În calitatea mea de psiholog social şi al personalităţii, mă
interesează reprezentarea mentală a fenomenelor sociale la punctul de contact
dintre individ şi grupul social, dintre realitatea exterioară şi cea interioară, nivelul la care
normele de comportament sînt interiorizate şi devin conştiinţă. Aceste procese
fac parte dintr-o categorie specială: nu sînt inconştiente, în sensul freudian,
dar nici pe de-a-ntregul conştiente. Au loc în penumbra ambiguă a subconştientului,
unde nevoia de consistenţă, nevoia de a menţine o imagine pozitivă despre sine
şi autoamăgirea uşurează un joc de uite popa nu e popa cu adevărul. Cu toate
astea, în opinia lui Ricoeur, la nivelul nucleului intim al personalităţii,
toate matrapazlîcurile şi vicleşugurile sînt transparente şi diferenţa dintre
adevăr şi ceea ce pretindem a fi adevărat creează o stare de disonanţă
cognitivă, reprezentată prin vocea sîcîitoare a conştiinţei. În dialogul
interior, vocea conştiinţei e estompată de amuţirea Sinelui: un proces vast de
reconstrucţie interioară şi de rescriere a istoriei, posibil datorită
abilităţii noastre de a integra şi
manipula simbolic reprezentările mintale.
Sîntem o specie creatoare de simboluri. Imaginile mentale
domină lumea noastră interioară şi joacă un rol esenţial în prepararea şi
executarea tuturor acţiunilor. Cu cuvintele lui Bertalanffy, „omul... într-un
sens foarte concret îşi creează universul.“
Cu toate că abilitatea de a folosi simboluri este
premergătoare limbajului, apariţia şi înrădăcinarea modului verbal de
comunicare au dus la o dezvoltare exponenţială a capacităţii de a gîndi
simbolic. O consecinţă neaşteptată a comunicării bazate pe limbaj a fost posibilitatea de a crea o realitate
alternativă prin uzul imaginaţiei; altă consecinţă a fost abilitatea de a
disimula gîndurile şi de a minţi. Să postulăm, de dragul discuţiei, existenţa
primului mincinos care îşi vedea de treaba lui, ascuţind un băţ, cînd a
observat un animal rănit ascunzîndu-se într-un tufiş. În scurtă vreme, au
apărut şi vînătorii, care l-au întrebat, gîfîind, dacă a văzut prada. Fruntea
primului mincinos se încreţi. Năduşit tot, gîndea intens. Într-un tîrziu, a
întins mîna către vale şi a spus: „s-a dus încolo“. Prima minciună a fost o
descoperire monumentală, crearea unui univers alternativ. Mincinosul cunoaşte
două universuri: cel adevărat, în care
prada este în tufiş, şi cel fals, în
care prada a fugit către vale. Cel minţit acceptă universul fals drept cel
adevărat, identic în toate detaliile, cu excepţia celor în legătură cu care a
fost minţit. După acest prim pas, nu a mai existat întoarcere. Omenirea a
pornit pe calea care duce la inovaţie, cultură, gîndire ipotetică şi abstractă,
artă, dar şi la trădare, înşelăciune şi minţirea de sine. Pe termen lung,
imaginaţia a îmbogăţit peisajul interior, pe cînd minciuna a permis alterarea
realităţii prezentate altora. Deja pe timpul lui Platon, aşa cum ilustrează
alegoria peşterii, universul ideilor era considerat cel autentic, iar universul
obiectelor, doar reflecţia lui sărăcăcioasă, distorsionată de limitele
simţurilor. Tendinţa de a da universului simbolic primordialitate asupra
universului real determină dispoziţia de
a fi motivat de idei abstracte, de argumente ideologice. În contextul unei
societăţi totalitare, actele comise în numele unui ideal abstract, ca de
exemplu „puritatea sîngelui“ sau „victoria clasei muncitoare“, duc la acţiunea
concretă de prigonire sau de exterminare
a unui grup etnic sau a unei clase sociale.
Comiterea actelor de represiune violentă şi implementarea unui regim de teroare reprezintă sarcina unui grup relativ restrîns de
aderenţi convinşi. Fiind fanatici, aceştia nu au sentimente de vinovăţie sau
regret. Alt grup restrîns este cel al oponenţilor activi, care nu au motiv să simtă
ruşine sau regret. Grupul cel mai numeros este cel al suporterilor taciţi şi al
oponenţilor pasivi. Suporterii taciţi se autoamăgesc pretinzînd că au fost oponenţi pasivi sau crezînd că
sprijinul lor tacit nu a fost important. Oponenţii pasivi se autoamăgesc că au
fost oponenţi activi sau exagerînd importanţa rezistenţei pasive. De fapt, din
punctul de vedere al statului totalitar, sînt importante numai fidelitatea
totală a grupului restrîns şi pasivitatea grupului majoritar.
Cînd Daniel Goldhagen a prezentat în lucrarea sa, Ucigaşii
voluntari ai lui Hitler, teoria complicităţii în Holocaust a grupului majoritar, reacţia istoricilor din Europa de
Vest şi SUA a fost critică, bazată pe respingerea noţiunii de vinovăţie
colectivă. Pe de altă parte, reacţia în Germania a fost cu totul deosebită:
cartea a devenit un bestseller, lăudată deopotrivă de specialişti şi de oamenii
de rînd. Goldhagen a dat un nume celor refulate şi tăinuite, ajutînd astfel la
aducerea lor la lumina zilei. Aceasta este esenţa procesului terapeutic:
acceptarea şi integrarea adevărului în narativul istoric individual sau
colectiv. Convigerea mea este că, în România, acest proces nu a fost încă dus
la bun sfîrşit. Paşii făcuţi pînă în prezent nu reprezintă un proces autentic
de tămăduire naţională, şi dezvăluirile de pînă acum se dovedesc insuficiente
pentru a constitui un deznodămînt. Terapia incompletă duce la substituire de
simptome: manifestările se pot schimba, dar cauzele lor, conflictele patologice
nerezolvate rămîn aceleaşi. Distorsiunile sociale enumerate la începutul
acestui eseu sînt consecinţa directă a faptului că nu am făcut încă pace cu
trecutul. După cum a spus Goya, „somnul
raţiunii creează monştri“.
Am convingerea că aproape nimeni (în nici un caz eu), cu
excepţia oponenţilor activi, nu a fost total imun la efectele toxice datorate
participării la viaţa de zi cu zi a societăţii totalitare. Conştiinţa micilor
şi marilor compromisuri, amintirea momentelor cînd ne-am înghiţit replica şi
umilirea ne înăbuşă încă. Autoamăgirea editează şi reconstruieşte istoriile
noastre personale, creînd narative cu scopul de a ignora sau muşamaliza
evenimentele care ne fac să ne simţim vinovaţi sau ruşinaţi. Aceste narative
constituie nucleul Sinelui, fiind sursa continuităţii şi a coerenţei interne
care stau la baza sentimentului de identitate. Pentru că procesul de disonanţă
cognitivă, a cărui manifestare subiectivă este vocea conştiinţei, contrazice
această versiune îmbunătăţită a Sinelui, el este ignorat şi împins cît mai
adînc în cotloanele subconştientului. Dar la nivelul nucleului intim al
personalităţii, această strategie este transparentă, şi lipsa de autenticitate
generează îndoiala de sine şi ambivalenţa. Preţul pe care îl plătim, pentru a putea prezenta cu sinceritate
aparentă, în viaţa noastră socială şi personală, această mască socială îmbunătăţită este
subminarea autorităţii noastre morale şi un sentiment general de
vulnerabilitate: cu obrazul curat, ne simţim cu musca pe căciulă. Sîntem
înconjuraţi de mulţi dintre cei care se află în aceeaşi situaţie, şi unii au
mîinile pline de noroi, gata să mînjească faţa altcuiva, ca să distragă atenţia
de la musca de pe căciula lor. Alţii, deja mînjiţi, aruncă cu noroi, ca să fim
cu toţii la fel. Dilema reprezentată de această postură morală a fost descrisă
într-o parabolă de către Orson Scott Card.
„o femeie adulteră, prinsă în flagrant delict, a fost
înconjurată de o mulţime furioasă, gata să o omoare cu pietre. Preotul le
spune: «Acela dintre voi care e fără păcat să arunce prima piatră». Ruşinaţi,
oamenii lasă pietrele din mîini. Preotul continuă: «Şi eu sînt păcătos, dar
dacă numai cei neprihăniţi ar aplica legea, am ajunge la anarhie». Ridică
o piatră şi omoară femeia. În cazul
acesta, femeia moare pentru că societatea urmează normele sociale în mod rigid.
Aceeaşi situaţie se repetă în alt loc. După intervenţia
preotului, oamenii lasă pietrele din mîini. Preotul îi şopteşte femeii: «Nu
uita să-i spui amantului tău, ducele, cine te-a scăpat». În cazul acesta,
femeia supravieţuieşte pentru că societatea e prea coruptă ca să urmeze normele
morale.“
A fost odată cineva care a rezolvat corect această situaţie.
Pe acela l-am omorît noi.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters