Pe cît de comentat – fie şi
negativ – a fost primul volum al Ioanei Baetica,
Fişă de
înregistrare (2004), pe atît de învăluit în
tăcerea de gheaţă a criticii pare al doilea,
Imigranţii. Curios
lucru, pentru că, în ansamblu şi făcînd abstracţie de
anumite denivelări şi derapaje, volumul din urmă – un roman cu
miză, bine clădit şi ingenios articulat – nu face cîtuşi
de puţin parte din categoria nenumăratelor cărţi nici prea-prea,
nici foarte-foarte ce umplu anual librăriile şi de lectura cărora,
în consecinţă, te poţi dispensa fără vreun regret.
Deocamdată, receptarea
Imigranţilor se reduce la vreo două-trei
comentarii anemice, strepezite şi, după caz, hilare, care îi
reproşează cărţii „elitismul“ ori „artificialitatea“. Cum
se explică această lipsă de ecou? Să fie vorba despre prejudecăţi
misogine?! Rămîne de văzut. Să fie la mijloc o oarecare
timorare a comentatorilor în faţa unui roman care ascunde
cîteva mici îndrăzneli politice?! E o simplă
speculaţie. Sau poate
Imigranţii contrariază aşteptările unui
anumit tip de comentatori, combinaţie de voyeuri şi de „moralişti“,
care, ne(re)găsind aici exhibiţionismul din
Fişă de înregistrare
şi, prin urmare, nemaiavînd cum să aplice eticheta dinainte
pregătită, au tăcut cu gravitate...
Imaginaţia auctorială transgresează
subiectivitatea autocentrată
Cartea de debut a Ioanei Baetica
(Morpurgo – de cîţiva ani, de cînd autoarea s-a
stabilit în Anglia) se plasa la nivelul frondei juvenile
manifestate printr-un hipererotism kitsch, de un grotesc involuntar,
împachetat într-un lirism incontinent şi asezonat din
belşug cu referinţe livreşti a căror ţintă era snobarea
cititorului... În fine, cartea de faţă este cu totul altceva.
Diferenţa e dată în primul rînd de o schimbare de
atitudine – a autoarei faţă de text – şi de dozaj al
narcisismului auctorial. Plictisindu-se de autocontemplare,
proiectîndu-se mai puţin în personajele pe care le aduce
în scenă – sau, cu un termen vetust, „obiectivîndu-se“
–, Ioana Baetica începe să se maturizeze ca prozatoare. În
cartea ei pătrunde acum aerul (mai mult sau mai puţin) curat al
exteriorului. Imaginaţia auctorială transgresează, în fine,
subiectivitatea autocentrată.
Fundalul social al diferitelor destine
individuale se desenează acum cu limpezime – şi chiar cu
acuitate. Cotidianul diferitelor personaje nu se mai rezumă, de astă
dată, la acaparanta preocupare erotică – sublimată ori nu prin
artă. În cartea anterioară, legăturile personajelor cu lumea
erau, prin excelenţă, erotice (o metaforă, desigur!...); în Imigranţii, eroii de ambe sexe – şi cu varii orientări (politice
ori sexuale) – înţeleg că lucrurile sînt ceva mai
complicate. Indiferenţa faţă de politic era frapantă în
cartea anterioară a Ioanei Baetica. Nu ştiu dacă era programatică,
înclin să cred că nu – înclin să cred că autoarea
nu-şi punea, pur şi simplu, prea multe întrebări în
privinţa politicului. Pe cale de consecinţă, personajele sale
evoluau într-un cadru izolat etanş de lumea reală – asupra
căreia nu se poate ca politicul să nu-şi exercite, fie şi difuz,
influenţa... Cu atît mai surprinzătoare este, de aceea,
lărgirea de perspectivă în Imigranţii – unde
sensibilitatea faţă de social devine evidentă şi unde personajele
nu mai trăiesc într-un perfect indiferentism politic. De fapt,
nici nu se putea altfel, chiar subiectul romanului cerea, în
mod necesar, o atare lărgire de perspectivă. O secvenţă în
care îmi place să citesc o punere în abis a acestei
schimbări din proza Ioanei Baetica este, de pildă, aceasta:
„Oliver n-a venit drept la taică-so.
A trecut mai întîi pe la frizer, să-şi tundă părul
deja scurt. Sabina a avut timp să facă o plăcintă cu mere la
sugestia domnului Ferguson. E şi ziua alegerilor. La televizor nu
mai contenesc ăştia cu pălăvrăgeala politică. Labour, cu
actualul prim-ministru în frunte, o să piardă după
treisprezece ani de guvernare consecutivă.
– Cu cine-aţi votat, domnule
Ferguson?
Nu că ar înţelege ea mare lucru
din programul politic conservator, Lib-Dem sau Labour sau că i-ar
păsa în vreun fel. Nici în ţară nu o interesa ce se
alege de votare. Toţi o apă şi-un pămînt. Doar aşa, de
dragul conversaţiei şi pentru că domnul Ferguson pare implicat în
chestiunea votului“.
Romanul este construit din cinci piese
detaşabile, din cinci istorii ale unor români emigraţi în
Anglia: Răzvan, un apărător idealist al drepturilor
omului, ecologist şi „antiamerican“; Maria, o tînără
pictoriţă bovarică, luptînd cu prejudecăţile clasei de
mijloc de pe poziţiile unei persoane altfel confortabil integrate în
această blamată middle class; Traian, angajat conştiincios al City
Bank, prizonier resemnat al conformismului corporatist; Sabina, o
femeie între două vîrste, venită la Londra ca
infirmieră a unui bătrîn bolnav de cancer, naţionalist şi
un pic xenofob; în fine, pitorescul Gruia, ţiganul lăutar
care îngroapă într-un parc londonez ultima monedă de
aur din salba bunicii. Toţi cinci lasă în urmă o Românie
unde nu şi-au putut găsi un loc al lor, dar iau cu ei traumele
copilăriei, fantasmele, iluziile de care, plecînd, ar fi voit
să scape. În tribulaţiile lor londoneze, trecutul îi
invadează constant, inculcîndu-le senzaţia suspendării între
două lumi. De altfel, şi cartea e construită pe o alternanţă a
episoadelor londoneze cu acelea româneşti. Răzvan se întoarce
temporar în România pentru a face investigaţii în
chestiunea închisorilor secrete ale CIA. Maria păstrează un
jurnal de copilărie şi adolescenţă unde mediocritatea tranziţiei
româneşti post-’89 transpare indirect dintre notaţiile
puerile. Traian se hotărăşte brusc, la un moment dat, să-şi
petreacă un sfîrşit de săptămînă în oraşul
copilăriei, la Braşov, alături de vechi prieteni – incursiune
din care nu se alege decît cu o nelămurită senzaţie de
disconfort. Sabina şi Gruia evocă mereu, în discuţiile
purtate cu aceia pe care îi cunosc la Londra, o Românie
cenuşie şi doar pe jumătate civilizată. De o parte mizeria
postcomunismului românesc şi a unei democraţii „originale“.
De cealaltă parte, privită cu aceeaşi strîngere de inimă,
uniformizarea Occidentului globalizat. Cele cinci personaje nu se
întîlnesc decît incidental în spaţiul
romanului. Şi atunci aceasta se întîmplă în
virtutea unui truc postmodern. De pildă, ţiganul Gruia, din ultimul
capitol, apare dintr-o pură întîmplare şi într-un
plan secund, într-o fotografie cu Dorian şi Maria. Compoziţia Imigranţilor este un
melanj bine dozat de gratuitate ludică şi tendenţionism subteran.
Cartea Imigranţii se citeşte pentru
ea însăşi
Pe alocuri, romanul e uşor tezist,
însă nu în mod supărător. Iar „teze“ şi „teorii“
sînt aici mai multe – şi vizează teritorii dintre cele mai
felurite, de la arta contemporană la imperialismul american, de la
sexualitate la relaţia omului cu religia – Imigranţii avînd,
după toate aparenţele, şi ambiţia unui „roman intelectual“.
Unul dintre modele e, cred, Nicolae Breban (cu – desigur –
reminiscenţe din Thomas Mann). Dar un „model-Nicolae Breban“ pe
care autoarea în discuţie îl mixează cu alte „modele“
aparent incompatibile – cu un Kerouac, cu un Raymond Carver sau cu
un Gore Vidal –, atenuîndu-i, în acest fel, anumite
excese discursive.
În primele două capitole – cele în
care protagonişti sînt, pe rînd, Răzvan şi Maria –,
artişti şi intelectuali londonezi, anti-Sistem sau asimilaţi de
Sistem, discută animat despre arta nonfigurativă şi despre
„instalaţiile“ contemporane, despre Anna Politkovskaia,
terorism, „politica fricii“ sau închisorile CIA – şi
inventarul e destul de amplu. Unele dialoguri intelectuale (sau
consideraţii pe care eroii le fac în forul interior sau în
jurnalul lor intim...) sună firesc în context. Altele, din
păcate, iau turnura unui eseu despre situaţionism, grupul de la
Tarnac, „Societatea Spectacolului“, iar autoarea comite şi
excesul de a pune, didactic, note de subsol.
Nu e însă
adevărat ce s-a spus, că toate personajele din Imigranţii, şi
sofisticata Maria, şi ţiganul Gruia, vorbesc la fel şi au acelaşi
background cultural. Tocmai că autoarea nu comite o asemenea
inadecvare! Sau, dacă din cînd în cînd, să zicem,
infirmierei Sabina, venite dintr-un sat amărît, i se întîmplă
să aibă vreo intuiţie de mai mare subtilitate decît ar fi
verosimil dată fiind condiţia ei modestă, asta nu e imediat
observabil. Supărătoare sînt, în schimb, anumite
preţiozităţi ori secvenţe de frază care, în română,
par a fi traduse: „trupul pare să-şi fi găsit o poziţie perenă,
impasibilă, de relaxare totală“, „ca şi cum asta mi-ar conferi
o perspectivă adecvată asupra relaţiei noastre“, „îşi
conspecta liniile din palmă“, „să nu-mi fi rectificat măcar
sumar încrederea funciară în umanitate“, sexul „ca
un semn inadvertent de compensaţie“, „contextul propice pentru
beneficierea de acest drept chintesenţial“, „n-avea gagică
constantă în vremea aia“, „vocea lui se putea strecura cu
dexteritate printre pereţi“; de cîteva ori „apologetic“
şi „a face apologia“ sînt folosite în contextul în
care cineva intenţionează să se scuze pentru ceva sau să-şi
motiveze o opţiune... etc. Deficienţa nu e, totuşi, dintre cele ce
nu pot fi remediate.
Felul cum sînt ordonate în
volum cele cinci mărturii este, iarăşi, semnificativ. Primul
capitol, scris din perspectiva unui intelectual dedat la teorii
sofisticate şi frecventînd cercuri ale unor „sofisticaţi“,
are densitatea cea mai mare de referinţe culturale explicite.
Această densitate descreşte gradual odată cu backgroundul
intelectual al protagoniştilor – referinţele sînt mai soft
în capitolul dedicat pictoriţei Maria, apoi, în chip
firesc, se efasează din ce în ce mai mult de la povestea
corporatistului Traian încolo. Proba de maturitate prozastică
e trecută cu succes în capitolele în care protagonişti
sînt Sabina şi Gruia. Fina înţelegere a felului cum
gîndesc şi cum reacţionează în anumite situaţii
oameni prea puţin „complicaţi“ (la antipodul lui Răzvan şi al
Mariei) mi se pare, fără exagerare, remarcabilă. După toate
aparenţele, cu cît se străduieşte să imagineze personaje
care nu sînt proiecţii ale propriei subiectivităţi, cu atît
autoarea se apropie mai mult de ceea ce înseamnă proza matură.
Însă, evident, romanul Imigranţii nu este doar o promisiune,
e o carte care, în pofida tuturor denivelărilor, se citeşte
pentru ea însăşi.
Ioana BAETICA MORPURGO
Imigranţii
Editura Polirom, Iaşi, 2011, 384 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters