Cu o săgeată spre ratare şi cu cealaltă spre succes

Autor: Cristina ISPAS | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Cu o săgeată spre ratare şi cu cealaltă spre succes

Dacă facem abstracţie de cele două extensii montate la povestea propriu-zisă, Filmul Morţii şi două specii, cel de-al doilea roman al lui Adrian Schiop – Zero grade kelvin – continuă, reafirmă şi, pe alocuri, complică schemele pe care le ştim deja din pe bune/pe invers. Şi nu e deloc rău că se întîmplă aşa (transplantul de scheme era de aşteptat la un autor care are în mod evident o obsesie pe identitate), din moment ce setting-ul este nou-nouţ (Noua Zeelandă ia locul României postceauşiste), fapt care generează un set întreg de problematici specifice.

Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, Editura Polirom, colecţia „Ego. Proză“, Iaşi, 2009, 252 p.

Grupurile care se destramă

Povestea în sine debutează, la fel ca în pe bune/pe invers, cu o „deplasare“. Departe însă de simpla escapadă la Costineşti, de data aceasta este vorba despre o experienţă cu mult mai semnificativă – cea a emigrării, aventură în care personajul este atras, nu fără efort de convingere, de Nicu Popa. Experimentul, pentru că, deşi poate părea paradoxal, Adrian Schiop rămîne şi în noul roman un fel de bigot al experimentului, dublîndu-şi la fiecare pas prestaţia de protagonist-al-propriei-vieţi cu aceea de reflector avizat, debutează cu un mixaj de fragmente care descriu, pe de o parte, pregătirea plecării din România şi, pe de alta, atmosfera din hostelul în care personajul-narator locuieşte (la început) în Noua Zeelandă (NZ), glisare de planuri care are în primul rînd meritul de a sublinia confuzia, exuberanţa, dulcea agitaţie a începuturilor. Nu lipseşte nici privirea sumbră, prevestitoare, aruncată în viitor: „Lui Hansie îi place să-mi aducă aminte că vin dintr-o ţară săracă; e felul lui de a aduce oamenii cu picioarele pe pămînt…“.

Mai departe, schema continuă aproximativ la fel ca în pe bune/ pe invers: protagonist principal alături de „vocea“ naratorială rămîne şi aici grupul (devenit grupurile) de prieteni, care se destramă însă mult mai repede în „paradisul occidental“, caracterizat perfect de ceea ce Alvin Toffler numea „modularism; modelul grunge („familia grunge e cînd te-ai trezit singur cu o mînă de prieteni, cînd locuieşti împreună, dar nu te fuţi, nu faci copii“) este şi acum opus (şi preferat) rockerilor pletoşi (care în NZ sînt mai mult nişte yuppies, destul de diferiţi de varianta lor bal-canică), refrenul subcultural, care în „pe bune“ era din trupa hip-hop B.U.G. Mafia, este şi acum promovat insistent, fiind însă înlocuit cu cel mai soft, mai plîngăreţ din manele (mottourile) etc..

Au dispărut, în schimb, fixaţia pe limbaj (cu excepţia unui scurt derapaj în Filmul Morţii), atentatul la cultura înaltă şi ostentaţia din „vocea“ naratorială, de multe ori învăluită, în primul roman, într-o autoironie cool. Nicu Popa este şi el o schemă preluată din pe bune/pe invers, care se complică, nu foarte mult, din cauza transbordării de la Est la Vest. Şi, bineînţeles, problematica sexuală rămîne la fel de ardentă şi la Zero grade kelvin.

Povestea propriu-zisă arată aşa: protagonistul-narator se învîrte într-o dimineaţă prin hostel, oprind cîte puţin camera, ca într-un home made, pe cîţiva dintre cei aflaţi în jur. Atmosfera este tot de home made, primul episod fiind şi cel mai roz din întreaga carieră de emigrant a tînărului intelectual român: culesul merelor pare mai mult „o joacă“, prietenii Hansie („afrikaaner“, olandez din Africa de Sud) şi Katalin (unguroaică, fostă dansatoare în Japonia) sînt de calitate, diversitatea etnică şi a raselor este încă fascinantă, atmosfera de decameron, fiecare personaj simţindu-se obligat să vină cu o poveste cît mai hard, este încă incitantă, banii (în comparaţie cu România) par să fie mulţi etc. Totul e bine, deşi, prin structură, personajul găseşte şi hibe: „Cînd ne-am cunoscut (este vorba despre Hansie), i-am zis că îmi place grozav în hostel, că aş putea îmbătrîni aşa, culegînd mere şi purtînd discuţii interesante cu prieteni din toată lumea, şi apoi, dintr-una într-alta […] că venind aici, într-o ţară civilizată, m-am aşteptat să descopăr mai degrabă familie grunge decît cuplu [...]“ etc.

„Sînt din Estul sălbatic, îmi permit să fac pe nebunul“

Exuberanţa se stinge destul de rapid, într-un adevărat vertij al degradării: următoarea slujbă, de zugrav, nu mai pare la fel de distractivă, la fel cum nici parcul de rulote (sufocat de grădinile de zarzavaturi, precum mahalalele din România) nu e neapărat minunat, cum nu e minunat nici prietenul Ernie – nu foarte inteligent, care are totuşi meritul de a fi nonintruziv etc. Urmează întoarcerea în Hastings, unde personajul speră că va fi iarăşi bine, dar bineînţeles că nu va fi: „Vreo două săptămîni stau fără job şi mă plimb ca o găină fără cap din dormitor în living – ieşeam în living să schimb impresii şi descopeream că nu mai am resurse pentru asta, trebuia să mă prefac prea mult ca să socializez convingător“. Nu mai urmează decît depresia, anxietatea, panica: „Prin cap mi se învîrte expresia «durere morală», „«un fel de durere fizică în suflet, deloc abstractă»“ etc. Evident, toate datele existau acolo de la început, proiectate undeva în peisajul vesperal din fundalul hostelului, în care lumea este împărţită într-un fel de subculte minimale, între traveleri şi workeri, fapt care face ca şi complexul Estului să iasă repede, ca o ciupercă urîtă, la suprafaţă: „Cehii şi ungurii din hostel încearcă, stîngaci, să intre în modul vestic de a fi“, ceea ce-l determină pe protagonist, conform unei logici inverse, să braveze: „Sînt din Estul sălbatic, îmi permit să fac pe nebunul“.

Cel care la plecarea din România se visa „cetăţean al lumii“, adică „un tip fără identitate sexuală, religie, naţionalitate“, nefiind decît un complexat „din lumea a treia“, îi reperează imediat pe cei din Est, mai ales dacă aceştia lasă impresia că şi-au depăşit condiţia, precum BGG, care „e din Berlinul comunist, a fost pionieră, a văzut Arabela etc., dar nu se vede deloc pe ea că e din Est“, la fel cum nu se poate abţine să nu-i persifleze cu orice ocazie pe cei care vin din zone şi mai defavorizate ale lumii, precum China.

Nu complexul de „lumea a treia“ este însă cel care devine argument suprem în decizia personajului de a-l urma pe Nicu Popa în NZ, ci speranţa legată de o lume sexuală mai bună. Cu un profil de pedofil complet lipsit de experienţă, care pretinde că se străduieşte să „evolueze“ într-un homosexual, personajul este suficient de naiv să creadă că în Occident „sexualitatea tradiţională e scoasă discret pe margine, în timp ce sexualităţi ca la gay sînt promovate în centru“, ajungînd însă, în cele din urmă, să accepte că haosul şi deruta care domniseră în primii ani ai României postrevoluţionare constituiseră un mediu mult mai generos pentru anumite devieri. Nu peisajul exterior, ci cel interior este, prin urmare, de blamat pentru inhibarea impulsurilor sexuale.

Constatarea este cu atît mai dureroasă, cu cît, într-o lume în tranziţie, nu mai există nici o posibilitate de întoarcere, în timp ce prezentul nu vesteşte altceva decît o apocalipsă îngheţată. Începînd cu scena din club, în care un prezumtiv partener este abandonat pentru că „nu mai arăta a polinezian, ci a indian, iar indieni sînt un miliard“, continuînd cu acele scene în care libidoul este definit ca o simplă reacţie fizică la milă (sentimentele fiind în general tratate mai degrabă ca nişte abstracţiuni, separate de subiectul uman, de exemplu în episodul în care personajul încearcă o compasiune pentru Astrid şi mărturiseşte că, de fapt, „dincolo de compasiunea aia crudă şi egoistă, nu mă lega nimic de ea, nici o duioşie“), cu descrierea paradei gay, „obosită şi trasă de păr ca o flaşnetă cu cîntece deocheate“ (deşi personajul admite că „era şi un fel de invidie acolo“, „ca atunci cînd priveşti de după geam la nişte cunoscuţi care chefuiesc în curte fără să le pese de tine“), şi sfîrşind cu descrierea, în Filmul Morţii, a festivalului „peace and love“, unde nişte tipi dau foc în public la cîţiva şobolani, dezumanizarea reprezintă un proces complet, al cărei reflector fidel este muzica: „Dedesubt, lumina albastră, acvarică era străbătută intermitent de lasere verzi, spasmodice şi rectangulare. Puştii stăteau cu capetele îndreptate spre DJ, fără să se atingă, disciplinaţi, ermetici – ca o specie derivată din cea umană, dar adaptată deja la un altfel de mediu“.

Sub semnul ireversibilităţii

Am lăsat pentru final constatarea influenţei, perfect vizibile, în special în cele două extensii, a scriitorului francez Michel Houellebecq (vezi fragmentul final din Particulele elementare, extrapolat în Posibilitatea unei insule), cel care explica în Inamici publici că toate cărţile sale sînt traversate de ideea ireversibilităţii absolute a oricărui proces de degradare. De altfel, trebuie spus, măcar pentru curioşi, că ideea este preluată de la H.P. Lovecraft (autorul american de povestiri fantastice l-a pasionat suficient de mult pe Houellebecq, încît să-i dedice o carte), care descrisese evoluţia umanităţii ca fiind un proces permanent de dezintegrare şi refacere a atomilor şi a moleculelor.

Evident, povestea lui Schiop stă sub semnul aceleiaşi ireversibilităţi, un blocaj de fapt, dacă ne gîndim că perspectiva este mai degrabă cea dinspre un viitor destul de previzibil înspre trecut, decît cea obişnuită. Pe lîngă Houellebecq însă, Zero grade kelvin are multe în comun şi cu acel clasor de tipologii de secol XX, care chiar pune în scenă mitul familiei grunge, romanul, din păcate, prea tezist, al lui Douglas Coupland, Generaţia X. Între cele două, romanul lui Schiop s-ar situa undeva pe la mijloc, mult prea controlat fiind în raport cu modelul francez (să fie tot Estul de vină?), dar totuşi mult mai riscat în asumări decît îşi permite autorul canadian. Şi tot pe la mijloc s-ar situa romanul lui Schiop şi dacă ar fi să-l punem pe o axă cu o săgeată spre ratare şi cu cealaltă spre succes, cu precizarea însă că acest sistem al axei este rezervat numai celor deja calificaţi.

Recomanda articolul prin: