OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ruxandra CESEREANU
Nebulon
Editura Polirom, Colectia „Fiction Ldt.“, Iasi, 2005, 324 p.

„In ultimii cinci ani“ Ruxandra Cesereanu a avut o prezenta editoriala de o consistenta si de o diversitate putin obisnuite: Deliruri si delire. O antologie a poeziei romanesti onirice (2000); volumele de poeme Venetia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (2002) si Kore-Persefona (2004), romanul Tricephalos (2002) si seria de studii Panopticum. Tortura politica in secolul XX (2001), Imaginarul violent al romanilor (2003), Decembrie ’89. Deconstructia unei revolutii (2004) Gulagul in constiinta romaneasca. Memorialistica si literatura inchisorilor si lagarelor comuniste (2005, editie revazuta si adaugita a volumului Calatorie spre centrul infernului. Gulagul in constiinta romaneasca, 1998, la origine teza de doctorat). Fara a mai vorbi de coordonarea celor doua volume experimentale de reportaje sociale despre lumpenii si marginalii tranzitiei...

Un adevarat boom, prin comparatie cu care „productia“ beletristica anterioara – microromanul „platonician“ Calatorie prin oglinzi (1989), volumul de proze scurte Purgatoriile (1997) si cele patru volume originale de poeme – paleste. De curind, universitara clujeana a revenit cu un nou volum original, culegerea de proze Nebulon, despre care va fi vorba ceva mai incolo.

- Domesticirea „demonilor“ nocturni
Avem de a face cu simpla expansiune a unei creativitati eclectice, sau cu un proiect derulat pe mai multe niveluri? Ce legatura exista intre manierismul onirico-fantasmatico-psihanalitic al beletristicii Ruxandrei Cesereanu (in care biograficul e prelucrat livresc, estetizant si mitologic) si „etajul“ impecabilelor sale eseuri academice despre grozaviile imaginarului politic al secolului al XX-lea (si in particular al totalitarismelor romanesti)? Un posibil liant ar fi, cred, arheologia fantasmelor nocturne, exorcizarea „demonilor“ imaginarului personal, politic sau social. Dupa cum se stie, autoarea – una dintre cele mai creative literate ale Romaniei postdecembriste – desfasoara de citiva ani o activitate sustinuta ca director de program in cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului „Phantasma“ din Cluj, calitate in care a participat, impreuna cu un grup de colaboratori, la elaborarea uneia dintre cele mai ambitioase propuneri conceptuale din ultimul deceniu, anarhetipul. Pe cit de calme, docte si riguroase, pe atit de indraznete, studiile ei nu sint de natura sa „tulbure apele“, sa provoace polemici si controverse, ci, dimpotriva, sa limpezeasca probleme grave, majore, sa ajute la intelegerea lor in profunzime. Explorind fenomenologia ororii, cercetind imaginarul violent al publicisticii noastre cultural-politice (de la Eminescu si Arghezi la legionari, comunisti si nostalgicii totalitarismului), analizind, piesa cu piesa, perspectiva cu perspectiva, totalitatea volumelor despre „revolutia“ din decembrie (in cadrul unui util exerctiu de imagologie politica) sau examinind la toate nivelurile memoria Gulagului autohton, Ruxandra Cesereanu domesticeste demonii imaginarului prin intermediul aplicatiei hermeneutice. „Domesticirea“ unui imaginar salbatic, aceasta pare a fi tema autoarei...

„Situate undeva intre onirism si suprarealismul autohton [...] pe de o parte, si miraculosul basmului sau al mitului (de sorginte mai ales medievala, ca in cazul rescrierii fanteziste a ciclului arthurian al cautarii Graalului), pe de alta parte, prozele Ruxandrei Cesereanu din Nebulon articuleaza delicat teme si obsesii personale ale poetei“, scrie Matei Calinescu intr-o frumoasa prezentare de pe coperta a patra. Regasim, intr-adevar, temele obsedante din celelalte carti: calatoria (sub toate aspectele), feminitatea polimorfa. De asemenea, scenografia vrajitoresc-alchimica, cochetaria initiatica, reveria mitologica, mastile fantasmatice ale autobiograficului. Daca insa in romanul Tricephalos (2002) mitologizarea livresca a erosului si a calatoriei se rasfata intr-un spectacol extravagant al ipostazelor feminitatii, actuala culegere sta sub semnul cautarii de sine prin poveste: o „cautare“ in sens medieval. Altfel, coordonatele sint cele pe care evolueaza de ceva timp o buna parte a prozei contemporane: autobiograficul, problema identitatii, inter-culturalitatea si fantezia fara granite. Spre deosebire insa de Mircea Cartarescu sau Simona Popescu – scriitori cu care a fost uneori comparata – manierista, hiper-culturalista Ruxandra Cesereanu nu scrie o literatura a autenticitatii interioare, ci o literatura a exterioritatii decorative, cu toate riscurile ce decurg de aici.

Exista mai multe segmente distincte ale acestei carti compozite, alcatuite dintr-un bazar de „bazaconii nastrusnice“ si un micro-roman. Ar fi, mai intii, ceremoniile livresti prin care leviteaza personaje culturale excentrice (ludica Dare de seama paranoica despre mustaciosul Salvador Dali, Sucitele peripetii despre cum am devenit cherokee, Batrinetea periculoasa a domnului Hokusai): simple exercitii de virtuozitate, altminteri gratioase si de o exuberanta imaginativa incontestabila. Neconvingatoare, desi rafinate, sint si scurtele naratiuni ludice Zepelinul Ursulina, Autism si Balena: „decolari“ feerice, suav-delirante dintr-o realitate banala. Prin tesuturile tuturor circula un bovarism cultural ce include si o nota de bravada epatanta, si o (simpatica) afectare alintata, si un orgoliu al feminitatii, si o doza de candoare copilaroasa... Dar si un demonstrativism didactic suparator, care uneori tinde sa umbreasca reusitele literare. Bunaoara, atunci cind autoarea dubleaza explicativ titlul unei fermecatoare fantezii copilaresti – Printul ginganiilor si fetita uriasa – printr-un calificativ livresc redundant: (pseudo-basm swiftiano-kafkian). Cenzurindu-si profesoral fantezia cu care se impodobeste, Ruxandra Cesereanu tine cu orice pret sa deconspire conventiile propriilor naratiuni, sa psihanalizeze totul s.a.m.d. – deformatie profesionala; operatiunea ar fi trebuit sa includa o buna doza de umor si de simt autoironic, pentru a nu cadea in pedanterie...

- Cochetarii narative
Un etaj autenticist – mai pregnant – cuprinde citeva „povesti“ autobiografice in care experientele din copilarie si adolescenta sint asumate cu tandrete: Arunca-te, nu te-arunca, I, Me and Myself, Verile cind spargeam bulbuci de smoala, Unchiul meu, Maharajahul, Haritina sint mici anamneze, amintiri despre jocuri „periculoase“, povesti fondatoare, filme, „muzici“ (Pink Floyd) si „faze“ care au format imaginarul autoarei, rind pe rind rockerita, „femeie-cruciat“, alchimista, vrajitoare si povestasa. In Arunca-te, nu te-arunca, de exemplu, reminiscentele jocului periculos al fetitelor de pe acoperisul unui bloc socialist „formateaza“ mentalul copilei Ruxandra pe calapodul riscului controlat. Iar in I, Me and Myself sint inventariate multiplele masti onomastice – poreclele si apelativele adresate din copilarie pina la maturitate de catre oamenii cunoscuti si iubiti. Rezultatul – asumarea numelui de botez: „Povestea numelor mele, spusa aici, este o istorie a felului in care m-am gasit pe mine insami, dupa ce m-am cautat ani de zile cu inversunare. Sint Ruxandra si acesta va fi numele meu in fata mortii, nu doar fiindca acesta a fost numele meu in fata nasterii. Dar pina sa ajung la acest nume, au fost multe altele si a trebuit ca lucrurile sa se petreaca astfel tocmai ca sa nu uit niciodata cine sint“...

Un alt palier este acela al explorarii identitatilor feminine&masculine si al calatoriilor „internationale“, dublate de povesti pe masura. Satira decadenta la adresa „distopiilor“ feministe (Vaginopolis), Femele picteaza cu delicii o galerie multiculturala de figuri grotesti („Ma aflam pentru intiia data la o reuniune de feministe inraite, si suculente, si urite, si slabanoage, si destepte, si proaste“), carora naratoarea-portretista le contrapune propriul model „partenerial“: „Oare de ce nu stia (Aloizia) sa vorbeasca si despre felul in care un barbat creste o femeie [...], de ce nu stia sa explice cum un barbat poate ajunge cindva, cu femeia sa, la stadiul androginului?“. De partea cealalta, Ship of Fools e o galerie de portrete comice ale unor scriitori-barbati, impreuna cu care autoarea a participat la un colocviu poetic in insula Rodos; o naratiune „de observatie“ plina de verva.

Trei vrajitoare si o ucenica (o poveste scrisa cu sh si tz) este o alta naratiune exotica: aici, naratoarea se joaca impreuna cu doua prietene de-a vrajitoarele, analizindu-se cu acribie una pe cealalta si practicind vechi ritualuri magice ale feminitatii: „Am shtiut cu toate insa ca in acel rastimp aveam sa devenim shi mai femei“. Cea mai ampla povestire din sectiunea Bazaconii si nastrusnicii este Trimeron – o treime dintr-un „decameron“. Mai exact, un symposion (din nou, international...) care aduna povestitori de diverse etnii: persanul Mehdi, slovenul Branco, bulgarul Boyan, evreul Dory, catalanul Albertin, alaturi de naratoare – zisa Vangogha – si de sotul ei Cobra (Corin Braga). Fiecare spune cite o istorie „specifica“ stropita cu vin si agrementata cu filme. Rasfatul narativ si mondenitatea postmoderna a „protocolului“ au, in general, sarm si haz, dincolo de intoxicatia culturalista.

In fine, povestirea intitulata Douasprezece camile si trei vulpi sintetizeaza obsesiile autoarei, adaugindu-le dimensiunea cautarii metafizice. Calatorind tocmai in Tunisia, la o prietena, pentru a asculta povestile unui maestru local (Farid), naratoarea asculta o istorisire despre un pescar virgin care se metamorfozeaza in femeie. Concluzia povestasului: „fie ca esti barbat, fie ca esti femeie, exista intotdeauna o cale spre desavirsire. Gaseste-o“ se loveste de amendamentele ascultatoarei, care ii aminteste „cazul“ lui Orlando al Virginiei Woolf si pe cel al lui Gregor Samsa din Metamorfoza lui Kafka. Replica maghrebianului merita retinuta: „Farid ma batu prieteneste pe umeri si imi pregati narghileaua sa fumez. Cultura pe care o avem nu ne va ajuta niciodata sa descilcim lumea decit in chip livresc, mi-a spus el“...

- Intre cautarea Graalului si creative writing
Urmind acestor „calatorii prin oglinzi“, textul ce da titlul intregului volum – Nebulon – a fost conceput ca un micro-roman initiatic. Un basm incintator, cu enluminuri ghiduse si substrat psihanalitic: o viziune poetica foarte personala asupra cautarii Graalului. Cinci poeti-cautatori aflati in drum spre Castelul Minunilor, vrajitori, magiciene, alchimiste si ghicitoare, o pisica vicleana pe nume Honteria si alte animale miraculoase evolueaza in decor medieval. Personajele: Alois, Rosaura, Dafne-Mesmeea, Clotilda, Margarita, Izidora, Leoenor, Ieronim, regele Alfons s.cl. sint, in felul lor, eroi si eroine de fabula mistica. Povestea are insa un caracter cvasi-butaforic: fantasme manipulate prin „cablurile de transmisie“ ale unei lumi postmoderne, computerizate.

Fiecare personaj intruchipeaza un tip de comportament erotic – masculin sau feminin – hibrid. Castelul – o Curte a Miracolelor! – e de fapt un „anarhetip“, ca naratiunea insasi: „desi era fabulos, nu era tocmai ce cauta el, adica un edificiu cu sira spinarii si miini si picioare si cap, toate la locul lor, ci se dovedea un spatiu oarecum scandalos daca nu anarhic, a carui nechibzuinta e desigur misterioasa“. Capitolele sint pigmentate cu versuri ale protagonistilor si se compun din cite o lunga fraza mestesugita, baroca, fals-arhaizanta, intinsa pe pagini intregi. Din loc in loc, autoarea tine sa impaneze corpul naratiunii cu tot felul de comentarii cu caractere italice in care vorbeste – ca la tabla – despre geneza romanului si despre mizele acestuia, psihanalizindu-se si interpretind povestea prin prisma obsesiilor proiectate in eroii sai, carora le deconspira modelele reale sau imaginare. Aflam astfel ca ideea Nebulon-ului dateaza de dinainte de 1990, ca manuscrisul fusese inceput sub pseudonim masculin, ca la origini fusese „obsesia“ Graalului si a mintuirii („Eram obsedata de Graal, de cruciade si de cavalerii Mesei Rotunde“) si ca, neavind destula credinta in Dumnezeu, povestitoarea nu l-a putut termina; in disperare de cauza, decide sa apeleze la „dublarea“ naratiunii prin „marturisirea felului in care nu am putut sa scriu despre Graal si din ce pricina“. Mai mult, la sfatul lui Matei Calinescu va include spre final si un mic bruion cu insemnari din atelierul de creatie.

Ruxandra Cesereanu mizeaza, desigur, pe „adevarul“ biografic al propriilor fantasme, numai ca proteza metafictionala – pe linga faptul ca e un truc banalizat – se dovedeste ineficienta: fictiunea si comentariul explicativ, autoanalitic, se anihileaza reciproc, in loc sa se potenteze unul pe celalalt. Poate ar fi fost mai nimerit ca „marturisirea“ sa fie separata de basm – eventual ca postfata. Nu slabiciunea credintei in Dumnezeu e responsabila de acest esec al cautarii Graalului (si al scrierii romanului), ci slabiciunea credintei in puterea inchipuirii. Refuzind toate mastile, autoarea opteaza pentru limitarea la o identitate feminina cuminte si „normala“. Numai ca un Nebulon cu demonul interior anihilat sau domesticit ramine doar un bun exercitiu pentru atelierele de scriere creativa. O scriere minunata nu atit prin ceea ce este cit prin ce ar fi putut sa fie. Ruxandra Cesereanu reuseste sa convinga in studiile sale pentru ca nu da prioritate poetei. Va reusi sa convinga cu adevarat si in proza atunci cind va renunta la ticurile didactice demonstrative si va fi gata sa inoate – fara colac – in apele marilor cu povesti.