OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici (coordonatori) , Str. Revoluţiei Nr. 89, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 228 p.

Evocarea Revoluţiei e filtrată prin două prisme: în primul rînd, toţi cei ce scriu sînt intelectuali şi, automat, vor nuanţa, judeca şi stiliza evenimentele trăite, aruncîndu-se deseori în largi divagaţii eseistice pe marginea lor; în al dolea rînd, cei 20 de ani scurşi de la evenimentele din decembrie, cu lecţiile amare ale tranziţiei, îi vor face pe mulţi dintre autori să se jeneze de „naivitatea“ şi de „optimismul“ pe care le asociază trăirilor de atunci.

Kapitalism vs comunism

În deschiderea celui mai recent film al său, Kapitalism – reţeta noastră secretă, Alex Solomon afirmă, adresîndu-se, parcă, juriului dintr-un festival occidental, că (citez aproximativ) „la 20 de ani de la Revoluţie, cei mai mulţi dintre compatrioţii mei cred că se trăia mai bine pe vremea lui Ceauşescu“. Nu ştiu dacă e o opinie împărtăşită de majoritatea românilor, însă, cu siguranţă, proliferarea ei reprezintă o formă periculoasă de scleroză, după două decenii libere de comunism. E un fapt pozitiv, astfel, că mulţi dintre autorii care au răspuns invitaţiei Editurii Polirom insistă să ilustreze, dincolo de bruiajul impresiilor proaspete ale kapitalismului românesc, realitatea crîncenă a vieţii de dinainte de 1989. Împrospătarea memoriei funcţionează ca avertisment – nimeni nu ar trebui să-şi dorească să se întoarcă acolo! – şi e un exerciţiu ce ar putea să ne ajute să privim mai nuanţat evoluţia noastră recentă. 

Radu Aldulescu, în cea mai consistentă intervenţie în proză a volumului, intitulată Mărturii tulburătoare/ 1989-2009 /Degeaba!, prezintă o perspectivă din măruntaiele regimului comunist. Anii de dinaintea revoluţiei sînt pentru Radu Aldulescu un travaliu continuu, cu munci tehnice, grele, în condiţii de lucru toxice, la care se adaugă riscul permanent de a fi arestat pentru vînzarea de ziare sustrase din tipografia Universul. O succesiune de secvenţe violente şi de portrete vii ilustrează dimensiunea străzii, a Revoluţiei trăită în mulţime, ca febră a eliberării. Aldulescu deplînge, deopotrivă, cele „1.400 de victime absolut inutile, purtător de blestem mulţi ani de atunci încolo, asupra oamenilor şi a locurilor“, şi victimele colaterale, eroii pentru o zi înghiţiţi apoi de mareea tranziţiei. Madona, o „ţigancă moldoveancă venită de pe lîngă Bacău cu tot neamul“, a „cărat răniţi toată noaptea de 21 spre 22“ la Spitalul Colţea; după ce şi-a încercat, apoi, norocul în Italia, Madonna „s-a întors la fraţii ei, în aceeaşi zonă Sfântu Gheorghe-Rosetti, unde împuşcă şi azi francul, acostînd trecători şi intermediind oferte de fete şi droguri“. De partea cealaltă, anticlimatic, profitorii: Artur Silvestri, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Vadim Tudor „şi alte cîteva zeci de mii asemenea lor“ care au preluat tribuna şi au învăţat, peste noapte, să manevreze regulile noului joc capitalist.

Prozatori şi eseişti

Următorul text al volumului, semnat de Liviu Antonesei, trasează, cu mijloacele eseistului, aceeaşi demonstraţie, sub titlul Aceşti idioţi care ne guvernează. Ion Iliescu e, pentru Liviu Antonesei, figura sumbră a tranziţiei, politicianul ce „a făcut acestei ţări cel mai mare rău, cînd i-ar fi putut face un mare bine – printr-un simplu gest, retragerea cît mai rapidă, de preferat înaintea alegerilor din 20 mai 1999“. Dezamăgirea a început încă din primele zile ale lui ianuarie 1990; „sîntem cum sîntem, am ajuns unde am ajuns, la douăzeci de ani de la o Revoluţie care ar fi putut să ne schimbe complet în bine destinele, mai ales din pricina conducătorilor noştri. I-am numit idioţi, i-aş putea numi imbecili, la fel de bine, sau cretini“, scrie Antonesei. Totuşi, oricît de mari ar fi dezamăgirea şi frustrarea, universitarul ieşean recunoaşte că „nu era nici «la fel», nici «mai rău», cu atît mai puţin «mai bine» şca înainteţ, simţeam, ştiam că e «altfel»“.

La polul opus, în tabăra „eseiştilor“, cea mai consistentă intervenţie este cea a lui Ion Pop; textul său e o sinteză a celor 45 de ani de comunism plus cîteva zile de iluzii şi emoţii intense. Comunismul înseamnă distrugerea psihică şi fizică a românilor, o serie de umilinţe şi persecuţii neîntrerupte, în numele „luptei de clasă“, în vremea lui Dej, şi apoi o morişcă ideologică ce merge în gol, dublată de lipsuri şi privaţiuni absurde, în „Iepoca de aur“ a lui Ceauşescu. Anii de după revoluţie încep dezastruos, prin perpetuarea limbajului „ambiguu şi ipocrit“ al comuniştilor erijaţi în democraţi, prin mineriadele ce au aţîţat o pătură socială împotriva alteia. „Echipele de schimb erau deja bine pregătite pentru ceea ce s-a numit, deplin adecvat, «restauraţie» şi «neocomunism»“, comentează Ion Pop. Analizele la cald, exaltat-idealiste, din preajma Revoluţiei sînt dublate de concluziile mai reţinute şi mai amare de peste 20 de ani. La mijloc, cele cîteva zile de trăire paroxistică de la sfîrşitul lui decembrie 1989, cu imagini impregnate adînc în memorie – cea macabră, a unui creier uman întreg, înconjurat de lumînări, pe caldarîmul din Piaţa Libertăţii din Cluj, şi cea solemnă, a miilor de oameni îngenunchiaţi în aceeaşi piaţă ce rostesc împreună Tatăl nostru, „pătrunşi parcă de un fior supramundan“. Exaltarea va mai dura cîteva zile, şi apoi ceva se rupe, odată cu „aerul de înscenare improvizată“ a execuţiei cuplului Ceauşescu.

Excelent este şi eseul „Un popor de poeţi“, în care Magda Cârneci militează, dincolo de amintirile despre Revoluţie, pentru revenirea poetului la eul său mai profund. Poeţii şi poetele comunismului – Nichita, „marele blond“, Ana, „cu numele ei de legendă întemeietoare de ţară“, Adrian, „taurul de pe stadioane cu […] sinele gonflat peste poate“, Mircea, „derbedeu histrionic“ sînt simple voci ce interpretează o partitură scrisă de alţii. „Poetul trebuie să rămînă obscur. Poezia nu e un aliment pentru mase“ e un avertisment ce are toate şansele să cadă în gol, în mijlocul unor media pline de vedete-poeţi.

Privirea din afară

O categorie aparte este cea a textelor scrise de intelectuali care au trăit Revoluţia din Decembrie 1989 în afara României. Intervenţia cea mai expresivă e cea a lui Gigi Căciuleanu, Revoluţia română trăită din Franţa ca un duş scoţian, ce trasează un grafic al Revoluţiei din Decembrie: pe cît de mare e emoţia eliberării de dictatură, pe cît de intensă e solidarizarea francezilor cu românii, în preajma Revoluţiei, pe atît de teribil e şocul provocat de procesul şi execuţia cuplului Ceauşescu – în forul intim al coregrafului, dar şi în planul opiniei publice franceze. Concluzia? „E adevărat că s-a dobîndit multă liberté. Dar şi égalité, în plină mioritică fraternité, cîtă vrei…“.

Aceeaşi mişcare de climax-anticlimax e descrisă de Matei Vişniec în textul „Revoluţia“ văzută din Franţa. Ghilimelele apar în momentul execuţiei cuplului Ceauşescu; în anii următori, arată Matei Vişniec, întregul capital de simpatie al României se va epuiza şi presa franceză va insista, ani la rînd, pe cinci-şase subiecte negative. „Noi, românii, avem dreptul la o imagine negativă ceva mai complexă şi mai nuanţată“, insistă dramaturgul.

În textul lui Ion Sapdaru, ce a trăit Revoluţia română ca masterand basarabean la Moscova, găsim imaginea cea mai apropiată de teroristul decembrist întîlnit pe viu: „un tip, genul brutei ruse care se luptă cu Schwarzenegger“, pregătit să intervină la Bucureşti „în caz că revoluţia nu merge aşa cum trebuie“. Merită semnalat şi optimismul traducătorului olandez Jan Willem Bos, care, ceva mai detaşat, poate, decît scriitorii români, e convins că, „deşi drumul pe care l-a parcurs România postdecembristă a fost sinuos şi plin de gropi, destinaţia ei democratică şi europeană a fost de la bun început inevitabilă“. 

45 de ani şi alţi 20, plus 3 zile

În vreme ce Maia Morgenstern scrie o simplă „notă de stare“ despre revoluţie, intervenţiile traducătoarei franceze Laure Hinckel şi a prezentatoarei TV Cristina Ţopescu sînt, cumva, în afara volumului. Laure Hinkel compune un text intitulat Cum nu am trăit 1989, în care se străduieşte să lege cîteva amintiri despre România antedecembristă, percepută de dincolo de Cortina de Fier, iar textul Cristinei Ţopescu e, prin incongruenţa de stil şi de substanţă cu celelalte intervenţii, dintr-un alt film. Reţin, din textul Cristinei Ţopescu, că nu toţi spaniolii sînt nişte sălbateci care „agreează corida“, că prezentatoarea TV poartă în fiecare zi un „război cu establishment-ul“ şi că în mintea ei prinde, tot mai puternic, contur ideea de a părăsi definitiv România.

Solomon Marcus compară, în eseul său din cadrul volumului, cele două evenimente de ruptură dramatică ce i-au marcat viaţa – 22 Decembrie 1989 şi 23 August 1944. Matematicianul observă cum, pe de o parte, „în 1984, ca şi în 1989, capacitatea unora de a se metamorfoza în funcţie de împrejurări a devenit o sursă inepuizabilă de umor involuntar“. Pe de altă parte, la 20 de ani de la revoluţie, „ne dăm seama că într-adevăr am ieşit bolnavi din comunism, chiar dacă ni s-a părut că, prin spirit critic, ironie şi umor, ne-am ţinut la distanţă de el“. Într-un fel, aceste concluzii reprezintă un rezumat al volumului de la Polirom: suma textelor nu ne va oferi un răspuns la întrebările „de ce sîntem aşa dezamăgiţi?“ şi „de ce lucrurile au mers rău, după 1989?“, ci ne va ajuta mai degrabă să punem un diagnostic mai precis: în ce fel şi cît de grav am ieşit bolnavi din comunismul românesc.