori moralizatoare“.
Întorcîndu-se, la origini, universitarul bucureştean identifică în Costache
Conachi (1778-1849) pe însuşi „părintele găsit al poeziei româneşti“, şi asta
deoarece boierul moldovean, cu toate cusururile lui (obişnuia să se prezinte pe
sine drept „curvariul cel viclean“), a izbutit să inventeze „cel dintîi limbaj
al pasiunii din literatura noastră, plecînd de la nimic“. Tot acestui „poet
amator la superlativ“, complet neglijent cu soarta operei sale, i se datorează
elaborarea alexandrinului românesc de 15-16 silabe (versul poeziei grave), cum
şi propagarea unui „model poetic“ parodiat intens (procedeu predilect:
cultivarea diminutivelor şi „plasarea neologismelor în contexte neaoşe“) şi
împrumutat apoi cîntecului de lume.
Un alt tip de romantism, „lamartinian,
edulcorat şi perifrastic“, caracterizează lirica lui Iancu Văcărescu, „poet
reţinut, chiar distins“, opus temperamental lui Conachi, care a cîntat iubirea
„la modul arcadic“, în versuri „de factură neoclasică şi iluministă“. De
adoratorul Zulniei îl apropie însă epicureismul (admirator al Occidentului, era
„un senzual şi un leneş“, care a citit „a citit doar ce i-a plăcut“), cum şi
dezinteresul sinucigaş faţă de propria poezie, cultivată doar ca „un complement
elegant al vieţii de societate“. Prepaşoptismul se încheie, lucru ştiut, cu
Vasile Cîrlova („primul erou romantic“), ale cărui 5 poezii constituie, în
opinia criticului, „o exergă a paşoptismului poetic“. Trebuie precizat că la
concluziile acestea ajunge Mihai Zamfir nu atît printr-o riguroasă analiză
stilistică, cum s-ar putea crede, cît printr-o interpretare de tip psihologist
şi contextualizant, care scoate în evidenţă amănuntul biografic pentru a
explica, în lipsa altor argumente „pe text“, configuraţia estetică a operei în
sine.
Mai mult, după cum se observă lesne chiar de
la primul capitol, în ciuda importanţei pe care o acordă (în spirit
lovinescian, desigur) teoriei imitaţiei şi a sincronizării cu literaturile
europene, istoricul literar se vede nevoit să constate mai curînd superba
„izolare“ a scriitorilor noştri faţă de mişcarea literară din Occident – iar
fenomenul caracterizează nu numai prepaşoptismul, ci întreg secolul al XIX-lea
românesc, pînă la epoca Junimii şi a „marilor clasici“ inclusiv, abia cu
generaţia de scriitori „moderni“ ieşiţi din mantaua lui Macedonski putîndu-se
remarca o racordare autentică, semn al încheierii aşa-zisului proces de „ardere
a etapelor“.
Mihai ZAMFIR
Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române
Editura Cartea Românească, Colecţia „Critică şi istorie literară“, Bucureşti, 2011, 448 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters