Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului
Traducere din engleză de Mariana Neţ
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, 380 p.
A fost de ajuns ca în Israel Hannah Arendt să fie citită
prea devreme şi, drept urmare, prost înţeleasă, pentru a rămîne netradusă pînă
în 2000. În România, e de sperat că, deşi începută aproape la fel de tîrziu şi
din direcţii diferite, traducerea textelor arendtiene are să ofere prilejul nu
doar pentru o lectură atentă, ci şi pentru o interpretare pe măsură. Cu atît
mai mult cu cît, cel puţin într-un caz, analizele pe care le face Arendt nu se
adresează – exclusiv şi savant – politologilor, istoricilor şi, eventual,
filozofilor, ci oricui e dispus să privească inteligent trecutul ţării în care
trăieşte. Dacă Originile totalitarismului sau Condiţia umană au probabil nevoie
de un public mai reflexiv sau mai răbdător, Eichmann la Ierusalim. Raport
asupra banalităţii răului e o carte scrisă, întîi de toate, pentru un cititor
în stare să se îngrijoreze.
Motivele de îngrijorare sînt cel puţin două. Primul ţine mai
degrabă de un reflex editorial: e, chiar dacă explicabil, trist să vezi cum,
din toată istoria Holocaustului românesc – scrisă sau tradusă –, cele cîteva
pagini (trei sau patru) redactate acum 45 de ani de Arendt reprezintă mult din
puţinul publicat. În vreme ce ochii istoricilor şi politologilor şi-au fixat
toată puterea de focalizare asupra comunismului şi a moştenirilor sale amare,
Holocaustul anilor 1940-1944 rămîne, în mare parte, pata oarbă a trecutului
românesc. Lucru uşor de înţeles, în măsura în care două nenorociri, fiecare la
fel de apăsătoare, sînt – politic şi intelectual – de două ori mai greu de dus
decît una singură. Al doilea motiv de îngrijorare e mai general, dar în acelaşi
timp mai puternic: dacă, pentru a fi Eichmann, nu e nevoie să fii un monstru şi
dacă, în plus, nu e exclus ca – aşa cum s-a întîmplat, de altfel, de cîteva ori
de la al Doilea Război Mondial încoace – istoria genocidară să se repete,
atunci aproape oricine poate sfîrşi, fără a ceda vreunei pofte demonice şi fără
a se supune unor eforturi prea mari, în situaţia călăului. Una dintre lecţiile
arendtiene e, în fond, aceasta: răul, chiar în forma lui superlativă, se
(poate) face cu oameni mărunţi.
Iată cîteva mici (şi imperfecte) coincidenţe: Adolf Eichmann
şi Hannah Arendt s-au născut amîndoi în 1906. Şi unul, şi altul au mai
călătorit înainte, dar pentru scurtă vreme, în Palestina: Arendt în 1935, la
doi ani după ce a părăsit Germania natală, Eichmann în 1937, cu doi ani înainte
ca Germania hitleristă să înceapă războiul. În anii ’30, chiar dacă de pe
poziţii cu totul opuse, amîndoi se apropie de mişcarea sionistă. Arendt
lucrează pînă în 1943 pentru Organizaţia Sionistă Mondială, ceea ce îi permite
să ajute mai mulţi tineri evrei să scape de nazism emigrînd în Palestina.
Relaţia lui Eichmann cu sionismul e în acelaşi timp superficială şi interesată.
Nu ştie mai mult de 20-30 de cuvinte în ebraică şi nu a citit – cititul, de
altfel, îl plictiseşte teribil – mai departe de Theodor Herzl şi Adolf Böhm.
Aceste două referinţe îi sînt însă suficiente pentru a revendica, alături de
alţi cîţiva bovarici în materie de sionism, statutul de „expert în chestiunea
evreiască“ şi pentru a avansa în ierarhia nazistă pînă la funcţia de
locotenent-colonel, responsabil de transporturile către lagărele de exterminare
naziste. În aprilie 1961, cînd începe procesul lui Eichmann, acesta din urmă şi
Arendt sînt pentru prima dată la Ierusalim: primul se află în boxa acuzaţilor,
iar cea din urmă, în auditoriu, în calitate de corespondentă a revistei
americane The New Yorker.
În 1963, la cîteva luni după sfîrşitul procesului şi
execuţia lui Eichmann, articolele ei sînt puse cap la cap şi publicate sub un
singur titlu: Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalităţii răului. Cartea
nemulţumeşte imediat şi profund intelighenţia evreiască a vremii şi dă naştere
unei polemici considerabile, dar puţin consistente. Reproşurile, altminteri
numeroase, umplu două mari rubrici. Prima parte a scandalului e o poveste de
tonalitate. Hannei Arendt i se impută că nu simte destul bemolurile genocidului
nazist. E, între atîtea altele, remarca lui Gershom Scholem: a scrie la rece
despre victimele Holocaustului e totuna cu a nu-ţi iubi poporul. Într-un
interviu din 1964, Arendt recunoaşte că iubirea de popoare îi este un sentiment
cu totul străin: îşi iubeşte prietenii, fie ei evrei, americani sau germani,
dar nu a iubit niciodată evreii, americanii sau germanii ca atare.
În bună măsură un simplu foileton jurnalistic, Eichmann la
Ierusalim... se dovedeşte, în al doilea rînd, o pradă uşoară pentru criticii
sensibili la lacunele istoriografice şi exprimările grăbite. „Banalitatea
răului“ e socotită cea mai însemnată dintre aceste sintagme imprudente
(expresia aparţine, pare-se, soţului Hannei Arendt, Heinrich Blücher). Totuşi,
citită mai puţin distrat, e clar că Arendt nu are în vedere crimele comise sub
al Treilea Reich, ci mediocritatea exemplară a criminalilor ca atare.
Banalitatea nu e a faptelor, altminteri nefericit de originale, ci a făptaşilor
cît se poate de comuni. Pe scurt, Eichmann e lipsit de poezie.
Locotenent-colonelul administraţiei naziste n-are nimic de-a face cu Macbeth
ori cu Iago. Dimpotrivă, e un funcţionar cu memoria scurtă şi inima slabă,
incapabil să vadă mai departe de organigramele, ce-i drept, stufoase ale
regimului şi de ordinele superiorilor, dar în stare să trimită oricînd cîteva
mii de oameni către camerele de gazare.
Reconstituirea în detaliu a acestui scandal, acum stins,
nu-şi mai are rostul. Din raportul Hannei Arendt asupra procesului ne rămîn, în
schimb, două probleme de rezolvat.
Prima problemă: cazul Eichmann bruiază categoriile
elementare ale oricărei judecăţi. Judecata ca măsură morală, pe de-o parte: cum
poate fi judecat un om căruia pare să-i lipsească însăşi facultatea judecăţii
sau care a pierdut-o, pur şi simplu, pe drum? Eichmann n-a judecat, s-a supus
ordinelor. Aceasta e versiunea improvizată a „kantianismului“ său, în care, în
locul raţiunii practice, se află voinţa Führerului. Hans Frank, guvernator
general al Poloniei în timpul războiului, a exprimat cel mai clar şi cinic
mutilarea la care imperativul categoric al lui Kant a fost supusă de nazişti.
Arendt îl citează: „Acţionează astfel încît, dacă Führerul ţi-ar cunoaşte
acţiunea, să o aprobe“. Cum se poate, se întreabă atunci Arendt, ca o acţiune
care se confundă cu un simplu exerciţiu la distanţă al voinţei lui Adolf Hitler
să ţină, în acelaşi timp, de voinţa lui Adolf Eichmann? Datoria lui Eichmann, a
pretins acesta, ar fi fost una de tip militar, nu moral: responsabilitatea lui
era aceeaşi cu cea a soldatului care execută orbeşte cutare ordin, fără să se
întrebe dacă atunci cînd cineva apasă pe trăgaci sau cînd dă drumul duşurilor
din camerele de gazare comite o acţiune moral universalizabilă.
Dacă însă,
precizează Arendt, Eichmann are o conştiinţă, vina lui e doar gradual mai mare
decît cea a celorlalţi. Culpabilitatea nu se naşte niciodată în singurătate, ne
învaţă Hannah Arendt: pentru ca un genocid de asemenea proporţii să fie
posibil, a fost nevoie nu doar de cîteva, ci de sute, dacă nu de mii de minţi
şi de mîini vinovate. Răul genocidar s-a petrecut cu acordul tacit al celor mai
mulţi dintre germani. Puţini au fost cei care, asemenea lui Karl Jaspers ori
Friedrich Reck-Malleczewen, şi-au păstrat simţul moral neatins. Europa, poate
cu excepţia notabilă a populaţiei daneze, nu a rezistat nici ea hotărît şi
deschis crimelor naziste. Mai mult, liderii evreilor (Judenrat) au dat la
rîndul lor o mînă de ajutor la deportarea şi, în consecinţă, la exterminarea
populaţiei pe care, în principiu, o reprezentau.
Cum se poate atunci judeca o crimă a cărei vină e împărţită?
Cum e posibilă, altfel spus, judecata juridică a unui genocid? La această
întrebare, rămasă – potrivit Hannei Arendt – fără răspuns la sfîrşitul
procesului, Arendt însăşi răspunde la sfîrşitul cărţii. În epilog, ea găseşte o
formulă prin care dreptatea e în cele din urmă făcută, chiar dacă doar
imaginar.
Din jurnalistă transformată brusc în judecător, Arendt dă o ultimă
sentinţă în această speţă: „Ne-aţi spus propria poveste în termenii unei
poveşti nefericite şi, cunoscînd circumstanţele, sîntem, pînă la un anumit
punct, gata să vă garantăm că în circumstanţe mai favorabile este puţin
probabil ca dumneavoastră să fi ajuns în faţa noastră sau a oricărui alt
tribunal penal. Să presupunem, de dragul discuţiei, că numai nenorocul a făcut
ca dumneavoastră să deveniţi un instrument voluntar al organizaţiei de omor în
masă. Mai rămîne însă faptul că aţi dus la îndeplinire şi, prin aceasta, aţi
susţinut în mod activ o politică de ucidere în masă. Or, politica nu este o
creşă; în politică, obedienţa şi sprijinul înseamnă acelaşi lucru. Şi aşa cum
aţi sprijinit şi dus la îndeplinire o politică ce refuza să împartă pămîntul cu
poporul evreu şi cu popoare de mai multe naţii [...], găsim că nimeni, cu alte
cuvinte, nici un membru al spiţei umane [traducerea romånească este uşor
deficitară pe alocuri – n.m., A.P.], nu poate fi îndreptăţit a dori să trăiască
pe acelaşi pămînt cu dumneavoastră. Acesta este motivul, singurul motiv, pentru
care trebuie să fiţi spînzurat“.
A doua problemă, care-i supravieţuieşte lui Eichmann, e cea
a identităţii unui astfel de criminal. Pentru Arendt, Eichmann nu e nici
produsul frustrărilor lui din copilărie (colegii de la şcoală îl porecleau, se
pare, „micul evreu“), nici un monstru a cărui umanitate a dispărut fără urmă.
Cine citeşte interogatoriul lui Eichmann, afirmă Arendt, ajunge să-nţeleagă că
„oribilul poate fi nu numai ridicol, ci şi scandalos de hilar“. Eichmann e mai
întîi un clovn. Nu în crimele pe care le-a comis stă însă reprezentaţia sa, ci
în comedia pretinsei lui sobrietăţi şi în caraghiosul său jargon funcţionăresc.
Numai aşa se explică de ce, într-un interviu acordat lui Günter Gaus în 1964
(atunci cînd scandalul din jurul cărţii era în toi), Arendt povesteşte cum i
s-a întîmplat să rîdă în hohote în timp ce citea cele 3.600 de pagini ale
interogatoriului lui Eichmann. „Cu trei minute înaintea morţii“, adaugă ea în
parte provocator, „am să mai rîd o dată“. Rîsul Hannei Arendt va fi fost, dacă
nu cea mai grea, cu siguranţă cea mai fină dintre pedepsele pe care Eichmann
le-ar fi putut primi.
–––––––––––––––
Andrei Poamă este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe
Politice din Bucureşti, secţia în limba franceză. În prezent, este masterand la
Sciences Po din Paris, unde pregăteşte o lucrare despre raţionalitatea penală
modernă sub îndrumarea lui Frédéric Gros.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters