OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacă meritul liricii prepașoptiste rezidă, am văzut, în descoperirea ex nihilo a unui limbaj frust al pasiunii, de tipul romanței/cîntecului de lume, abia de la 1830 încolo, adică odată cu „declanșarea pașoptismului“ (epocă a „poeziei“ prin excelență) se pot identifica și niște influențe concrete dinspre literaturile apusene. Astfel, pe lîngă „modelul Lamartine“ (cel mai productiv), Mihai Zamfir semnalează și o serie de influențe secundare, de la Hugo (cu precizarea că tocmai „disidenții“ – Bolliac și C. A. Rosetti – au fost hugolieni) la poezia italiană (Asachi) și cea rusească (Donici, Costache Stamati). Pentru pașoptiști, literatura franceză va constitui, totuși, principala sursă de inspirație.

Imitație și diferențiere. Originalitatea literaturii române

Dintre poeții noștri pașoptiști, prim-planul îl ocupă, desigur, Ion Heliade Rădulescu, scriitor cu „vocația inaugurării“ și cu pretenții exorbitante, de uomo universale. În realitate, autorul Anatolidei n-a fost decît un autodidact cu temperament romantic care, descoperind deodată marea literatură a lumii, n-a mai avut răgaz să se intereseze și de contemporanii săi. Mai puternică și mai bine delimitată se dovedește influența occidentală în cazul celuilalt corifeu al modernizării, Gheorghe Asachi („moldovean autentic“, „regionalist, antiunionist spre sfîrșitul vieții“), care „fără experiența trăită în Italia n-ar fi devenit niciodată poet“. Un alt exemplu de „decalaj“ semnificativ îl ilustrează, apoi, Grigore Alexandrescu („La Fontaine al nostru“), pe care autorul prezentei lucrări îl consideră un scriitor neoclasic par excellence, creator al unei literaturi „a amenității“, exaltînd „virtuțile socialului și ale dialogului“. Dar opera reflectă și în cazul de față biografia, deoarece ucenicul neascultător al lui Heliade Rădulescu a fost – zice Mihai Zamfir – un „om al secolului al XVIII-lea  nu doar prin cultură, ci și prin stilul existenței“, afirmîndu-se drept „campionul unei arte a politeții“. Nici cel mai autentic și mai prolific dintre pașoptiști, Dimitrie Bolintineanu, nu știa mare lucru despre scriitorii din vremea sa, și cu atît mai puțin Anton Pann („anti-pașoptistul liniștit“), „cel dintîi scriitor profesionist“ al nostru, creatorul unei opere citite și azi pentru parfumul ei desuet, de stampă ce păstrează intactă atmosfera vie a Bucureștiului de odinioară – o operă așadar „de atmosferă“, a cărei „originalitate“ constă doar în „bricolajul de geniu“, adică în „rescri-erea și nuanțarea unui ansamblu poetic în care toate elementele sînt împrumutate“. 

De asemenea, examinarea prozei noastre pașoptiste (Alecu Russo, Negruzzi, Kogălniceanu) scoate în evidență aceeași creativitate mimetică, „după model“, aceeași tendință de „adaptare“ la specificul locului. Un foarte consistent capitol îi este consacrat lui Alecsandri („veșnicul ferice“), scriitor „de tip mozartian“ pe care Mihai Zamfir încearcă să-l reabiliteze, sancționînd implicit lipsa de receptivitate a criticilor estetizanți din generațiile anterioare. Recunoscîndu-i simțul superior „pentru melodie“, criticul consideră meritorie și extrem de originală mai cu seamă „structurarea unei poezii aflate la jumătatea distanței dintre folclor și poemul cult“. În rest, poeziile care nu se înscriu în acest tipar îi apar criticului, nu fără temei, artificiale, la antipodul însemnărilor în proză (supralicitate de Călinescu), care, pe lîngă virtutea spontaneității, nu prea conving estetic, dezvăluind și o destul de antipatică „psihologie de aristocrat ce caută să seducă“. Dar dintre toate palierele operei lui Alecsandri, teatrul i se pare lui Mihai Zamfir cel mai reușit (aproape „genial“!) chiar dacă dramaturgul a imitat copios modele străine, scriind „aceeași piesă, la nesfîrșit“ (una cu caracter vodevilesc, anti-mimetic, de „semi-operetă“, în felul „proverbelor mussetiene“).

Prin „atmosferă“ și „culoare locală“ trăiește, azi, și romanul lui Nicolae Filimon („un Balzac rătăcit în București“), interesant încă din punct de vedere estetic, crede universitarul bucureștean, mai degrabă ca operă de memorialist. Cît despre memorialiștii noștri propriu-ziși, în afara figurilor consacrate (Ion Codru Drăgușanu, Ion Ghica, George Sion), întîlnim în „panorama alternativă“ propusă de Mihai Zamfir în prezentul volum și numele lui Dimitrie Ralet, „îndrăgostitul de Stambul“ – scriitor atipic și pentru că nu manifestă complexe față de Occident, preferînd un altfel de „voiaj“ decît cel practicat de contemporanii săi: voiajul în „propria geografie interioară“.

Autenticitate și impostură. Celebritatea la români

În capitolul dedicat „postpașoptismului“, găsim două studii de caz menite a ilustra precaritatea valorii estetice a operei unor autori desemnați prin consensul a generații întregi drept „canonici“. E vorba despre Al. I. Odobescu („estet pînă la capăt“), scriitor supralicitat, zice Mihai Zamfir, pentru că „și-a construit imaginea“ unui erudit (fără să fie, de fapt), iar lumea (lumea românească, să fim bine înțeleși) l-a crezut pe cuvînt. „Cheile succesului“: „o protecție eficientă“ din partea familiei, a prietenilor și a statului, dar mai ales „arta combinațiilor“ profitabile („a fost mereu de partea puterii“), care l-a propulsat în vîrful ierarhiei. Autorul lui Pseudokynegetikos și-ar fi clădit apoi cariera „pe încercarea de a combina literatura cu erudiția“, declarîndu-se „specialist în discipline ca și inexistente“ pe vremea aceea la noi (arheologia și istoria artei) – de unde și „pendularea permanentă între artele plastice și arta cuvîntului“, cu rezultate estetice (conchide Mihai Zamfir) mai mult decît discutabile.

„Panorama alternativă a literaturii române“ alcătuită de Mihai Zamfir surprinde, așadar, o „scurtă istorie“ care debutează sub semnul pasiunii erotice in statu nascendi, al ohtatului jalnic, și se încheie cu o sinucidere, în acorduri de melodramă. Taman ca un roman clasic, tradițional, ce ne invită să pătrundem, alături de autor, în intimitatea secolului al XIX-lea. O intimitate, cred că s-a înțeles, „stilistică“, menită a dezvălui misterul impenetrabil al sufletului omenesc și, nu mai puțin, al valorilor estetice cu adevărat perene.