OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un alt factor care a dus la temperarea fervorii electorale este faptul că acestea sînt primele alegeri cînd nu se votează, în acelaşi timp, pentru funcţia de preşedinte, poziţie mult mai personalizată şi care trezeşte la noi, la români, simţăminte şi aşteptări mult mai puternice. Neaşteptat, Traian Băsescu este mult mai puţin prezent în campania electorală decît am fi fost tentaţi să credem.

 

 

Un motiv în plus pentru care campania electorală s-a făcut mai puţin simţită în viaţa noastră, în această toamnă, îl reprezintă o anumită saturaţie faţă de mesajul politic. Am avut deja, în ultimul an, campanii pentru Parlamentul European şi pentru alegerea reprezentanţilor locali. Şi noi am obosit să-i ascultăm, şi ei au obosit, probabil, să fie într-o permanentă campanie.

O altă cauză pentru care campania electorală a devenit neinteresantă este faptul că aceasta şi-a mutat centrul de greutate dinspre momentul imediat anterior alegerilor înspre ceea ce, pînă acum, numeam „precampanie“, perioadă care durează, tacit, din ziua în care un partid sau o coaliţie a cîştigat puterea şi pînă în ziua începerii noii campanii electorale, în mod legal şi oficial. Scandalurile permanente dintre preşedinte şi Guvern, dintre preşedinte şi partide, dintre Guvern şi partide, dintre partide şi instituţii – şi toate celelalte permutări posibile – au făcut ca influenţa mesajului din campania electorală să fie scăzut.

 

Nu se mai pot schimba multe acum. Şi, de fapt, acesta este motivul principal pentru care campania a părut apatică şi neantrenantă: avem sentimentul că nu putem schimba nimic. Ce ar fi de schimbat, dacă ştim deja că puterea o vor cîştiga unul sau două dintre cele trei partide puternice (ultimul sondaj INSOMAR: PSD+PC = 35%, PD-L = 32%, PNL = 21%) care se comportă la fel şi ne propun, în mare, cam acelaşi lucru? În istoria postdecembristă, am fost chemaţi mereu să alegem între unele variante acceptabile şi altele „catastrofale“. În 1990 şi în 1992 am fost chemaţi (manipulaţi) să-i susţinem pe revoluţionari împotriva proaspetelor partide istorice, ai căror reprezentanţi nu au mîncat salam cu soia, în 1996 am mers să scăpăm de comunişti (deşi n-am reuşit nici acum), în 2000 am fost acolo ca să nu lăsăm ţara pe mîna unui fanatic şi i-am ales iar pe foştii comunişti, iar în 2004 trebuia să scăpăm de PSD-ul care, în acea perioadă, făcea în mod autoritar şi discreţionar cam tot ceea ce dorea. Acum, pentru prima dată, nu mai sîntem nevoiţi să mai mergem să salvăm pe nimeni. În sinea noastră, avem „şansa“ unei dulci predictibilităţi.

 

Îi ştim pe cei care vor lua puterea, nu se deosebesc prea mult de oponenţii lor, ştim în ce cred şi cît pot să facă. Nu mai trebuie să răspundem la întrebarea cine trebuie să ne conducă (liberalii, popularii sau social-democraţii), ci să vedem cum putem exercita presiune asupra acelora care au preluat puterea pentru a-i determina să continue să se educe, să se profesionalizeze şi să facă treabă. Şi, ca să înţeleagă lucrul acesta, acum, după schimbarea sistemului de votare, avem la îndemînă şi votul alb, votul de blam. Vot care este luat în considerare, numărabil, şi pe care îl folosim noi, cetăţenii, pentru a le spune lor, politicienilor, că ne interesează ce fac, că sîntem cu ochii pe ei şi că ne aşteptăm la mai multe de la ei.