OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ne apropiem de finalul unei noi stagiuni muzicale. Instituţiile muzicale bucureştene îşi continuă în forţă activitatea, recent încheiatul Festival al Muzicii Contemporane fiind, realmente, o reuşită. Multă muzică bună, diversă şi de înalt nivel interpretativ, deopotrivă. Greu de prins în cîteva propoziţii anvergura unui asemenea eveniment. Poate ar fi trebuit programat cumva mai devreme – o simplă sugestie pentru viitoarele ediţii. Şi programul să fie mai aerisit pentru ca melomanii să apuce, totuşi, să respire. Simple impresii personale şi subiective. Cert este că avem concerte peste concerte, ceea ce nu ar fi chiar rău, dar şi o doză de preaplin, de sufocare şi exces, ca orice este prea mult, un preaplin care se acumulează pe nesimţite. Devine evident că vacanţa şi o pauză ar fi bine-venite pentru toată lumea. Concert integral Ceaikovski la Ateneul Român. În program, uvertura fantezie Romeo şi Julieta, op. 49, Uvertura – mai mult decît uvertură – 1812, mult cîntatele şi iubitele Variaţiuni pe o temă rococo, op. 33, pentru violoncel şi orchestră, şi o lucrare extrem de rar prezentă pe podiumul de concert, Pezzo capriciosso, op. 62. Una peste alta, cumva, un program exotic, interpreţi de marcă. Pe lîngă neobositul şi veşnic neastîmpăratul „ucenic vrăjitor“ numit Horia Andreescu, în calitate de şef de orchestră, ca solistă apare o veche prietenă a României şi una dintre marile violonceliste ale lumii de azi, Natalia Gutmann.

 

Şi-a mai adus contribuţia şi bine strunitul cor al Filarmonicii „George Enescu“, condus de acelaşi mereu la datorie Iosif Ioan Prunner. Toate bune şi frumoase dacă acceptăm regula jocului, adică mergem la Ceaikovski să ascultăm Ceaikovski şi nu bombănim că nu e Beethoven, Bruckner sau Mahler. A cărui primă simfonie – ce conţine versiunea germană a lui Frère Jacques – o să fie prezentată chiar săptămîna asta, sub bagheta lui Marc Laycock. Şi ca să încheiem glosa noastră rusească, să amintim că, în program, pe lîngă Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Béla Bartók, vom avea parte şi de o trufanda rarisimă pentru vremurile anticomuniste pe care le trăim. O lucrare a unuia dintre grangurii muzicii sovietice, unul dintre mahării culturii oficiale din anii de glorie ai stalinismului multilateral dezvoltat, faimosul Dmitri Kabalevski, ce poate atrage multe zîmbete nostalgice celor din generaţia amicului nostru A.O. Popa. Uvertura la opera în trei acte Colas Breugnon va răsuna sub cupola Ateneului Român spre a face în ciudă celor care nu se bucură că şi generalul KGB Gaidar Aliev, fost prim-secretar al PC din Azerbaidjan, are o statuie în Parcul Obor din Bucureşti. Iată cum marile nume ale stalinismului sovietic se pot întîlni ferice în cel mai anticomunist oraş din fostul bloc al ţărilor Tratatului de la Varşovia. Sau am uitat totul şi doar muzica e cea care contează? Batem cîmpii în loc să ne ocupăm de muzică şi muzicieni? Poate, dar de multe ori, un simplu cuvînt sau un simplu nume ne aruncă în propria memorie afectivă. Plecînd de la Kabalevski, ne-am adus aminte de Soloviov Sedoi, cu ale sale Seri de lîngă Moscova, care au umplut de lacrimi numeroase suflete pe vremea cînd Moscova chiar nu credea în prea multe lacrimi. Timp revolut, fum, nu putem da viaţa înapoi.