Cu Nathan*

Autor: Norman MANEA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Ultima oară cînd l-am întîlnit pe Nathan Zuckerman a fost în iulie 2006, cînd a venit la Bard College, la petrecerea care sărbătorea sfîrşitul pubertăţii mele.

În seara aceea m-am trezit meditînd la cei aproape douăzeci de ani de prietenie, de-a lungul cărora Nathan mi-a fost un nonconformist şi nepreţuit ghid pentru viaţa, psihicul şi arta americane. Şi din nou am fost uimit de privilegiul extraordinar de a avea, ca nou-venit în această ţară, pe cineva precum Nathan, care să-mi descifreze acest nou şi necunoscut teritoriu.

Trăim astăzi într-o epocă în care nimic nu e văzut, auzit sau citit dacă nu e scandalos şi nimic nu pare suficient de scandalos pentru a fi memorabil. Şi totuşi, în această triplă ipostază – de autor, personaj şi narator, o performanţă literară cu totul neobişnuită –, Nathan a dovedit, după o lungă şi extraordinară carieră, că este şi că rămîne memorabil.

Cum izbuteşte un scriitor care se declară preocupat de „introspecţie şi subiectivitate“ să devină cronicarul desăvîrşit al Americii secolului XX? Utilizînd individul – adevăratul subiect al literaturii – pentru introspecţia unei naţiuni care nu are timp şi nici nu se dă în vînt după introspecţie. Neîncrezător în gîndirea şi obiceiurile parohiale, Nathan s-a impus totuşi ca profund cunoscător al moravurilor unei comunităţi, fie aceasta evreiască, a negrilor, feministă sau chiar cea a corectitudinii politice. Pentru el, „fuga de rutină“ este o fugă necesară de bi-gotism, de feude, de ipocrizie socială şi de alte constrîngeri, pentru a avea referinţe, după cum îi place să spună, „dincolo de masa din bucătăria de la Newark“. Cu toate acestea, înţelege dureros de exact nu doar puterea eliberatoare, ci şi preţul unei întreprinderi pe cît de necesare, pe atît de riscante.

Un critic a numit opera lui Nathan „o comedie a prinderii în capcană“. Ca unul care vine dintr-un loc şi dintr-o biografie în care tragicomedia prinderii în capcană era una zilnică, de neevitat şi destinată tuturor, pot înţelege foarte bine ce vrea să spună interlocutorul meu american cînd afirmă că „misiunea ta ca artist este nuanţa, iar natura intrinsecă a particularului este eşecul conformismului“. Sau atunci cînd mărturiseşte că „a fi deziluzionat e un mod de a arăta că-ţi pasă de ţara ta“. Sau atunci cînd ne avertizează: „orice poate fi credibil despre om“. Ceea ce însufleţeşte bătăliile şi succesele sale este curajul său neabătut, umorul, inteligenţa şi talentul evidente în tot ceea ce scrie. Crezul său a fost mereu acelaşi: „mintea mea este biserica mea, rîsul meu este esenţa credinţei mele“. Acesta ar putea fi unul dintre bunele motive pentru care cititorii nu l-au părăsit.

Nathan a fost întotdeauna un gînditor independent şi solitar, care s-a utilizat pe sine drept cobai pentru experimente artistice îndrăzneţe. E un artist care lucrează după model, realitatea fiindu-i un model constant, la care ajunge datorită curiozităţii sale avide, ironiei, scepticismului şi jocului. Nu ezită să se pună el însuşi în situaţia incomodă de ţintă a propriului sarcasm. Acelaşi sarcasm cu care se raportează la întreaga societate. Chiar şi atunci cînd atenţia lui se concentrează asupra celei mai intime şi mai elementare dintre dorinţele umane, cea erotică, Nathan caută infinitele nuanţe ale confruntării individului cu sine însuşi şi cu lumea exterioară sinelui. La Kierkegaard, probabil, am putea descoperi principiul călăuzitor al unei atît de neliniştitoare căutări: „Opusul păcatului nu e virtutea, ci libertatea“. Libertatea de a gîndi, de a simţi şi de rosti cu voce tare, pentru a fi tu însuţi, a fost principala obsesie a comediei de moravuri a lui Nathan. Spectrul său lingvistic, precizia şi şarmul său stilistic au servit dintotdeauna pentru a aduce împreună dimensiunea personală şi cea politică, lumea interioară şi cea exterioară, într-o permanentă investigare a capcanelor pe care ni le întinde tuturor modernitatea noastră centrifugă, provocatoare, deconcertantă şi mereu în schimbare.

Nu l-am mai văzut pe Nathan de la întîlnirea noastră din 2006, dar în anul ce a urmat am primit un exemplar din Exit Ghost şi cîteva cuvinte prieteneşti. Am încercat să-l sun, dar nu a răspuns. De-a lungul ultimilor doi ani, am avut totuşi veşti despre el. În timpul unei călătorii la Berlin, am citit într-un important cotidian german un articol intitulat „Unde este Nathan Zuckerman?“. În numele cititorilor, jurnalistul deplîngea dispariţia lui Nathan din prim-planul ştirilor literare. Această opinie a fost recent contrazisă de un blog intitulat Nathan Zuckerman, consilier prezidenţial, de unde am aflat că formaţia intelectuală a preşedintelui Obama se datorează unor savanţi şi scriitori evrei, printre care nimeni altul decît Nathan însuşi. Iar acum, în numărul curent din The New Republic, un articol intitulat „Antisemitismul englez în mişcare“ debutează cu acest citat din Nathan, ce datează din 1987: „Anglia a făcut din mine un evreu în numai opt săptămîni“. De bună seamă, din pricina antisemitismului său latent şi evident. Articolul continuă: „După douăzeci de ani, e dificil să ni-l imaginăm pe Nathan Zuckerman rezistînd şi opt zile în Anglia, ce să mai vorbim de opt săptămîni“.

În Exit Ghost, Nathan revine asupra unei preocupări formulate iniţial în 1979, în The Ghost Writer: preocuparea de a-l proteja pe fostul sau mentor E.I. Lonoff de noul canibalism al mass-mediei, de exploatarea vulgară şi cinică a vieţii private a scriitorului.

În casa lui Lonoff din Berkshire, cu mulţi ani în urmă, Nathan a întîlnit-o pentru prima oară pe fermecătoarea Amy Bellette, tînăra amantă a bătrînului. Treizeci de ani mai tîrziu, în această nouă şi, probabil, ultimă carte, Amy scrie într-o scrisoare adresată editorului unui prestigios cotidian: „De-a lungul deceniilor Războiului Rece, în Uniunea Sovietică şi în sateliţii săi din Europa de Est, autori mari au fost excluşi din literatură; acum, în America, literatura însăşi este exclusă ca influenţă majoră asupra modului în care percepem viaţa... De îndată ce pătrundem pe tărîmul simplificărilor şi al reducţionismului biografic al jurnalismului cultural, esenţa artefactului se pierde. Jurnalismul vostru cultural se reduce la bîrfa de tabloid, deghizată în interesul faţă de «arte», şi orice atinge este prefăcut în ceea ce nu este. Cine este celebritatea, care e preţul, care e scandalul? Ce infracţiune a comis autorul, dar nu împotriva exigenţelor esteticii literare, ci împotriva fiicei, fiului, mamei, tatălui, soţului/soţiei, iubitului/iubitei, prietenului, editorului sau căţeluşului de casă?“.

Scrisoarea lui Amy era, de fapt, scrisoarea lui Lonoff, fiind totodată scrisoarea lui Nathan însuşi şi, în cele din urmă, scrisoarea maestrului pe care-l aniversăm în această seară aici. Citind-o, mă gîndeam la nenumăratele apariţii ale lui Nathan, în ipostaza de personaj şi de narator, în extraordinarele cărţi ale lui Philip. Şi mă gîndeam, desigur, la ultima întîlnire a lui Nathan, după atît de mulţi ani, cu Amy Bellette, cea care inspirase, în trecut, fanteziile sale amoroase, cea care întruchipase într-un mod fermecător misterul şi atracţia şi pasiunea (inclusiv pasiunea pentru literatură) şi care era acum o bătrînă muribundă. Nathan o întîlneşte pe Amy la New York de data asta, în acelaşi timp în care o întîlneşte şi pe Ja-mie Logan, fermecătoarea tînără femeie, noua întruchipare a misterului, a senzualităţii şi a literaturii pentru de-acum bătrînul, bolnavul şi nu pe deplin îmblînzitul Nathan.

Ieşirea brutală din scenă a acestei ultime virtuale iubiri – şi a iubirii înseşi – este un moment extraordinar de perplexitate, în care clasica şi demodata confruntare literară dintre pasiune şi datorie este înlocuită de o confruntare mult mai actuală şi mai autentică între excitare şi extincţie, dorinţă şi domolire, tinereţe şi bătrîneţe, viaţă şi moarte. Ar trebui ca Nathan să renunţe, la bătrîneţe, la nebuneştile şi neuitatele ardori şi visuri ale tinereţii încă vii? Ce vrea el? Sex, desigur. Impotentul îşi doreşte freneticul abandon şi împlinirea, bătrînul incontinent îşi doreşte o relaţie sexuală tandră şi sălbatică, hipnoza şi stimulii, solitarul vrea viaţă şi lumină şi intensitate, el vrea trecutul în prezent. Melancolia şi vitalitatea, slăbiciunea şi îndîrjirea, amărăciunea, disperarea, mîndria şi tristeţea sînt complice într-una dintre cele mai emoţionante momente literare din proza contemporană.

După atîtea cărţi şi bătălii, ne-am putea întreba ce îl face pe Nathan Zuckerman să fie un erou al timpului nostru în locuri atît de diferite precum Newark şi Chicago, New York şi Alaska lui Sarah Palin, în Germania postnazistă şi în România postcomunistă, în Franţa postmodernă şi în atîtea alte locuri.

Nathan este un magician cerebral, original şi foarte contemporan, un neobosit şi seducător explorator al mediului său şi al nostru, al vigorii sale şi al vidului, al dinamismului şi al spaimei. El este, de asemenea, un explorator burlesc şi incisiv al erotismului, din care face un experiment profund al cunoaşterii sociale. Nathan obţine astfel un succes unic şi paradoxal în literatura modernă, în ipostaza sa de seismograf creditabil al tectonicii mişcătoare a vieţii politice americane din epoca Roosevelt, din timpul Războiului din Vietnam, din vremea lui Nixon, a lui Martin Luther King, Bobby Kennedy, Bill Clinton şi George Bush, precum şi din perioada de după 9/11 pînă în momentul de faţă.

Prin incursiunea sa proaspătă, amuzantă şi necruţătoare în intimitate şi subiectivitate, avem acces la un portret revelator al Americii ultimilor cincizeci de ani, al scandalurilor şi prejudecăţilor ei, al superficialităţii şi energiei sale, al clişeelor, candorii şi revoltelor. Tumultul individului e perceput mereu în strînsă legătură cu tabuurile, înşelătoria şi tragicomedia culturii colective. Nu cunosc nici un alt martor al schimbărilor dramatice şi al aberaţiilor persistente din această ţară care să-i fi exprimat contrastele cu mai multă înţelepciune, ironie şi imaginaţie, cu o atît de complexă şi semnificativă ambiguitate. Prin uşa secretă pe care singur şi-a construit-o, Nathan intră în istoria Americii înseşi, în acelaşi mod în care Don Quijote poate fi perceput ca o parte a istoriei Spaniei, iar Sufletele moarte ale lui Gogol ca o parte a istoriei Rusiei.

Surprinzător, acum cîteva zile am primit un telefon de la Nathan. Ştiam de ce mă sună. „Vii la aniversare?“, am spus. „Ce aniversare?“ „Cinci decenii de ficţiune, trei decenii de Nathan Zuckerman! Ar trebui să vii, faci şi tu parte din tablou.“ El păstra tăcerea. „Toţi vor fi acolo, Sabath, Păpuşarul, Coleman Silk, Negrul devenit alb, Seymour Levov, Suedezul şi fratele său, Jerry, doctorul, dar şi femeile: Miss New Jersey şi Faunia Farley şi Consuella Castillo.“ Nathan tăcea. Am înţeles că preferă să stea în peştera lui din Berkshires. În cele din urmă, a vorbit. A şoptit, de fapt, ca un om bătrîn: „Cutărică a publicat o carte nouă. Eu nu sînt în ea. Alta e pe drum. Nu sînt nici acolo. Şi încă una se află pe masa lui de lucru, şi nici acolo nu sînt. Spune-i că ştiu totul. Chiar şi aici, în pădure, pot afla totul“.

Apoi tăcere şi, din nou, o şoaptă. „Da, ştiu, vei vorbi acolo. Despre mine, am auzit. Despre mine... E-n regulă, nu-mi pasă. E-n regulă, pentru că nu-mi mai pasă. E OK. Fii scurt şi ai grijă de accentul tău şi de ironia dadaistă românească. Asta e. Adios muchachos.“ Tăcere. Schluss. Konetz filma.

Nathan m-a păcălit în trecut. Şi sînt sigur că mă va păcăli din nou în viitorul nu foarte îndepărtat. Sînt sigur că se va întoarce. S-a întors după ce-şi luase adio în Orgie la Praga, s-a întors după hiatusul din anii ’90. Aşa că sînt sigur că se ascunde undeva, ne priveşte şi îşi ia notiţe.

Cînd am vorbit ultima oară, a repetat cuvintele ultimului său mentor, Lonoff, cu o satisfacţie exagerată: „Noi cititorii/scriitorii sîntem terminaţi, sîntem fantomele de la sfîrşitul erei literare“.

A spus asta, sînt sigur, pentru că ştie că adunarea noastră festivă contrazice o afirmaţie atît de dramatică. Sau poate că nu. I-au plăcut întotdeauna contradicţiile şi întrebările, îl stimulau. Aşa că sînt sigur că e aici cu noi, luînd notiţe, cum şi trebuie.

Traducere din limba engleză de

Carmen MUŞAT

––––––––––––

* Această alocuţiune („A Stroll with Nathan“) a fost ţinută de Norman Manea pe 28 aprilie a.c., la Queens College, New York, în cadrul unei festivităţi consacrate „celei de-a cincizecea aniversări a operei lui Philip Roth“. La aceeaşi aniversare a cincizeci de ani de la debutul lui Philip Roth, au mai luat cuvîntul: prof. Joe Cuomo, director al Serilor Literare de la Queens College, scriitorii Greil Marcus, Joyce Carol Oates, Norman Rush şi Philip Roth.