Ca studentă la Filologie, înainte
de 1989, am crescut fascinată de anvergura internaţională a unor
foşti profesori ai Facultăţii, plecaţi definitiv din România
socialistă, pentru a-şi împlini destinele în Occidentul
atît de hulit de propaganda de partid, dar visat în taină
de mulţi dintre prizonierii lagărului comunist. Sorin Alexandrescu,
Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Mihai Spăriosu,
Victor Ieronim Stoichiţă sau Ion Vianu erau nume aproape legendare,
sinonime cu reuşita intelectuală într-o lume liberă, care
oferă valorilor autentice şansa de a se exprima. Despre cărţile
lor apărute în Occident se vorbea în şoaptă, în
vreme ce volumele publicate în România, înainte de
plecarea lor, circulau în regim de samizdat, aureolate de
prestigiul autorilor şi de fascinaţia fructului interzis.
După 1990, mulţi dintre cei plecaţi
au revenit, periodic, în România, cărţile lor au fost
republicate unele, traduse altele, intrînd în circuitul
cultural autohton, iar prezenţa lor în amfiteatrele Facultăţii
de Litere aduna, de-a lungul anilor ’90, mulţimi de studenţi
veniţi să-i audă şi să-i vadă în carne şi oase. Mi-aduc
aminte cu cîtă bucurie am descoperit, la sfîrşitul
anului 1991, la Biblioteca Americană din Bucureşti, cel mai recent,
pe atunci, titlu din bibliografia lui Matei Călinescu – Rereading,
înghiţită pe nerăsuflate, odată cu Five Faces of Modernity,
pe care o văzusem citată în bibliografii serioase pe tema
raporturilor dintre modernism şi postmodernism. Cărţile acestea au
intrat apoi în bibliografiile cursurilor şi seminariilor de
teoria literaturii de la Literele bucureştene, iar autorul lor a
devenit, alături de Sorin Alexandrescu, unul dintre profesorii
invitaţi să ţină cursuri în cadrul programului de studii
aprofundate. Pentru o foarte scurtă perioadă, din păcate.
De o căldură umană care te învăluie,
firesc şi deschis, Matei Călinescu este un autor complet, care
trece cu uşurinţă de la eseistică la teorie literară şi
culturală; critic literar, poet şi prozator, Matei pare un personaj
aristocratic, despre care Lucian Raicu scria, în 1973, că este
„mereu însoţit de «dublul» său, în lungi,
tacticoase şi agreabile promenade literare“. Că scrie despre
cărţi sau despre sine însuşi, că scrie pagini de critică
sau de jurnal, poezie sau proză-eseu, Matei Călinescu îşi
construieşte, fulgurant, un autoportret în mişcare, în
apele căruia se străvede figura atît de puţin obişnuită a
lui Zacharias Lichter. Descinzînd din Francisc din Assisi şi
Knulp, aspirînd spre libertatea totală, filozof rătăcitor ce
poartă cu sine rana ontică a singurătăţii, Zacharias Lichter –
alter ego livresc al autorului – visează evadarea finală din lume
şi din cuvînt, dincolo de care se poate intra în tăcere.
În tăcerea pe care doar poezia o poate umple de sens.
Despre această ipostază mai puţin
discutată, dar nu mai puţin relevantă, a personalităţii lui
Matei Călinescu vreau să vorbesc acum, cînd autorul
împlineşte 75 de ani şi ar putea rosti, ca într-o
poezie de demult, „Ajuns pe culmea mării priveam în joc,
uimit./ Şi din mine însumi soarele răsărea, dureros.“
(Marină, 1972), despre umanitatea profundă a cărţilor sale şi
despre intensitatea scrisului său, evidentă în poezii, de la
Versuri (1970) la Umbre de apă (1972) şi la tulburătorul Tu:
elegii şi invenţii din 2004, o continuare a Portretului lui M
(2003), despre care Matei mărturisea că „s-a cerut spus şi
altfel, cum aproape că uitasem că se poate spune după ce poetul
din mine părea a se fi sinucis, de multă, multă vreme“. Nu numai
că poetul nu s-a sinucis, dar statornicia cu care l-a dublat mereu
pe criticul, eseistul, teoreticianul şi memorialistul Matei
Călinescu l-a făcut pe acesta să citească „pe dedesubt“
cărţile altora, mereu atent la nuanţe şi la ceea ce tot Raicu
numea „punctele de fecundă discontinuitate“ ce determină
evoluţia fenomenelor culturale.
L-am descoperit pe poetul Matei
Călinescu citind, la sfîrşitul anilor ’80, Viaţa şi
opiniile lui Zacharias Lichter (apărută în 1969 şi în
1971; ediţia a III-a a fost publicată la Editura Polirom abia în
1995). Nici unul dintre volumele de versuri nu a fost reeditat şi e
păcat, fiindcă poezia lui Matei Călinescu este puternică şi
originală, transcriind cu înfrigurare o viziune poetică în
care detaliile concretului irump cu o forţă metaforică pregnantă.
Poetul nu e nici o clipă copleşit de critic sau de teoretician, e
autentic, nonconformist, cu o intuiţie desăvîrşită a
ritmului interior al cuvintelor – adevărată obsesie a poeziei
sale. Regăsim în lirica lui Matei Călinescu temele lui
Zacharias Lichter, cu amestecul lor inconfundabil de deliruri
imagistice şi seducătoare reflecţii mustind de sens. Şi, pentru
că nu vreau să acopăr cu o peliculă de cuvinte strania alcătuire
a poemelor, las versurile să spună pînă la capăt povestea:
„În praful anilor chipul ni se
va şterge/ ca urmele paşilor în praf,/ ca feţele în
oglinzi părăsite, sparte, aruncate/ la gunoi, înlocuite de
alte oglinzi/ pentru alte feţe la fel de efemere,/ la fel de
expresive şi de unice – / dar nu-i aşa că toţi oamenii, fiind
diferiţi,/ sînt la fel? O apă şi-un pămînt?/ Un praf
şi-o apă? Un noroi care se usucă/ şi se face iarăşi noroi? Pînă
cînd/ noroiul ia foc sau îngheaţă – şi atunci cine
mai ştie/ ce se va întîmpla cu planetele incandescente/
sau înfăşurate în gheaţă./ Dar nu-i aşa că noi vom
fi totdeauna împreună/ pentru că am existat cîndva –
/ pentru că trecutul însuşi nu poate fi şters/ nici măcar
de Dumnezeu?“ (În praful anilor, 2004).