n Dacă vreţi să vedeţi ce şi cum
se mai întîmplă pe scîndură (pe scenă, adică,
pentru cei care tot mai cred că finanţarea teatrelor e ban
pierdut), la Dunărea de Jos, ori dacă, pur şi simplu, mai are
balta peşte, nu apelaţi la SNCFR. Nici un tren nu mai circulă
între Bucureşti şi Tulcea (sic!). Dacă vă descurcaţi
printre ofertele de sex de pe străduţele din stînga Gării de
Nord şi şantierul cît veşnicia dintre Basarab şi Carrefour
Orhideea, puteţi prinde un maxi-taxi. Mai bine luaţi-vă maşină
(şalupă/teleportor)…
n De un an şi jumătate, la Tulcea s-a
inaugurat un teatru: „Jean Bart“. De notat excelenţa echipei de
arhitecţi, pentru eficienţa şi estetica spaţiilor. Director:
regizorul Ion Dore.
n De altfel, întreg oraşul pare
intrat în zodia recuperării, încercînd înlocuirea
industrializării comuniste prin atractivitate turistică.
n Cînd am ajuns la Tulcea,
dramaturgul Ştefan Caraman (bancher tulcean, cum se ştie) tocmai
lansa la apă scrisoarea-manifest pentru susţinerea dramaturgiei
româneşti, invitînd Parlamentul la o iniţiativă
legislativă, care să oblige teatrele bugetate public să joace 30%
piese autohtone contemporane. Nu ştiu dacă verbul „a obliga“ şi
substantivul „artă“ sînt compatibile şi nici dacă
nădăjduita sincronie este astfel ajutată, însă, cu
siguranţă, bugetul pentru cultură rămîne, pentru toate
guvernele României, o ruşine fără egal. Pe de altă parte, o
listă în care apar nume precum Everac, M. R. Iacoban ori Dinu
Grigorescu pare mai degrabă colegă cu virusul AH1N1. Şi ar mai fi
pe puţin două nume mai tinere care cinstesc gloria străbunilor
citaţi. Mă tem că solidaritatea fără axiologie fie va goli cu
totul sălile de teatru, fie le va umple de manele dramaturgice.
n Din fericire, cu toată seceta
financiară, şi anul acesta obstinaţia unui împătimit de
teatru, Nelu Serghei, dar şi înţelegerea meritorie a
forurilor locale, a făcut posibilă a IX-a ediţie a Festivalului de
Teatru „Tragos“, destinat trupelor neprofesioniste (denominare,
la drept vorbind, ridicolă; spre pildă, de ce un spectacol nul ca
valoare, al unui teatru „naţional“, să zicem, este
„profesionist“?). De altfel, spaţiul nord-dobrogean pare profund
interesat de expresivitatea scenică, anual pachetul de studenţi
plecînd către diferite şcoli de teatru, după stagiul în
trupele locale de la Tulcea, Mahmudia, Babadag, Isaccea etc.
Vîrfurile acestei ediţii au fost teatrele „Altar“ din
Tulcea şi „Traian Grozăvescu“ din Lugoj. Cei dintîi, în
regia lui Nelu Serghei (titular şi al rolului principal), au
prezentat o montare inedită a Ursului cehovian, plecînd de la
un fel de citire inversă. Ursul tulcean e un animăluţ vînos
şi nervos, dar tot de jucat în lanţ de către demonismul
strategic feminin, interpretat de Aura Stuparu. Haide, ucide-mă,
dragoste!, bulevardul eclatant al lui Aziz Nesim, a fost montat la
Lugoj de Maria Voronca, susţinută de două actriţe de o rară
măiestrie a compoziţiei, Lăcrămioara Androni şi Ileana Căprariu,
dar şi de simţul măsurii al partenerului lor de scenă, Ovidiu
Decean. Altfel, mai atenta decizie repertorială şi evitarea
exceselor instrumentale sînt subiecte de reflecţie pentru
celelalte trupe participante. În orice caz, ediţia aniversară
de anul viitor are toate motivele să fie susţinută ca un eveniment
teatral real, dovedit de profesionalismul organizatoric al celei din
toamna aceasta.
n La două zile după debutul
Tragosului, în amonte, la Brăila, începea a patra ediţie
a „Zilelor şi nopţilor de teatru european“, odată cu
aniversarea a 60 de ani de la înfiinţarea Teatrului „Maria
Filotti“. Muzica lui Nicu Alifantis şi a lui Johnny Răducanu
(feat. Ion Caramitru) şi viziunile regizorale ale Cătălinei
Buzoianu, ale lui Victor Ioan Frunză şi Radu Afrim au fost punctele
de forţă ale actualei ediţii a festivalului brăilean girat, încă
o dată, de directorul teatrului, Veronica Dobrin, şi de cel al
evenimentului, Doina Papp. Poeziei exuberante cromatic, melodic şi
obiectual din Cîntarea Cîntărilor a Cătălinei Buzoianu
i-a răspuns sarcasmul tandru din Omul pernă al lui Radu Afrim. La
mijloc, două exerciţii de umor excepţionale: Identităţi, după
Dumitru Solomon, în viziunea lui Frunză, şi Sufletul. Puncte
de veghere, după Dimitré Dinev, în montarea lui Afrim.
Spectacolul lui V. I. Frunză este, ca să zic aşa, un manifest mai
convingător decît cel propus de Caraman. Silvia Tariq, Monica
Zugravu Ivaşcu, Alin Florea, Radu Micu şi Marcel Turcoianu îşi
plimbă spectatorii din hol, pe scări, prin zone de trecere, pentru
a-i „deversa“, la sfîrşit, pe trotuar, acolo unde încă
se mai zbate peştele –
biată-existenţă-umană-inundată-prin-subsoluri-întunecoase.
Ingeniozitatea regizorului readuce în atenţie pe, probabil,
cel mai interesant dramaturg român din a doua parte a secolului
XX, dacă nu cumva singurul de reţinut dintre cei trăitori în
această parte a continentului. Relaţia regizor/actor-spectator este
un continuu schimb de tentaţii, ca între şoarece şi pisică,
urcînd la absurd, coborînd la scenetă televizivă,
semnificînd cînd economic, cînd exploziv, în
decorul şi costumele Adrianei Grand, revenind în holul mic
pentru a vinde o cămilă de aer, pentru a o trece de la un căutător
la altul, de la o generaţie la alta, premeditînd întunericul
ante-final, jocul în rare spoturi de lumină difuză, de imens
efect.
Răspunsul, aşa-zicînd, oferit
de Radu Afrim este unul de cutie italiană şi decor alarmant de
clasic, pe care însă regizorul le foloseşte pentru a le
dinamita continuu în hainele unei comedii negre, unde şi
ultima sugestie cu putinţă este stoarsă de întreaga
capacitate combinatorie. „Punctele de veghere“ sînt, în
definitiv, pretexte de priveghere, căci autorul austriac de origine
bulgară chiar despre un priveghi balcanic în emigraţie
povesteşte, iar regizorul trece tema, timp de aproape două ceasuri,
prin toate retoricile scenice cu putinţă. Este, în definitiv,
o glumă postmodernă, în care instrumentarul se aglomerează
către final, într-o ritmicitate bine cîntărită,
consecinţă a unui soi de ludic zglobiu.
n Orice săptămînă dunăreană
se încheie, cum e şi normal, acasă (puţintică răbdare, va
fi el şi Bucureştiul port la Dunăre! – sau la mare, că tot se
topesc galopant, după unii, gheţarii…). Acasă la Alexandru
Dabija. Fiindcă, dacă pînă aici am citat patru comedii
foarte bine făcute, se vede treaba că ori anul, ori criza e de bun
augur. Pe de altă parte, apar numele a trei regizori (reiau,
alfabetic): Radu Afrim, Alexandru Dabija, Victor Ioan Frunză. Din
punctul meu de vedere, e vorba de numele de eficienţă maximă, în
sensul axiologic de vîrf, ale regiei româneşti din
ultimii ani. Iar Pyramus&Thisbe 4 You e, în pachetul citat
de premiere, un finis coronat opus. Întrucît,
folosindu-se de scena meşterilor din Visul unei nopţi de vară şi
de scena de la Odeon, într-o proximitate actori-spectatori care
nu lasă prea mult loc de desfăşurare celor dintîi, Dabija
duce ironia pînă la capăt, neuitînd nici spectatorii,
nici vreuna dintre meseriile teatrale, indiferent de orientarea
sexuală ori doctrinară, căci „n-am venit să vă distrăm, ci să
vă arătăm dispreţul“, zice unul dintre personaje în a
doua secvenţă a spectacolului. Fiindcă regizorul propune patru (de
revăzut titlul) „montări“: una unisexuată (ironie la tot ce
vreţi şi ce se-nvîrte, de la facerea lumii, în jurul
artei teatrale), una către şcoala de artă dramatică, una către
teatrul de obligativitate cetăţenească, de şantier sau de cartier
şi, în fine, singura vag tandră, cea către refacerea
„adevărată“ a textului shakespearian cu maşinişti şi
recuziteri reali ai Teatrului Odeon. Fiecare dintre cele patru
secvenţe se individualizează prin retorică şi mişcare, fără a
părăsi pretextul, ba chiar, aş zice, citindu-i, în adecvare
cu timpul pe care-l trăim, întreg potenţialul subtextual.
n Stagiunea începe, iată,
excelent, în pofida bocitoarelor de serviciu, a doctoranzilor
în apocaliptică şi a martorilor lui 2012, demonstrînd
că există din plin evenimente reale, nu doar amănunte fără
importanţă (chiar nu glumesc), cum ar fi alegerea unui oarecare
preşedinte (de stat, de scară de bloc, nu-mi amintesc exact…).
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters