Nr. 745 din 24.10.2014

On-line - actualitate
Monografie
Avanpremieră
Focus
Editorial
în dezbatere
Actualitate
In memoriam
Opinii
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Critica literara
Memorii
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2009   |   Februarie   |   Numarul 461   |   „Cu ochii larg închişi“

„Cu ochii larg închişi“

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: în dezbatere | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text

Daniel Arasse

Nu vedeţi nimic

Traducere din franceză de Laura Albulescu

Editura Art, Bucureşti, 2008, 176 p.

 

Dacă pînă acum am trăit cu iluzia că ar putea exista interpretări clare şi lipsite de ambiguităţi ale unor opere de artă celebre, Daniel Arasse nu poate decît să ne răspundă „nu vedeţi nimic!“. Un răspuns sfidător şi chiar arogant, am fi tentaţi să spunem la o primă impresie, aproape siguri că noi am reuşit, de fapt, să depăşim inerţiile de interpretare. Un asemenea avertisment, plasat aproape ostentativ încă din titlu, nu poate să nu arunce însă o urmă de îndoială şi de nelinişte pe fundalul luminos al certitudinilor noastre. Dincolo de aşteptările şi de prejudecăţile pe care le avem înaintea lecturii, titlul incitant al cărţii lui Daniel Arasse nu poate să ne lase indiferenţi, chiar dacă dorim doar să ne confirmăm încrederea în puterea noastră de interpretare, astfel ca, după ultima pagină, să putem spune că, într-adevăr, nu am căzut în capcana opacităţii. Provocatoare încă din titlu, Nu vedeţi nimic atrage într-o incursiune neaşteptată în lumea artei, aşa cum nu am cunoscut-o niciodată, dezvăluind multitudinea posibilităţilor pe care le ascund chiar şi cele mai cunoscute simboluri. Nu vedeţi nimic este o mănuşă aruncată academismului supărător cu care ne-au obişnuit unele lucrări despre artă, a formulărilor rigide, implacabile ce par a oferi legi, şi nu perspective. Sugestiile pe care arta le generează permit o perspectivare multiplă, modelată nu numai de simpla subiectivitate, ci şi de schimbarea, pe parcursul secolelor, a paradigmei interpretative.
 
În numele acestei relativizări, care constituie însăşi esenţa artei, Daniel Arasse deconstruieşte nu numai anumite trasee interpretative ce par a oculta orice altă deschidere, ci întregul mod de alcătuire a unei cărţi ce are în centru arta. Arasse nu îşi construieşte teoria urmărind riguros, într-un stil sobru, o serie de etape, aşa cum întîlnim, de pildă, la un Panofsky, care vorbea de trei paşi obligatorii în interpretarea unei opere de artă (analiza preiconografică, iconografică şi, în sfîrşit, cea cu adevărat plină de semnificaţii, analiza iconologică). Abordarea lui Arasse trimite mai degrabă la stilul detectivistic, remarcat adesea în comentariile la această carte. Cele şase capitole ale cărţii („Cara Giulia“ – despre Marte şi Venus surprinşi de Vulcan de Tintoretto, „Privirea melcului“ – despre tabloul lui Francesco del Cossa, Bunavestire, „Un ochi negru“ – ce are în vedere Adoraţia magilor al lui Bruegel cel Bătrîn, „Femeia din cufăr“ – despre Venus din Urbino de Tiţian, „Ochiul maestrului“ – despre Meninele lui Velásquez, plus un capitol intitulat „Blăniţa Magdalenei“, ce analizează simbolistica părului Mariei Magdalena) induc acea stare de suspans specifică romanelor poliţiste, detensionarea avînd loc abia la final. Plecînd de la premisa că ceea ce credem noi că vedem într-un tablou nu este neapărat şi ceea ce sugerează cu adevărat imaginile, ci, mai curînd, o influenţă a interpretărilor clasice, acceptate fără dubiu, Arasse arată cum o pictură îşi poate schimba înţelesul dacă nu cădem în capcana unei priviri de suprafaţă şi dacă reuşim să acordăm imaginilor o simbolistică ce nu a fost luată în calcul de interpretările canonice.
 
Arasse ne oferă ocazia să încercăm a vedea şi altceva în picturile analizate, atrăgîndu-ne atenţia doar asupra elementelor care ar putea să schimbe întreaga perspectivă. De pildă, am putea vedea în prezenţa melcului din pictura lui Francesco del Cossa, mai mult decît un simbol al fertilităţii? Fără o atenţionare prealabilă, privirea noastră nici nu ar zăbovi îndelung asupra lui, căci nu pare a sugera ceva excepţional. Am trece astfel peste detaliul semnificativ şi evident al mărimii neobişnuite a melcului, în comparaţie cu talpa arhanghelului. Nu am observa, probabil, nici diagonala care duce de la melc la imaginea lui Dumnezeu. Mărimea disproporţionată a melcului, arată Arasse, indică faptul că el iese din cadrul picturii, glisînd înspre cel al privitorului, devenind deci locul prin care privirea trebuie să intre în tablou. Iar cum melcul nu poate vedea, se transformă în simbolul perfect al „privirii oarbe“.
 
Încă de la prima pagină, Arasse deplînge obiceiul de a interpune între tablou şi privire un „ecran“ format din referinţe exterioare care direcţionează interpretarea pe o singură linie, lăsînd în subsidiar, poate, ceea ce ar trebui să se afle în prim-plan – aşa cum se întîmplă cu prezenţa melcului în tabloul lui Francesco del Cossa, dar şi cu unele imagini din celelalte tablouri analizate, ca, de pildă, prezenţa aparent marginală a magului negru din pictura lui Bruegel: plasat în extrema dreaptă a tabloului, magul negru iese din tiparul caricatural după care este construită scena, trimiţînd – prin aceeaşi diagonală întîlnită la Francesco del Cossa – la celălalt personaj neinclus în schema caricaturală; plasat în extrema stîngă, acesta, după cum explică Arasse, luînd ca exemplu alte picturi de Bruegel, ar putea indica prezenţa pictorului în propria creaţie, un fel de semnătură ca autoportret. Găsind astfel de interpretări care deviază de la linia clasică, autorul cărţii insistă asupra ideii că nu avem nevoie de alte texte şi de alte indicii pentru a reuşi să vedem un tablou. Plecînd de la texte e „ca şi cum nu ai avea încredere nici în privirea ta pentru a vedea ceva, nici în tablouri pentru a-ţi arăta chiar ele ceea ce pictorul a vrut să exprime“. Şi totuşi, Arasse nu se află nici pe departe în postura privitorului naiv, care nu deţine o sumă minimală de cunoştinţe artistice. Căci, în definitiv, a vedea „ceea ce pictorul a vrut să exprime“ nu este similar cu a vedea ceea ce pictura a vrut să exprime, fapt care ar presupune nu numai o perspectivă formată dincolo de clişee, ci şi o detaşare de un întreg context istoric. Pentru a ajunge la intenţiile pictorului nu este suficientă o simplă privire eliberată de clişee, ci este nevoie de una care să stăpînească profesionist referinţele culturale şi să apeleze la ele fără a cădea în capcana, uneori atractivă, a unei singure direcţii. Astfel, la Daniel Arasse se întîlnesc numeroase referinţe culturale, care justifică interpretarea aleasă.
 
Picturile sînt analizate în relaţie cu diverse creaţii ale aceluiaşi pictor sau cu ale altor pictori, precum şi cu diferite texte şi studii. Pentru a ajunge la concluzia că melcul din Bunavestire, tabloul lui del Cossa, are o simbolistică mai profundă, Arasse aminteşte nu numai de modul de reprezentare artistică specifică secolului al XV-lea, ci şi de simbolistica biblică ce există în spatele unei scene axate pe Bunavestire sau de recurenţa unei reprezentări care să plaseze foarte aproape de rama tabloului un animal sau un obiect. La fel, pentru a vedea în Venus din Urbino mai mult decît un simplu „pin-up“, Daniel Arasse – într-un capitol construit parcă pe modelul dialogurilor platonice – aduce în discuţie mentalitatea secolului al XVI-lea asupra erotismului, dar şi concepte referitoare la punerea în perspectivă a unei picturi, comparînd tabloul lui Tiţian cu Olympia lui Manet, în care perspectiva este anulată, totul fiind suprafaţă. Mitul lui Narcis este şi el folosit pentru argumentaţie, Arasse preluînd de aici opoziţia atingere-văz şi sugerînd, la Venus din Urbino, deplasarea de la sugestia atingerii la cea a văzului.
 
Demersul lui Arasse se dovedeşte a fi unul profesionist, implicînd nu numai o deschidere către noi interpretări, ci şi o stăpînire serioasă a cunoştinţelor din domeniul artei. Totuşi, formaţia lui de istoric şi de teoretician al artei nu îl împiedică să adopte un limbaj informal, colocvial, adesea împins la extrem, şocant prin dezinvoltura şi prin lipsa de inhibiţii. Inedită devine astfel materializarea unui conţinut bine argumentat printr-un limbaj ce pare că se joacă permanent cu aşteptările cititorilor. Am putea cădea în capcana de a nu trece dincolo de jonglările neaşteptate ale limbajului, la fel cum în artă, ne anunţă autorul, „nu vedem nimic“. Riscăm, de pildă, să nu observăm seriozitatea informaţiilor despre simbolistica magului negru, atenţia mergînd mai degrabă înspre aprecieri de tipul celei care îl are în centru pe Iosif, a cărui înfăţişare, alături de cea a celor doi magi bătrîni – „hipioţi ofiliţi, ş…ţ nişte babaci ştirbi, vrînd să fie cool“ –,  este într-adevăr „mai puţin comică, dar face pe importantul într-un rol de figurant, cu burdihanul cît casa, accentuat de bombarea centurii, şi cu o ditamai pălărie, pe care şi-o ţine cu grijă în faţa sexului, ca şi cum ar ascunde un şliţ desfăcut“.
 

Limbajul autorului îşi menţine intenţia de a şoca în capitolul „Blăniţa Magdalenei“, singurul în care nu este analizată o pictură, ci un simbol, cel al părului Magdalenei. Văzînd în Maria Magdalena o figură compozită, Arasse punctează ideea că părul acesteia nu trimite la penitenţă, ci mai degrabă la indecenţă: „pleata Magdalenei înseamnă părul ei de pe corp deghizat în podoabă capilară“. Capitolul rămîne însă, într-o oarecare măsură, în contrast cu restul cărţii, nu doar pentru că nu pune în discuţie interpretări stîrnite de o pictură celebră, ci şi pentru că aminteşte de tendinţa – supralicitată în ultima perioadă – de a resemnifica simboluri ale imaginarului creştin. 

Dincolo însă de orice discordanţe, Nu vedeţi nimic reţine prin ineditul adus în peisajul artistic, promovînd nu atît interpretări noi, cît însăşi ideea că arta ne poate arăta mai mult decît sîntem noi învăţaţi să vedem.

 


Articole in legatura
Cum să (nu) privim pictura
Etichete:  Daniel Arasse, Nu vedeţi nimic
 
 
 
Cele mai citite articole
Idealuri în descompunere
Cehov (+1904) la 2014
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Despre Klaus Iohannis, Republică şi calmul valorilor
BIFURCAŢII. Dintr-una-ntr-alta
Cele mai comentate articole
Idealuri în descompunere
Cehov (+1904) la 2014
BIFURCAŢII. Dintr-una-ntr-alta
FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Zen şi expropriere. Cum să ieşi din „îndrăgostire“
Vremuri intense
Cele mai recente comentarii
pentru profesor
Ponta=Iohannis
O egalitate
@Alina Popescu
Excelenta
 
Parteneri observator cultural
FNT