OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Călătorii ajung prea tîrziu.“

În acest fragment se ascunde cheia titlului primului roman scris de Herta Müller după emigrarea în Germania, publicat în 1989 – un roman despre cum, cu un picior aici, cu un picior dincolo, călătorul-emigrant e doar o frunză purtată de vînt. Editată de Humanitas la scurt timp după Leagănul respiraţiei, Călătorie într-un picior e şi cea dintîi carte a laureatei Premiului Nobel tradusă de Corina Bernic. (Pînă acum, Herta Müller a avut doi traducători, Nora Iuga şi Alexandru Al. Şahighian, amîndoi foarte buni, avînd în vedere complicata scriitură poetică, dar foarte diferiţi unul de celălalt; probabil cea mai de impact dintre cărţile ei este Regele se-nclină şi ucide, iar calitatea traducerii lui Şahighian poartă o parte din „vină“. La noile titluri scoase acum de Humanitas, există un model foarte interesant şi constructiv de colaborare: Alexandru Şahighian e redactorul versiunilor semnate de Corina Bernic, iar Corina Bernic, redactorul traducerilor lui Şahighian.)

La fel ca în aproape toate romanele Hertei Müller (o excepţie ar fi Leagănul respiraţiei, un evident remember pentru Oskar Pastior, în care limbajul Hertei Müller e scurtcircuitat, îmblînzit, contaminat de ritmurile poetice ale lui Pastior, un act de generozitate scriitoricească greu de imaginat pentru o autoare cu o personalitate lingvistică atît de puternică şi un univers al imaginaţiei atît de autoreferenţial), firul narativ care duceCălătoria… din tărîmul poeziei în cel al prozei e vag şi greu decelabil. În ajunul primirii paşaportului şi al părăsirii celeilalte ţări, ţara Dictatorului, tînăra Irene îl întîlneşte la mare pe Franz, un german din Marburg, îl ajută să ajungă înapoi la hotel şi se înţeleg să se revadă în ţara unde Irene urmează să plece definitiv. Odată departe de cealaltă ţară, pentru Irene vremea se opreşte, iar timpul romanesc devine şi el unul aproape circular, un timp claustrofobic într-o manieră unică. Irene se întîlneşte cu Franz, îl cunoaşte pe prietenul lui Stefan, apoi pe amicul lui Stefan, homosexualul Thomas, fost librar şomer (pentru că apariţia în româneşte a celor două romane e atît de apropiată, dialogurile cu Thomas de aici reflectă într-o oglindă perversă „autobiografia“ homoerotică, atît de simplă, atît de discretă, atît de tandră a lui Leo Auberg din debutul şi finalul Leagănului respiraţiei). Noua ei viaţă e un drum în cerc între Biroul de Imigrări (birocraţia are aceeaşi faţă, în ţara Dictatorului sau aiurea), căminul de azilanţi, noul apartament căruia îi lipseşte strada în faţa ferestrelor, zilele şi nopţile petrecute cu Franz, Stefan, Thomas, transformate în ciocniri de cuvinte, sentimente şi experienţe existenţiale. E un coşmar trăit cu ochii deschişi într-o definitivă singurătate, limbajul nu-şi mai găseşte sensul decît în conversaţiile cu Thomas, mai degrabă semnale codate între doi oameni pe o planetă rătăcită, fiecare cu propriul stigmat de purtat printre ceilalţi. Iar cetăţenia acordată nu e decît pasul definitiv, în acelaşi singur picior, în limboul în care erotismul şi încercările de iubire, ca şi scriitura însăşi, sînt doar forme neîmplinite de terapie.

 

Dacă în general cărţi caAnimalul inimii sau Încă de pe atunci vulpea era vînătorul sînt greu de citit, în cazul de faţă, poezia însăşi e aproape impenetrabilă şi insuportabilă. Călătorie… e un negru roman de trecere din care scriitura Hertei Müller s-a salvat pe ea însăşi.