OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Trebuie spus din capul locului că volumul de faţă nu este în primul rînd, şi nici în ultimul, un manifest feminist, lucru care îl fereşte de la bun început de potenţialul val de antipatii pe care orice delimitare ce vizează diferenţele de sex îl declanşează îndeobşte. Culmea, în acelaşi timp în ambele „tabere“: în vreme ce femeile îşi văd îndelung dezbătutul statut ingrat de mamă-soţie-femeie de carieră (în cazul nostru, autoare) teoretizat, pus pe hîrtie şi transformat în reală problematică, devenind încă o dată conştiente de neplăcuta lor situaţie ontologică, bărbaţii se simt dublu ameninţaţi, agresaţi şi inhibaţi de îndrăzneaţa abordare care le-ar putea zdruncina (aparenta?) poziţie dominatoare. Pe plan literar, ca şi pe toate celelalte planuri. Cu variaţiile pe care le presupune fiecare din cele două atitudini: femei militante, feministe înverşunate, în etern conflict cu propria feminitate, tradiţionaliste oripilate de exhibiţionismul ideatic ce decurge dintr-un astfel demers, nonconformiste detaşate, intelectuale de rasă convinse că pe drumul afirmării literare au reuşit să-şi sublimeze feminitatea, transformînd-o în artă, sau, dimpotrivă, să şi-o anuleze, de asemenea transformînd-o în artă etc.

 

Mihaela URSA (coordonatoare) , Divanul scriitoarei, Editura Limes, Cluj-Napca, 2010, 204 p. 

 

Şi tocmai am numit cele trei tipuri mari de reacţii de care s-a lovit Mihaela Ursa în alcătuirea unui volum care lipsea din peisajul cultural actual şi care interesează din mai multe puncte de vedere: în primul rînd, pentru că feminismul românesc e o sintagmă abstractă, aproape fără acoperire, cu rare, deşi nu lipsite de importanţă apariţii editoriale avînd ca obiect feminitatea – ultima dintre acestea, antologia Mihaelei Miroiu Naşterea. Istorii trăite, apărută nu la multă vreme după excelentul volum Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (Polirom, 2008). Marele atu al acestor cărţi este că, dincolo de teoretizarea literaturii de gen, (să nu uităm că noi am ratat anii fervorii feministe, ’70-’80, apoi ’90, cînd teoriile de gen pătrund în universităţi) ele aduc în prim-plan vocile scriitoarelor, argumentul ultim pînă la urmă, mult mai eficient decît orice militantism ostentat, radicalism uşor de atacat de mai multe categorii – machişti şi „misogine“, tradiţionalişti(iste), autoare neapăsate de conştiinţa propriei feminităţi, care au succes şi sînt apreciate la unison cu autorii de sex masculin etc. Volumul coordonat de Mihaela Ursa cîştigă prin inedit, prin conceptul pe care îl are la bază: o dublă alcătuire a cărţii, care le dă cuvîntul autoarelor într-o dublă calitate – cea de autoare-femei şi cea de creatoare, reunind, mai exact, o parte de anchetă, cu treizeci şi şase de întrebări, şi una de extrase din operele scriitoarelor intervievate.

Cui i-e frică de... feminitate?

Amintind titlul unui grupaj apărut în revista Dilema veche (nr. 317, 11-17 martie 2010), am înlocuit tăiosul „feminism“ cu „feminitate“, căci pînă la urmă cel mai important, în cartea Mihaelei Ursa, e modul de raportare a fiecărei autoare la propria sa condiţie, precum şi întrebarea dacă aceasta poate reprezenta un atu sau, dimpotrivă, un handicap. Mesajul unora dintre autoarele intervievate ţine de feminitatea asumată, atît în viaţa privată, cît şi în creaţie, în unele cazuri un fel de „împăcare“ cu propria condiţie, în altele o sublimare a acesteia; majoritatea însă, şi aici cred că putem avea cel mai bine măsura prejudecăţilor care afectează mediul literar, se dezic de „scriitura feminină“, se simt ameninţate de sintagma „literatură feminină“, care a circulat mai ales cu un sens peiorativ. Pe de altă parte, unele îşi asumă şi îşi afirmă feminitatea ca element-cheie, iar altele vorbesc despre „androginismul“ creatorului (Magda Cârneci aminteşte, în răspunsul la întrebarea Simonei Sora din ancheta Dilemei vechi, afirmaţia lui Thomas Mann, cum că autorul nu e nici bărbat, nici femeie). De indiferent care parte a baricadei se află, scriitoarele se dovedesc prudente, chiar atunci cînd îşi arată dezamăgirea de a exista cultural (şi nu numai) într-o lume machistă.

Scriitoarea, în intimitate

O altă problemă, cel puţin la fel de spinoasă precum cea a receptării, pe care o vizează cartea ţine de existenţa publică şi de cea domestică a autoarelor şi o semnalează Mihaela Ursa, în Lămurirea din debutul volumului, precum urmează: „Scriitoarea, ca şi femeia-artist în general, se mai confruntă încă în România (atît de tradiţională) cu o anumită formă de presiune publică: aceea a obligaţiei de a alege. Nu între „suflet“ şi „trup“, ca în Giudeţul... cantemirian, ci între creaţie şi rolurile ataşate prin tradiţie femeii“. Problema autoarei nevoite să-şi exprime opţiunea tranşantă pentru una din cele două ipostaze – tradiţională (de soţie, mamă, protectoare a membrilor familiei) şi cea de creatoare (cu toate implicaţiile sale negative, atribuite în mod automat de o societate preponderent falocratică) – e una reală, palpabilă, la fel de acută probabil precum cea a unei eventuale receptări inegale, bazate pe diferenţa de sex. De aceea, răspunsurile la întrebarea numărul 17 – „V-aţi simţit, ca şi creator, limitată biologic? V-a împiedicat existenţa domestică libertatea de creaţie?“ –  mi se par dintre cele mai interesante. Din cele paisprezece autoare care au răspuns chestionarului Mihaelei Ursa, majoritatea susţin că nu au simţit neapărat constrîngerile vieţii domestice, că au îmbinat uneori cu nonşalanţă, alteori cu oarece dificultăţi, existenţa de mamă, soţie, cu cea de scriitoare. De asemenea, jumătate dintre ele declară că nu sînt feministe, cel puţin nu în sensul agresiv al termenului; la întrebarea privitoare la un eventual „gen“ al creaţiei proprii şi la indicii acestuia, Dora Pavel afirmă că formele literare sînt cele care au gen: proza scurtă, povestirea, poezia sînt „feminine“, „rupte din coasta romanului“, care este, indubitabil, „masculul cu vigoare în viscere“, iar Doina Ioanid că, deşi poezia ei nu are un gen, totuşi mărcile feminităţii nu-i lipsesc. Ajungem astfel şi la atuul principal al cărţii: originalitatea răspunsurilor, după chipul şi asemănarea autoarelor, dublată de satisfacerea unei curiozităţi care vizează universul intimităţii acestora.

Un divan deloc confortabil: Aţi fi dorit să fiţi bărbat?

Dar deloc de neglijat este partea a doua a cărţii, ce reuneşte fragmente din operele scriitoarelor intervievate, care vin în completarea şi susţinerea celor consemnate în partea de anchetă. Ne (re)întîlnim astfel cu extrase din romanele Marianei Codruţ, Ruxandrei Cesereanu, Rodicăi Braga, Anei Maria Sandu, Dorei Pavel, Iolandei Malamen, cu poemele Doinei Ioanid, ale Angelei Marinescu, Letiţiei Ilea, Elenei Pasima, Simonei Popescu şi Ioanei Nicolaie, cu o nuvelă a Gabrielei Melinescu publicată în Lettre Internationale şi cu un text în proză al Magdei Cârneci (unele dintre texte sînt inedite, altele deja publicate în volum). De la coordonatoare mai aflăm că au fost la fel de multe scriitoare care au refuzat, din varii motive, să participe la volum sau s-au răzgîndit pe drum.

În concluzie: de o problematizare a feminităţii simţim cu siguranţă nevoia, întrebarea care se pune este cum ar trebui realizată aceasta pentru a-şi dovedi eficienţa. Personal, mărturisesc că anostele, restrictivele şi uneori belicoasele studii de gen nu m-au atras niciodată în timpul facultăţii, dar mă bucur de cîte ori citesc o antologie de literatură feminină (cu atît mai mult cu cît, în cazul de faţă, ea e însoţită şi de o anchetă). Cred în valoarea unor scriitoare, editoare, jurnaliste etc. de azi, net superioare unor scriitori, editori, jurnalişti etc. aflaţi în poziţii similare, dar nu cred că împărţirea „pe sexe“ are aici vreo relevanţă. Cît despre „scriitura feminină“, ea există la fel de bine ca şi cea masculină, o amprentă a stilului auctorial care poate să fie sau nu, s-au văzut autoare care scriu „masculin“, şi autori care, cum remarcă una dintre scriitoarele din volum, sînt ei înşişi obsedaţi de feminitate, de latura lor feminină etc. Iar dacă pînă acum au scris mai mult bărbaţii, din motivele bine ştiute, numărul scriitoarelor a început să crească (o spune Simona Popescu, într-unul dintre cele mai pertinente răspunsuri ale cărţii) şi rămîne numai o problemă de timp pînă ce îşi vor pierde cu totul relevanţa raportările misogine la opera sau activitatea acestora (multe dintre acestea aparţinînd, paradoxal, tot femeilor). Pînă atunci, o cale sigură de afirmare a literaturii feminine ar fi publicarea ei constantă, însoţită de dezbateri, colocvii, volume colective etc., aşa încît importanţa acesteia să nu mai poată fi trecută cu vederea.