OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca studentă la Filologie, înainte de 1989, am crescut fascinată de anvergura internaţională a unor foşti profesori ai Facultăţii, plecaţi definitiv din România socialistă, pentru a-şi împlini destinele în Occidentul atît de hulit de propaganda de partid, dar visat în taină de mulţi dintre prizonierii lagărului comunist. Sorin Alexandrescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel, Mihai Spăriosu, Victor Ieronim Stoichiţă sau Ion Vianu erau nume aproape legendare, sinonime cu reuşita intelectuală într-o lume liberă, care oferă valorilor autentice şansa de a se exprima. Despre cărţile lor apărute în Occident se vorbea în şoaptă, în vreme ce volumele publicate în România, înainte de plecarea lor, circulau în regim de samizdat, aureolate de prestigiul autorilor şi de fascinaţia fructului interzis.

 

După 1990, mulţi dintre cei plecaţi au revenit, periodic, în România, cărţile lor au fost republicate unele, traduse altele, intrînd în circuitul cultural autohton, iar prezenţa lor în amfiteatrele Facultăţii de Litere aduna, de-a lungul anilor ’90, mulţimi de studenţi veniţi să-i audă şi să-i vadă în carne şi oase. Mi-aduc aminte cu cîtă bucurie am descoperit, la sfîrşitul anului 1991, la Biblioteca Americană din Bucureşti, cel mai recent, pe atunci, titlu din bibliografia lui Matei Călinescu – Rereading, înghiţită pe nerăsuflate, odată cu Five Faces of Modernity, pe care o văzusem citată în bibliografii serioase pe tema raporturilor dintre modernism şi postmodernism. Cărţile acestea au intrat apoi în bibliografiile cursurilor şi seminariilor de teoria literaturii de la Literele bucureştene, iar autorul lor a devenit, alături de Sorin Alexandrescu, unul dintre profesorii invitaţi să ţină cursuri în cadrul programului de studii aprofundate. Pentru o foarte scurtă perioadă, din păcate.

 

De o căldură umană care te învăluie, firesc şi deschis, Matei Călinescu este un autor complet, care trece cu uşurinţă de la eseistică la teorie literară şi culturală; critic literar, poet şi prozator, Matei pare un personaj aristocratic, despre care Lucian Raicu scria, în 1973, că este „mereu însoţit de «dublul» său, în lungi, tacticoase şi agreabile promenade literare“. Că scrie despre cărţi sau despre sine însuşi, că scrie pagini de critică sau de jurnal, poezie sau proză-eseu, Matei Călinescu îşi construieşte, fulgurant, un autoportret în mişcare, în apele căruia se străvede figura atît de puţin obişnuită a lui Zacharias Lichter. Descinzînd din Francisc din Assisi şi Knulp, aspirînd spre libertatea totală, filozof rătăcitor ce poartă cu sine rana ontică a singurătăţii, Zacharias Lichter – alter ego livresc al autorului – visează evadarea finală din lume şi din cuvînt, dincolo de care se poate intra în tăcere. În tăcerea pe care doar poezia o poate umple de sens.

 

Despre această ipostază mai puţin discutată, dar nu mai puţin relevantă, a personalităţii lui Matei Călinescu vreau să vorbesc acum, cînd autorul împlineşte 75 de ani şi ar putea rosti, ca într-o poezie de demult, „Ajuns pe culmea mării priveam în joc, uimit./ Şi din mine însumi soarele răsărea, dureros.“ (Marină, 1972), despre umanitatea profundă a cărţilor sale şi despre intensitatea scrisului său, evidentă în poezii, de la Versuri (1970) la Umbre de apă (1972) şi la tulburătorul Tu: elegii şi invenţii din 2004, o continuare a Portretului lui M (2003), despre care Matei mărturisea că „s-a cerut spus şi altfel, cum aproape că uitasem că se poate spune după ce poetul din mine părea a se fi sinucis, de multă, multă vreme“. Nu numai că poetul nu s-a sinucis, dar statornicia cu care l-a dublat mereu pe criticul, eseistul, teoreticianul şi memorialistul Matei Călinescu l-a făcut pe acesta să citească „pe dedesubt“ cărţile altora, mereu atent la nuanţe şi la ceea ce tot Raicu numea „punctele de fecundă discontinuitate“ ce determină evoluţia fenomenelor culturale.

 

L-am descoperit pe poetul Matei Călinescu citind, la sfîrşitul anilor ’80, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (apărută în 1969 şi în 1971; ediţia a III-a a fost publicată la Editura Polirom abia în 1995). Nici unul dintre volumele de versuri nu a fost reeditat şi e păcat, fiindcă poezia lui Matei Călinescu este puternică şi originală, transcriind cu înfrigurare o viziune poetică în care detaliile concretului irump cu o forţă metaforică pregnantă. Poetul nu e nici o clipă copleşit de critic sau de teoretician, e autentic, nonconformist, cu o intuiţie desăvîrşită a ritmului interior al cuvintelor – adevărată obsesie a poeziei sale. Regăsim în lirica lui Matei Călinescu temele lui Zacharias Lichter, cu amestecul lor inconfundabil de deliruri imagistice şi seducătoare reflecţii mustind de sens. Şi, pentru că nu vreau să acopăr cu o peliculă de cuvinte strania alcătuire a poemelor, las versurile să spună pînă la capăt povestea: