„Cu toţii avem nevoie de poveşti pentru a ne construi“

Dialog cu Jean Mattern

Autor: Doina IOANID | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Cu toţii avem nevoie de poveşti pentru a ne construi“

Jean Mattern, coordonatorul a două colecţii importante ale Editurii Gallimard, „Du monde entier“ şi „Arcades“, consacrate literaturii străine, a debutat de curînd ca scriitor, cu romanul Băile Király. Romanul a apărut la foarte scurt timp în limba română, la editura Polirom, în traducerea lui Silviu Lupescu. Scriitorul francez s-a aflat în România pentru lansarea cărţii sale, la Timişoara, pe 30 martie, şi la Bucureşti, pe 1 aprilie.

Băile Király, primul dumneavoastră roman, apărut de curînd în limba română la editura Polirom, se citeşte uşor, dintr-o suflare, stilul e direct, iar povestea te ţine. Am fost însă surprinsă să descopăr că este un roman despre rădăcini. De ce un roman despre rădăcini? De ce în această perioadă a globalizării? Sau tocmai în această perioadă se pune problema?

Ca scriitor, trebuie să spun în primul rînd că fiecare cititor, fiecare critic este liber să interpreze, să vadă în roman ceea ce vrea, însă pentru mine, nu este un roman despre rădăcini. Este un roman despre origini. Vreau să fac o distincţie între „origini“ şi „rădăcini“. „Rădăcini“ este un cuvînt care descrie o situaţie botanică, aceea a unei plante, a unui copac prins în pămînt, captiv într-un sol de care are nevoie pentru a creşte. Un copac rămîne acolo unde este plantat.

Da, într-adevăr, Gabriel, personajul central, spune „că nu sîntem plante de apartament“ şi totuşi continuă să fie obsedat de rădăcinile sale.

Nu de rădăcini, ci de poveştile care nu i-au fost spuse. Pentru mine este o diferenţă importantă. Gabriel rămîne, cel puţin pentru o bună bucată din roman, prizonierul acestei tăceri, a ceea ce nu a fost spus, a poveştilor care i-au fost refuzate. El este în căutarea cuvintelor care nu i-au fost date, a poveştilor nespuse. Poveştile le purtăm în noi, le cărăm, le transportăm, le ducem cu noi. Mergem unde vrem cu aceste poveşti. Rădăcinile ne leagă de un loc, de un pămînt, ne întemniţează. Gabriel caută altceva, încearcă să se elibereze de ceea ce nu i s-a spus, de poveştile trecute sub tăcere. Pentru mine, există o deosebire foarte importantă. Cu toţii avem nevoie de poveşti pentru a ne construi, iar Gabriel suferă de această absenţă a poveştii în familia sa.

Într-adevăr, o altă problemă a romanului este aceea a raportului dintre ceea ce trăieşti şi ceea ce exprimi, dintre experienţele trăite şi cuvinte. Ceea ce nu este spus, precum şi neputinţa lui Gabriel de a se exprima fac ravagii în viaţa sa, îl pustiesc. Gabriel caută poveştile, dar aceste poveşti sînt legate de familia sa, de limba maternă. Prin urmare, pentru el e important să ştie de unde vine, cărui spaţiu, cărei limbi îi aparţine. Chiar dacă nu e vorba de rădăcini, după cum spuneţi, e important să ai în viaţă ceva de care să te agăţi. Dacă nu, devii o fiinţă fără trecut, treci printr-un exil interior. Gabriel ajunge un inadaptat care se baricadează, se închide în tăcere.

Da, Gabriel este închis, întemniţat în tăcere. Este, de fapt, povestea familiei sale. Ceea ce transmiţi se face atît la modul activ, cît şi pasiv. De obicei, eşti marcat şi de ceea ce este spus, dar şi de ceea ce rămîne nespus, de ceea ce e trecut sub tăcere. Fiecare dintre noi se construieşte în această dialectică. Problema lui Gabriel este că există un dezechilibru în familia sa în ceea ce priveşte suferinţa. Există o dublă suferinţă: aceea a unei plecări, plecarea din ţara de origini, şi suferinţa în faţa morţii, suferinţa unui doliu. Din cauza acestei duble tăceri, lui Gabriel îi vine greu să-şi construiască propria poveste, istoria sa personală.

Chiar mai mult, îi vine greu să-şi construiască propria personalitate, devine un om timid, singuratic, retras. Nici măcar nu se poate vedea pe sine.

Da, nu i s-au dat cuvintele pentru asta. Ai nevoie de cuvinte pentru a te construi. Gabriel are impresia ca nu are, că nu posedă aceste cuvinte, iar pe tot parcursul cărţii încearcă să le găsească, să intre în posesia lor pentru a exista.

Dar această imposibilitate de a ajunge la cuvinte, iar prin ele, la sine însuşi, vine dintr-un comportament care i-a fost inculcat de părinţi, vine din educaţia sentimentală primită. Mama şi tatăl se închid într-o tăcere demnă, rezumată de fraza: „Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat“. Imaginea tatălui îndurerat, ţinîndu-şi capul în palmă, privind în gol, imagine pe care peste ani avea s-o regăsească la Amsterdam, în tabloul lui Rembrandt, Ieremia plîngînd distrugerea Ierusalimului, precum şi neputinţa de a exprima ceea ce simte îi marchează copilăria lui Gabriel. Relaţia cu familia este foarte importantă pentru Gabriel.

Da, este importantă, dar în acelaşi timp dureroasă. Raporturile cu părinţii se construiesc în jurul unei suferinţe, a unei suferinţe care este, desigur, împărtăşită, dar nu împărtăşită prin cuvinte. Nimeni nu vrea să exprime această suferinţă comună. În cazul părinţilor, e vorba de o suferinţă a exilului, dar şi de o suferinţă comună, care ar putea fi împărtăşită, aceea a absenţei surorii, a morţii, a doliului.

Moartea lui Marianne, sora mai mare a lui Gabriel, îi împinge într-adevăr să se închidă în această tăcere. Dar, în privinţa spusului şi a nespusului (dit/non-dit), există două atitudini, două ipostaze, aş zice: cea a lui Gabriel şi cea a prietenului său Leo. Gabriel rămîne prizonierul acestei tăceri, în timp ce Leo, care a trăit o dramă asemănătoare, ajunge să-şi exprime suferinţa, să treacă în cuvinte durerea pierderii surorii sale. Prin mărturisirea pe care o face prietenului său, dar mai ales prin scrisorile pe care i le trimite, deci, prin scris, reuşeşte să-şi asume trecutul şi, prin urmare, totodată, viitorul. Trecutul prost digerat îl împiedică pe Gabriel să fie fericit, îi închide orizontul.

Leo este un soi de dublu fericit al lui Gabriel. Mulţumită unor circumstanţe diferite ale vieţii, el ajunge să transforme această durere, găseşte cuvintele pentru a comunica. El reuşeşte acolo unde nu reuşeşte Gabriel. Leo e un soi de oglindă, de oglindă deformantă a lui Gabriel. Însă nici măcar prietenia, acest joc de oglinzi dintre cei doi prieteni, nu ajunge pentru a-l scoate din blocaj, pentru a-l scoate din această tăcere şi a-l ajuta să-şi găsească propriile cuvinte.

Trebuie să-ţi asumi propria poveste

Această idee a inexprimabilului, a suferinţei care nu se poate traduce în cuvinte îl împinge pe Gabriel să devină traducător. Încearcă să se servească de cuvintele altora pentru a-şi calma întru cîtva suferinţa?

Da, dintr-o deficienţă, dintr-o lipsă. Este foarte înzestrat pentru limbile străine. Are o mare uşurinţă în a învăţa limbi străine, un dar muzical.

Dar e ceva mimetic. Gabriel trece prin mai multe personalităţi, ale altora. Are impresia că, prin cuvintele altora, dobîndeşte o personalitate, o identitate.

Da, se dedublează învăţînd limbi străine, servindu-se de cuvintele celorlalţi. Dar el devine traducător dintr-o deficienţă. Devine specialist în cuvintele altora, se hrăneşte cu poveştile lor. Mult timp, are impresia că e de ajuns să traducă cuvintele altora, pînă în ziua în care e confruntat cu situaţia de a fi tată. Atunci îşi dă seama că nu e de ajuns să trăieşti povestea celorlalţi, că trebuie să ai, să-ţi asumi propria poveste, istorie.

Dar nu numai rădăcinile te întemniţează, cred că şi memoria întemniţează. E bine să ai un trecut, să păstrezi amintirea celor dragi, dar asta te transformă, te leagă, te şi întemniţează.

Este problema oricărui doliu. În privinţa doliului, ceea ce este foarte greu e să înveţi să dai drumul. Există o dorinţă de a păstra, de a rămîne fidel cuiva, o voinţă de a întreţine un miraj...

De a nu pierde fiinţa dragă...

Da, dar în acelaşi timp, această dorinţă de a nu pierde pe cineva, de a rămîne fidel unei imagini, memoriei cuiva, te împiedică în cele din urmă să trăieşti. Această problemă a doliului constă în a învăţa să dai drumul, fără să ai impresia unei trădări. Cei care nu reuşesc să treacă peste durerea unui doliu sînt cei care nu reuşesc să-şi învingă senzaţia că trădează ceva.

La un moment dat, la masă, mama lui Gabriel îi spune cu duritate: „Sîntem patru! Patru!“, în timp ce Gabriel continuă să vadă că există o persoană în plus la masă. Cred că Gabriel nu vrea să renunţe la sora lui, Marianne, dar cred că, în acelaşi timp, este incapabil să iasă din acest exil interior şi să fie fericit. De fapt, este un inadaptat care refuză să fie fericit, spre deosebire de Leo.

Nu alegi să fii fericit. Gabriel este închis în această atitudine de refuz, ceea ce-l împiedică să avanseze în viaţă, fiindcă îi lipsesc mijoacele, instrumentele. Se retrage din viaţă pentru că nu ştie cum să iasă din această situaţie. E un refuz inconştient, e şi un soi de masochism. În orice caz, nu ţine de voinţă. Gabriel nu este conştient de acest refuz.

O estetică romanescă a elipsei

Am remarcat că preferaţi psihologiei personajelor, analizei psihologice a personajelor, exprimarea directă. Acest refuz al psihologiei vine, cred, dintr-un demers auctorial propriu, cel al simplităţii, al limpezimii, poate pentru a contracara ceea ce personajul nu izbuteşte să spună.

În orice caz, nu este o voinţă a priori în a depsihologiza personajele. Vine mai degrabă din dorinţa de a ajunge la un soi de epură, de a rămîne în zona sugestivului, a aluziei, de a nu spune prea mult, de a-i face loc şi cititorului. Cred că are legătură cu un soi de pudoare, cu dorinţa de a nu merge prea departe cu dezvăluirile. În ceea ce mă priveşte, toate astea ţin de o estetică a romanului, care este una a elipsei. Există blancuri epure, ceea ce poate avea, sper, un efect mai mare asupra cititorului decît dacă spui totul, dacă pui punctul pe i. Am preferat, dintr-o estetică personală, dintr-o chestiune de gust, să rămîn la un stil literar care mi se pare destul de epurat şi eliptic. Voinţa de a nu merge prea departe cu caracterizarea şi psihologizarea personajelor nu este un refuz al psihologiei, ţine de o voinţă estetică.

Spuneaţi că poveştile ne eliberează. Să găseşti cuvintele potrivite pentru a exprima ceea ce simţi, ceea ce trăieşti, poate avea un efect terapeutic. Scriitura are, pentru dumneavoastră, valenţe terapeutice?

E o întrebare grea. Rolul principal al scriiturii nu este unul terapeutic, dar faptul că scrisul are un efect secundar, liberator, este sigur. Fireşte, fiecare scriitor poartă în el, duce cu el poveşti şi se eliberează de ele scriind. În acest sens, scrisul te eliberează. Prefer totuşi termenul de „liberator“ celui „terapeutic“. Scriind un roman, te eliberezi.

Te eliberezi totodată împărtăşind, pentru că ajungi la ceilalţi prin lectură.

În ciuda stilului direct, am avut impresia, la lectura romanului, că autorul, cel de hîrtie, împrumută ceva din demersul lui Gabriel, că rămîne ceva nespus. Am avut impresia că, în spatele acestei cărţi, există o poveste care aşteaptă încă să fie spusă. Senzaţia că autorul, precum Gabriel, a trecut sub tăcere anumite lucruri.

Din fericire, mai rămîne ceva de spus, dacă nu m-aş opri aici, la acest roman. Cred că în orice carte există un astfel de demers, de a da drumul cuvintelor, de a dezvălui, dar şi de a păstra. Din această dialectică, din această tensiune se nasc lucrurile.

Cum e să schimbi perspectiva, să treci de la editor la scriitor?

Găsesc că e foarte greu. A trebuit să construiesc două încăperi etanşe, două sertare, două emisfere care nu se ating. Pentru a intra în pielea scriitorului, a trebuit să uit tot ceea ce ştiam ca editor şi să învăţ o altă meserie. Dificultatea nu priveşte atît scrisul, cît, mai ales, ceea ce vine după aceea: aspectul public, social, relaţional. Să dai interviuri, să faci prezentări de cărţi, să te afli deodată în lumina reflectoarelor. A fost greu pentru mine, fiindcă meseria de editor este una în serviciul autorului şi te afli în umbră. Mie-mi place foarte mult această postură, să stau în spate, să mă ascund în spatele celorlalţi, să nu fiu expus cu propria istorie şi cu scrisul meu. Şi deodată am fost expus şi a trebuit să învăţ cum s-o fac. N-a fost uşor.

Înţeleg că aţi separat cele două meserii în momentul în care v-aţi apucat de scris. Dar lucrul ca editor, faptul că aţi avut de citit şi de ales o mulţime de cărţi v-a ajutat în vreun fel?

Fireşte, omul care sînt este şi cititor, şi editor. Dar n-a fost ceva conştient, voluntar.

Cum a fost primit în Franţa romanul dumneavoastră?

Receptarea romanului a fost o mare bucurie pentru mine, pentru că în fiecare an apar enorm de multe romane de debut în Franţa şi poţi foarte bine să dispari în această masă de romane. În primul rînd, a fost o bucurie să descopăr că romanul a plăcut şi a fost susţinut de unii criticii literari, dar mai ales de librari. În Franţa, e important să ai susţinerea librarilor, pentru că ei fac cu adevărat succesul unei cărţi. Am figurat în selecţia făcută de librari. Am călătorit mult în Franţa, în Belgia, în Elveţia, unde am mers în librăriile francofone pentru întîlnirile cu cititorii, iar pentru mine a fost o descoperire să vin în întîmpinarea cititorilor. Cartea a ajuns deja la al treilea tiraj, ceea ce este un bun rezultat pentru un roman francez. În al doilea rînd, am fost fericit că am fost separat de această masă de romane. Apoi, în al treilea rînd, mă bucur că în România a apărut prima traducere a romanului, foarte repede, la şase sau opt luni de la apariţia lui în Franţa. Iar asta m-a emoţionat foarte tare.

După acest prim roman, aţi mărturisit că lucraţi la un al doilea roman, care se leagă de România. De ce România?

Pentru că imaginarul meu personal este hrănit de această Europă Centrală. În orice caz, romanul la care scriu – am ajuns, cred, la jumătatea lui – se hrăneşte din această relaţie cu România. Fără să fie ceva autobiografic, se leagă de povestea mea personală. Deci, va fi o legătură, de fapt, foarte directă cu România.

În calitate de coordonator al colecţiilor „Du monde entier“ şi „Arcades“, vă ocupaţi de literatura străină. Care ar fi diferenţele între literatura străină, mai ales cea din Estul Europei, şi literatura franceză?

E foarte greu să generalizezi aceste diferenţe, pentru că în înteriorul literaturii din Europa Centrală există atîta varietate, precum şi sensibilităţi diferite. Ce punct comun poate exista între Norman Manea, Gabriela Adameşteanu şi Mircea Cărtărescu? Vorbim deja de trei sensibilităţi cu totul diferite. Totuşi, cred că autorii din Europa Centrală poartă în ei o limbă şi o istorie diferite de cele ale Occidentului. Cele două părţi ale Europei au fost mult timp despărţite, iar inconştientul scriitorilor din Est a fost format mult timp de represiune, de dictatură. Indirect, aceste lucruri se văd în romane, deşi nu la o primă privire. Dar la o analiză mai adîncă, văd urmele lăsate de neîncredere, de teamă.

Urmele unei mecanici existenţiale...

Ale unei mecanici existenţiale care nu este chiar aceeaşi cu cea occidentală. Ceea ce mă interesează în orice literatură e să ajungi de la ceva particular, local, la ceva universal. Şi în această privinţă cred că scriitorii români, precum şi cei din Europa Centrală, reuşesc la fel de bine ca şi scriitorii francezi. Nu o fac cu aceeaşi tradiţie narativă, ci cu alte mijloace. Am remarcat, de exemplu, că e o literatură ceva mai digresivă. Nu-mi place să generalizez. Pe scurt, cred că e o literatură foarte bogată şi diversă.

Traducere din limba franceză de Doina Ioanid